Reper: „Viaţa seamănă cu teatru! În ea adesea, oamenii cei mai răi ocupă cele mai bune locuri” (Pitagora)

Preambul: Gestul lui Paul Polidor – nume sub care se remarcă o fundaţie inter-culturală serioasă şi cu o densă activitate de aproape 20 ani – de a mă invita să-mi dezvălui viaţa artistică, dar şi personală în paginile revistei sale, dedicată personalităţilor, este, oarecum, normal. În afara faptului concret care-l motivează, şi anume colaborarea noastră veche, sub diferite forme şi în variate locuri de manifestare, cred, sper, că Polidor nu face în ceea ce mă priveşte doar un gest de curtoazie, ci – în măsura în care o lungă perioadă din viaţa mea au fost demonstrate – Polidor acceptă şi remarcă meritele unui om care, o dată cu trecerea timpului, nu şi-a lăsat menirea la voia întâmplării, ci a continuat să devină, din toate punctele de vedere, un profesionist, dar şi un om normal şi, poate, şi un model în viaţă. (Cristina Deleanu)

––––––––––––––

Paul POLIDOR: Stimată Cristina Deleanu, cum consideraţi iniţiativa publicaţiilor Fundaţiei „Paul Polidor” pentru UNESCO de a vă promova ideile şi concepţia despre lume, alături de interviurile, editate de noi, cu personalităţi precum vedeta tv Marina Almăşan, analistul de politică externă Corneliu Vlad, actorii Eugen Cristea şi Tudorel Filimon, fostul ministru al turismului Dan-Matei Agathon, foştii miniştri de externe ai României, Mihai Răzvan Ungureanu şi Adrian Severin, istoricul Ioan Scurtu, Preşedintele Clubului de la Roma pentru Europa, Călin Georgescu, într-un  moment  în care generaţia Facebook a ieşit în stradă pentru a da jos guvernul, iar Dumneavoastră, în opinia mea, începeţi o nouă tinereţe spirituală la împlinirea frumoasei vârste de TREI SFERTURI DE VEAC?

Cristina DELEANU: Da! Găsesc de cuviinţă. Iar faptul că m-ai ales şi pe mine alături de ceilalţi, lucru pentru care îţi mulţumesc, înseamnă, cum spuneam mai sus, o oarecare recunoaştere a strădaniilor mele de o viaţă de a demonstra că puterea unui om în a-şi menţine coloana vertebrală dreaptă pe parcursul a 53 de ani de carieră este reală şi depinde numai de el. De ce nu e simplu? Deoarece tentaţiile sunt multe şi poţi cădea uşor în ispita de a face oarece compromisuri pentru a-ţi fi (aparent) mai bine şi de a uita că frumuseţea sufletească, legea morală şi a bunei cuviinţe sunt acele elemente din care se confecţionează învelişul unui caracter. Înţeleg că această invitaţie şi dedicaţie este prilejuită de cei 75 de ani pe care îi număr. Grea numărătoare! Dar să ştii că sunt foarte mândră că i-am numărat, că i-am împlinit, bătrâneţea (din buletin) fiind un dar de invidiat. Până la un punct. Eu am reuşit să-i trăiesc, cred, sper, frumos. Îţi alătur o poză de foarte copil. Copil scăpat de bombardamentul unui război – nedrept ca orice război – care i-a ucis tatăl la câţiva metri distanţă, dar pentru care Dumnezeu a avut alt plan, salvându-l împreună cu mama lui…

Paul POLIDOR: Ne-am întâlnit cu aproape 20 de ani în urmă, când caseta audio, „Generaţie de sacrificiu” (cu muzica şi interpretarea mea pe versurile actualului vice-guvernator B.N.R., Liviu Voinea; orchestraţiile semnate de Liviu Prossi), interzisă ulterior în România, a ajuns în mâinile soţului dvs., actorul şi compozitorul-interpret Eugen Cristea, cu care am legat o prietenie în aria muzicală de care îmi amintesc cu mare plăcere.

