Gata…! Încă un gata din cât a fost să fie, încă un început la cât va fi să mai fie: decembrie al lui 2023 și ianuarie al lui 2024 sunt, unul cu lichidarea, celălalt cu angajamentul, la poarta timpului. Unul pleacă, celălalt vine. Decembrie cu viza expirată, ianuarie cu pașaport nou sunt cu bagajele la plecare și la venire, ca președinții: cel ce pleacă se crămăluiește că până la urmă n-a moștenit pe veci națiunea și țara, cel ce vine întocmai așa crede, că va moșteni…!
Mai ieri zurgălăii lui decembrie și sorcovele lui ianuarie îmi furau mințile ca la copii, cu tobe de plecare și trâmbițe de venire, mai mâine îmi va veni rândul, ca fiecăruia dintre noi să ies și eu din timp ca și cum nici n-am fost până acum…! Și tot vă spun dragelor: haideți să ne întâlnim că eu îmbătrânesc de parcă m-am născut de probă și voi credeți că rămâneți tinere ca și cum v-ați născut deja probate…! Timpul nu stă la tocmeală. Nimeni n-are firman pe veșnicie pentru împărăția lumii și vieții. Haideți să ne întâlnim ca și cum peste o oră nu vom mai trăi, haideți să petrecem ca și cum peste trei zile vom fi la vama pământului primind onorul la orizontală cu lopata și cadelnița, haideți să ne iubim ca și cum pe urmă cădem în brațele slutei desfrânate, împielițatei ce va pune pauze ireversibile pe gurile noastre…!
Dar voi nu mă ascultați…, voi credeți că ziua de azi ne iartă și ne predă neatinși, nevătămați și imaculați zilei de mâine…! Nu-i așa…, din mâinile zilei de azi nu scăpăm cum am fost. Niciodată! Când te apropii de capăt, fiecare clipă se preface tâlhar ce rupe lacom și năucitor de repede din cel ce ai fost lăcaș de ființă și univers de spirit, până când nu mai rămâne din tine decât ceea ce aparține lutului. Cu cât se întinde în urma ta drumul timpului, cu atât se scurtează calea din față, fără timp, pe cât de încet ți se părea că răzbați prin viață, pe atât, ba înmiit mai repede curge timpul tău acum pe albia conică și fatală, ca o capcană de pești.
Haideți, dragelor, să ne întâlnim ca și cum de mâine nu mai avem voie să ne întâlnim, haideți, dragelor, să ne iubim ca și cum de mâine iubire e prohibită, ca și cum vom uita cum e iubirea, haideți, dragelor, să ne hrănim cu viață de dulce, ca și cum mâine e lăsata secului și inaniției amoroase…, haideți, că nu suntem de piatră…!
Decembrie al lui 2023 e la ușă, ianuarie al lui 2024 e la ușă, viețile noastre sunt în pragul dintre decembrie și ianuarie, decembrie e timpul cert al nostru, ianuarie e ipoteza timpului nu știu cui…! Nu mai lăsați să curgă clipele, orele, zilele, nu mai cântăriți și măsurați durata, nu mai chibzuiți iubitul, nu mai planificați fericirea…, veniți să ne-ntâlnim…, decembrie e bătrân, pleacă, îi sunt clipele, orele, zilele numărare, ianuarie vine, dar rând pe rând, pe careva dintre noi nu ne va mai găsi acasă…!
Să ne întâlnim și să uităm pe unde-am fost, ce-am mai făcut, pe unde avem a ne întoarce, la cine și de ce…, să trăim clipele împreună ca și cum nu ne-a mai rămas timp decât pentru aceasta! Voi, dragelor sunteți replica supremă a zeiței dragostei și libertății…! Voi m-ați obișnuit să îmi placă doar clipele cu trăiri și să nu suport animația trăirilor, nu sunt un mim al trăirilor, sunt jertfitor al lor. Voi, dragelor, sunteți amintiri de demult, gânduri dintotdeauna ale mele…!
Anii joacă țonțoroiul pe pieptul meu, decembrie 2023 și ianuarie 2024 defilează la ușa mea. Sufletul meu e un bazar sentimental cu un raion de descurajări. Vârsta mea răscoaptă e un bilanț, buletinul o notă de plată, foaia de drum, biletul de călătorie de aici spre nicăieri – eu cred că nimeni nu pleacă la final unde crede el că pleacă, eu cred că niciun muritor nu are habar unde pleacă. Mi-s frații, părinții și prietenii plecați într-o croazieră în jurul sufletului meu. Om merge-n lumină, oare, sărmanii de noi, oamenii?! Niciunul dintre cei plecați nu-mi spune măcar o silabă de vaiet ori de extaz. Eu cred că nicio moarte nu e ușoară, nici aceea ce ni se pare nouă că este. Chiar și acel ce, stingându-se, închide lin ochii și răsuflă ca și cum ar stinge un chibrit, iar cât ar ține un fulger se pietrifică-n brațele nemișcării, eu cred că pleacă trist, cu regrete și dureri. Oricât de ușoară ar părea ultima adiere de viață, eu cred că acea secundă firavă acoperă un timp teribil de lung, greu ca pământul și însoțit de cea mai cumplită suferință pe care-ar fi avut-o vreodată într-o viață de om cel neînsuflețit.
