Poetul păşea pe scara
care-l ducea spre înălţimi.
Ajunse la semn.
Acolo se sfârşea o lume
şi începea alta.
Era liniştit.
El care nu crezuse
că va învăţa vreodată
să moară.
Bătu în Marea Poartă
şi apăru un bătrân
îmbrăcat simplu.
Poetul îl recunoscu:
– Sărut dreapta, Sfinte Petre!
– Te aşteptam, Mihai.
Ai avut condei de aur
pentru neamul tău!
Pentru asta te las să-ţi iei
de la ai tăi o amintire.
Ce-ţi doreşti?
– Dacă-mi este îngăduit,
parfumul florilor de tei.
– Prea bine!
Din acea zi, parfumul
se răspândi în Rai,
spre fericirea tuturor.
Şi, tot de atunci, pe pământ,
când înfloresc teii
pe plaiurile natale
ale Marelui Poet,
oamenii spun încântaţi
că miroase ca-n Rai –
a parfum de Eminescu!
GHEORGHE VICOL