Cristina DELEANU: Ceva, ceva îmi amintesc, dar colaborarea noastră a început puţin mai încolo. O vreme mi-am spus şi ţi-am spus „nebun frumos”! Făceai de toate, voiai de toate, cântai, imprimai, scriai versuri, multe, multe. Şi încet, încet am început să te înţeleg. Mi-a plăcut, la rându-mi, să încerc multiplicarea în faptele mele artistice. De fapt, am simţit că aşa este normal. Să nu aştept totdeauna să mi se ofere. Să-mi iau câte ceva singură. Nu de la începutul urcatului meu pe scândură am înţeles. Ca orice om tânăr, cu inima bătându-i în piept să explodeze, din dorinţa de a arăta, de a se pune în valoare cu orice preţ, şi eu voiam totul deodată. Aşa-i legea. Dar nu se poate, fireşte. Încetul cu încetul, când se mai aşează mintea în cap şi gândurile n-o mai iau chiar razna, m-am apucat de treabă – să fac lucruri care să mă îndreptăţească să cer ceva. Şi cred că, în ani, am aflat ce-mi trebuie, cine sunt, ce-mi place, învăţând, poate, mai mult decât se întâmplase să descopăr la facultate. Ştii şi tu, de fapt experienţa şi practica fac treabă serioasă.

Paul POLIDOR: Consideraţi că generaţia dvs. de actori a fost una din generaţiile de sacrificiu ale ţării?

Cristina DELEANU: Ce înseamnă sacrificiu? Cum adică? Nu ne-a aruncat nimeni de pe stâncă! Eu cred că tu hotărăşti dacă eşti sau nu un sacrificat. Dacă îţi pierzi credinţa şi nu-ţi canalizezi energia către vadul care curge în direcţia bună, îţi propui propriul sacrificiu! Tu vrei, probabil, să afli de sacrificiul exercitat de regimurile prin care am trecut; că am apucat mai multe, deh! Cuvântul „sacrificiu” e prea greu. Până acum 25 de ani lucrurile aveau oarece organizare. Aş spune chiar că Partidul avea nevoie de interpreţi de texte sau de muzică, frumoşi, cât de cât celebri, ca să arate cât de mare e nevoia de a se arăta alături de artă şi cultură. Într-un fel s-au şi lansat oamenii!… Repartiţiile obligatorii după cei 4 ani de studii (nu 3, ca acum) te făceau să te obişnuieşti a-ţi începe viaţa pe cont propriu. Ceea ce, într-un fel, nu era rău. Atunci începeau alegerile. Alegerea mea, la început inconştientă, a fost să muncesc. Să nu trag chiulul. Vrei să ştii ceva? N-am fost absentă în viaţa mea de la nicio repetiţie, de la niciun spectacol, n-am avut niciodată vreun concediu de boală!… Începutul a fost în Teatrul Naţional „Vasile Alecsandri” din Iaşi. Ştiai. Am dovedit câte ceva preţ de 5 ani. Apoi am făcut primii paşi spre Bucureşti. Dar Iaşiul a rămas dragostea cea mare. Aş vrea să pot spune în câteva vorbe, şi mai ales să fac simţită senzaţia, emoţia a ceea ce a însemnat clipa în care am păşit peste pragul teatrului, văzând pentru prima oară o sală veche, mare, cu scaune acoperite de catifea roşie, cu auriu pe lambriuri şi un candelabru uriaş, care cobora sau urca, şi unde luminile se stingeau şi se aprindeau în etape liniştitoare… Cu asta am rămas pentru toată viaţa.

Paul POLIDOR: Care sunt colegii de generaţie cu care v-aţi intersectat destinul artistic pe parcursul carierei? Ce amintiri aveţi de la filmările peliculei „Orgolii” după romanul omonim semnat de Augustin Buzura, când acea ecranizare a făcut posibilă întâlnirea artistică cu interpretarea actorului Victor Rebengiuc?