Pe cât am fost odinioară de sănătos, vesel, ager și plin de vorbe în minte și-n grai, pe atât e azi sufletul meu acoperit de tăcere. Numai voi, dragelor și vinul îmi dați curaj, cine altcineva, ce altceva?! Am înhățat ca un lup totul de la viață. Parcă sunt azi pe moarte și mă răvășește gândul că trebuie să merg să mă vizitez pe patul de suferință, apoi să asist la priveghiul meu și la propria înmormântare. Dar eu nu obișnuiesc să merg la căpătâiul unui muribund din rândul celor ce-mi sunt apropiați pentru că aceasta ne-ar face rău amândorura. Nimic nu poate fi mai greu de îndurat decât privirea ochi în ochi a doi oameni atunci când viața unuia dintre ei pâlpâie ca o lumânare pe sfârșite și amândoi înțeleg că nu mai este nici o scânteie de salvat. Cum, atunci, aș putea să-mi suport propria-mi agonie?!
Nu mai bine gonesc eu gândurile acestea, merg la farmacia cu medicamente înveselitoare extrase de zei de la butuc până-n raiul gâtului, ceea ce l-a înfuriat pe tăietorul viilor, Burebista întâiul (căci am avut zece ani și un Burebista al doilea, care a iubit prunele, dar a ocrotit și strugurii, spre deosebire de întâiul…!) și vă chem, dragelor să încununăm viața cu zile de sărbătoare și iubire, să vă explic ce mult vă iubesc să vă arăt sursa iubirilor celor mari, să prefacem clipa în iubire înveșnicită?!
Când v-am întâlnit, pe fiecare dintre voi, soarele de pe cer a răsărit în sufletul meu și m-a convertit la credința că am întâlnit femeia vieții mele pe care trebuie să o iubesc atât de mult încât să nu mai aibă loc de mine altul. Așa cum fac interlopii cu banii, cumpărând toate ziarele unei întregi ediții de pe piață, în care sunt dați în vileag cu cine știe ce mânării de-ale lor, ca să nu se împrăștie știrea. Dar a fost loc…! Până și albina ce-adună mierea florilor înțeapă…! Nimeni n-a scăpat de asta. Sus, în mirificul Runc voievodal al Buhușiului, unde natura cuibărește în pădurile seculare spiritul legendelor și istoriei, pe tăpșanul cu brebenei și margarete, cândva înflorea o iubire. Azi curge pe acolo un pârâu pe care-or înflori ferigi de gheață la răscrucea anilor aceștia când strig în zadar, căci brebeneii și margaretele nu mai înfloresc acolo pentru mine și pentru cine aș fi cules florile și le-aș fi împletit în cununiță de credință și iubire…! Când, dimpotrivă, am întâlnit bestia vieții mele am urât-o de la mine până la iad și am demascat ura ca și cum o știre senzațională provoacă o salvare de la faliment unui ziar, prin explozia unei ediții speciale într-un tiraj enorm.
Haideți, dragelor, veniți la mine sau chemați-mă la voi până când nu deschidem ușa anului ce iese din timp și celui ce intră în viața noastră…! Că toate au sfârșit și cu fiecare clipă ce trece nu pierdem numai clipa, pierdem și fărâme din noi, ca firimiturile din cuminecătură.
Toate trec, toate au un sfârșit, de ce să nu ne iubim ca și cum nu ne-am sătura de iubire?! Nu știu de ce, eu cred totuși că și eternitatea are un final, deși nu-mi bat capul inutil să înțeleg ce ar putea fi după ea, că oricum n-aș putea să-mi explic nici cea mai vagă idee în legătură cu aceasta. Însă cred, cred în căderea veșniciei, cu tărie, așa cum cred că nici adevărul nu este niciodată ultimul, iar în această privință am oarece intuiție ce urmează după adevăr: dezicerea și minciuna altui adevăr…!
Niciodată nu respirăm în prezent. Până ajunge aerul în plămân, secunda prezentului deja a trecut. Data nașterii mele e adineauri, ziua morții bate la ușă. Da, viața asta este groaznic de scurtă…! Haideți, dragelor să ne iubim, haideți să ne dăm pacea, clipa ce vine e clipa ce pleacă, iubirii să i le dăm pe amândouă, nouă să nu ne lăsăm nimic, ce să facem cu viața fără iubire?!
2023 și 2024 se întâlnesc o singură dată în veșnicie. Mai sunt doar câteva zile până atunci. Dragelor, să ne iubim o singură dată în ziua aceea cum nu ne-am iubit până atunci și nu ne vom mai iubi niciodată până când totul se va termina…!
(Aurel V. ZGHERAN)
by 
Array
A trecut ceva timp, de la atacul informatic direct, de foarte rea-credinţă, prin care revista universală de creaţie şi atitudine culturală ARMONII CULTURALE (www.armoniiculturale.ro, înfiinţată la Adjud în februarie 2011), a fost desfiinţată aproape în totalitate. Dispariţia din spectrul online a acestei reviste, devenită în scurt timp valoroasă, prin numele care şi-au adus contribuţia la construirea acesteia, a constituit un real motiv de regret pentru cei peste 900 de colaboratori, de pe cinci continente. În perioada activităţii sale online, revista Armonii Culturale s-a constituit într-un pol pozitiv de atragere a scriitorilor valoroşi, atât din ţară, cât şi din diaspora..