Cristina DELEANU: De colegii de generaţie m-am cam despărţit după absolvire, după repartiţie. Fiecare a luat-o pe drumul său în provincia în care a ajuns. Cu excepţia colegei de clasă, Cornelia Gheorghiu, cea alături de care am fost invitată la Iaşi. Eu am rămas acolo 5 ani, iar ea a îndrăgit Iaşiul definitiv. Dar frumuseţea şi ŞANSA mea a fost că, la vreo 18 ani de la absolvire, am prins un tren. El s-a numit „La musica”, o piesă franţuzească, autor Marguerite Duras. Norocul m-a dus cu paşi aproape siguri peste pragul Televiziunii Române, unde am dus acest text în speranţa că va fi acceptat. Discuţiile, propunerile, micile modificări necesare „trecerii de cenzură” au dus la realizarea unui tele-play de mare succes pentru acel moment. Regizor a fost prietena mea de-atunci, Olimpia Arghir. Ea nu mai este… Deşi mai făcusem câte ceva în TV –scenete, versuri-, momentul „La musica” a fost cheia răsucită care m-a ajutat să intru pe uşa din faţă a TV-ului şi filmului. „La musica” – o piesă de dragoste franţuzească în trei personaje; parteneri: Ion Caramitru şi Mircea Albulescu. E ceva pentru vremea aceea (1981)!… După această poveste chiar a urmat un deceniu splendid pentru mine. Văzându-mi chipul, primul telefon a fost cel al minunatului regizor de film Manole Marcus, care m-a poftit să joc în „Orgolii”, film cu scenariul scris după romanul omonim de Augustin Buzura. Am insistat asupra acestui moment, mai ales pentru faptul că am avut o a doua şansă legată de parteneri. Nu au fost de generaţie, erau ai altor generaţii şi erau deja consacraţi: Victor Rebengiuc, Silviu Stănculescu, Amza Pellea, Costică Diplan (el era de-al meu) şi, mult mai încolo, la alte piese făcute în TV. Astfel, am avut onoarea să mă aflu lângă George Constantin, Mircea Anghelescu, Ştefan Radof, Ileana Predescu, Emil Hossu, Monica Ghiuţă, Eusebiu Ştefănescu, Vladimir Găitan, Tamara Buciuceanu, Stela Popescu, Şerban Ionescu. În radio (mult radio, care azi parcă nici n-ar exista), printre alţii, m-am întâlnit cu Alexandru Repan, Dan Condurache, fireşte Eugen Cristea. Mulţi, mai mari, mai mici, dar minunaţi. E greu să-ţi înşir toate piesele TV şi Radio, trebuie să-mi controlez toate agendele din ultimii 40 de ani, şi n-avem timp. Ce vreau să reţii este un lucru: am muncit, mai ales decada 80-90, şi am fost fericită. Am rămas fericită. Zodia mea de Capricorn îmi spune limpede: trebuie să muncesc şi să am răbdare pentru ca lucrurile să se aşeze, să se adune şi să mă definească. Paul Polidor, cred că tu ai simţit foarte bine acest lucru şi ai avut, la rându-ţi, răbdare să mă aştepţi să adun 75 de ani şi 53 de carieră pentru a avea ce vorbi.

Paul POLIDOR: O întâlnire memorabilă a fost la Liceul Militar „Dimitrie Cantemir” din Breaza, în 2007, pe 25 octombrie, când am marcat un sfert de secol de la absolvirea liceului militar. Ce amintiri aveţi din acea frumoasă arămie toamnă, “îmbrăcată” în culori pastelate?

Cristina DELEANU: Dragă Paul Polidor, acolo a fost aniversarea ta şi a generaţiei tale; eu am avut un rol „decorativ”, aş spune. M-am simţit bine, luată în seamă şi, dacă n-am uitat, v-am spus nişte versuri. Oricum, pentru mine fiecare clipă în care fac ceva util este binevenită.

Paul POLIDOR: În opinia mea sunteţi o actriţă foarte puţin folosită în filmul românesc. Au fost regizorii „atraşi” de alte forme de expresivitate feminină sau ne lovim aici de o veche meteahnă românească ori cutumă de proastă factură a distribuţiilor autohtone?

Cristina DELEANU: O clipă! Să nu spui vreo chestie cu meteahna regizorilor de a alege un anume fel, de o anume factură femeile din filmele lor, nu te las! Să-ţi spun de ce. În anii în care am făcut eu filmele (sunt în jur de 30, poate mai multe, cu tot cu seriale şi tele-play-uri), eu zic că fiecare îşi avea locul lui. Băieţi şi fete! Mi s-a mai spus, chiar şi eu cred că aş fi putut face mult mai multe. Să ştii că nu mi-e ruşine să recunosc: sunt foarte fotogenică, ştiu bine ce înseamnă o cameră de luat vederi şi am o doză de simplitate în exprimare. Dar nu uita ce am mai spus, sunt mulţumită cu ce am primit de la şansă. Pe toate planurile. Atât cât a avut Dumnezeu grijă de mine, atât mi-e destul. N-am râvnit în neştire, de fapt n-am primit premii naţionale, diplome de aur sau merite agăţate la rever. Deşi, dacă număr, am zeci de fapte în plus faţă de alte colege! Faptele sunt fapte, iar tu ştii foarte bine la câte zeci de acţiuni, mai mari sau mai mici, am participat împreună. Dar şi separat – nici nu le mai ţin socoteala, muzee, şcoli, aniversări, cluburi, librării, spectacole şi întâlniri cu copii, toate fiind însoţite de acte de cultură… gratuite!

Paul POLIDOR: Eugen Cristea scria în postfaţa primului volum semnat de  criticul muzical Florin-Silviu Ursulescu: „Acum câteva zile cineva din provincie mi-a trimis pe cap o fătucă, vezi Doamne, să o ajutăm să facă un pas în lumea mirifică (sau nu) a teatrului. Cunoaşteţi genul: moldoveancă, obraznică, parfum ieftin, pretenţii. În mintea unor asemenea specimene arta înseamnă să apară zilnic pe aceleaşi posturi tv satanice… Cristina Deleanu /…/ a întrebat-o dacă îi place poezia. La care parfumata a strâmbat din nasul, de altfel, obraznic, şi a mărturisit că nu a citit o poezie în viaţa ei…” Dacă asta e generaţia care ar trebui să vă urmeze pe scenă, prefer să mă-mpuşc în gură, precum Peter Coyote în finalul filmului „Bitter Moon” de Roman Polanski, lângă faţa încremenită de groază a lui Hugh Grant… Ce vă amintiţi din acea întâlnire cu reprezentanta pipiţelor noastre analfabete, care ar fi fost oripilată de enunţul şocant al lui Cioran, emis în 1943, într-o scrisoare către Noica, pe care-l căina că a rămas la „gurile Dunării, unde totul va intra în doină şi unde Mioriţa va deveni curvă.” „Da’, dar zice ea, cine-i Noi ca şi Cioran?…”

Cristina DELEANU: Printre menirile mele, stabilite de zodie în sintagma „de ajutor semenilor”, s-au numărat şi lecţiile de teatru împletite cu cele de viaţă. Am fost şi un pic profesor (8 ani la o particulară ce s-a pierdut pe drum), am condus spre teatru mulţi copii. Unii au reuşit, trăiesc şi încearcă să rămână întregi, alţii s-au topit. Ce vreau să precizez, însă, este faptul că prietenia şi sfatul meu despre cum să-şi trăiască, mai ales, viaţa, darul de necontestat, au făcut să-i mai am alături şi acum, după mulţi ani, pe unii dintre ei. E o satisfacţie, nu? Să aibă oamenii nevoie de tine! Cât priveşte refuzul meu de a da o mână de ajutor celor care n-au citit în viaţa lor o Poezie sau au răsfoit o carte doar la final ca să afle deznodământul, nici nu intră în discuţie. Nu accept, şi cred că niciun om civilizat nu acceptă ca cei tineri să nu pună mâna pe carte.

Paul POLIDOR: Am realizat împreună proiectul fonografic „Manuscrisul necitit. 19 poeţi macedoneni”, apreciat de presa din Republica Macedonia atât la Biblioteca Naţională din Skopje, cât şi la Festivalul Internaţional „Struga Poetry Evenings” în 2001. V-aţi imprimat apoi interpretările pentru antologia mea fonografică din lirica universală „Rădăcini vii”. Cu ce poeţi din literatura universală v-aţi mai „întâlnit” în recitalurile proprii?

Cristina DELEANU: Cu toţi. Dar nu cred că ei ştiu! Şi cu tine m-am întâlnit, dar tu ştii. Întrebarea ta mă surprinde, fiindcă ai aflat, de-a lungul anilor, cât de dragă îmi este POEZIA, cât de importantă a fost în viaţa mea din clipa în care am descoperit-o. Mă sileşti, în felul ăsta, să repet lucruri pe care le-am făcut auzite în multe ocazii. Mie poezia mi-a înnobilat viaţa. Mi-a dăruit sufletului capacitatea de a înţelege şi de a accepta natura umană, nemaivorbind de natura mamă, bucuria şi recunoştinţa de a mă fi trezit fiinţă pe acest pământ. De fapt, pentru un virtual cititor al acestor rânduri s-ar putea să par o neînţeleasă, chiar neghioabă, care pune pe seama unor vorbe scrise, în rimă sau nu, cauza existenţei. Îmi pare rău, oamenii, convivii noştri, gândesc şi aşa. Nu pot să le explic mai multe, pentru că ei nu simt cu propria fiinţă ceea ce au zămislit zeii; astfel încât nu o să-ţi înşir toate întâlnirile mele cu poeţii. Vreau să-ţi adaug, însă, ceva: nu uita că există o zonă mai puţin explorată şi de cititori, dar şi de interpreţi-actori, zonă pe care eu am atacat-o de vreo 30-35 de ani: poezia populară, corect spus literatura, lirica populară românească. Singularitatea, consistenţa, dramatismul şi filosofia acestei literaturi reprezintă un domeniu cultural de excepţie. Este fundamentul literaturii noastre culte, este reprezentarea în cuvinte, alese cu măiestrie, a istoriei evoluţiei acestui neam. Prin aceste comori am bântuit ani de zile şi mi-am făcut câteva recitaluri chiar de succes. Cam atât, deocamdată.

Paul POLIDOR: Cei mai mulţi spectatori şi telespectatori vă ştiu drept „Directoarea” din seria „Liceenilor” începută pe vremea lui Ceauşescu. Ce credeţi că se-ntâmplă cu educaţia sexuală şi, în general, cu educaţia pentru sănătate a şcolarilor şi liceenilor noştri în condiţiile în care, după afirmaţia Preşedintelui Clubului de la Roma pentru Europa, Călin Georgescu : „50% dintre elevi sunt analfabeţi funcţional; un mare procent din populaţia ţării trăieşte sub pragul sărăciei; în acest sfert de secol s-au produs („made în România“) 14.000.000 de avorturi, beizadelele potentaţilor zilei şi bolizii lor fac accidente pe bandă rulandă…”?

Cristina DELEANU: Să nu uiţi că acele filme, trei la număr, au fost o excepţie în peisajul cinematografului românesc. Ele au fost, cumva, atipice. În sensul că au fost normale. Aşa cum era de dorit să fie multe în acea vreme; dar anumite „spaime” de una, de alta au făcut ca nefirescul să domine multe dintre peliculele de şantier. Ţie ţi-a venit întrebarea, probabil, tocmai plecând de la acest firesc în relaţii, de la normalul comportamentului şi al relaţiilor specifice acelei vârste tinere. Şi, deşi filmele rulează de 30 de ani, sunt  apreciate  şi plăcute, nimeni nu învaţă nimic! Nici măcar părinţii! Având la îndemână atâtea taste şi apăsând în neştire pe ele până la tocire, copiii au uitat de vârsta lor reală şi cred că tot ce zboară se mănâncă. Vârsta reală, aici e problema acestei generaţii. Fiecare lucru îşi are rostul la vârsta potrivită. Ce să comentez? Mulţi dintre cei de care vorbim – sunt şi excepţii, desigur, bravo lor -, dacă i-a ferit Dumnezeu să nu ia un pom în botul maşinii, nu se vor bucura niciodată de câştigul prin munca lor, de bunăstarea meritelor proprii. Şi tot aşa…

Paul POLIDOR: Vă pot numi „Doamna Poeziei Româneşti Clasice”… De curând aţi imprimat poemul „Zburătorul” de Ion Heliade Rădulescu, alături de Eugen Cristea, la studioul fundaţiei „Paul Polidor” şi mă impresionează şi acum intensa  trăire a acelei interpretări. S-au îndepărtat atât de mult românii de cunoaşterea poeziei noastre clasice? Oare ce s-a întâmplat cu poporul nostru de un sfert de secol încoace?

Cristina DELEANU: Paul Polidor, pentru a-ţi da la iveală toate gândurile şi concluziile mele legate de acest sfert de secol, îţi propun revista următoare! Nu am cum să termin de înşirat, aici, acum, tot ceea ce cred eu că s-a petrecut cu noi. Şi cu unii, şi cu alţii. Pot să spun doar atât: PĂCAT!

Paul POLIDOR: Ce-a însemnat pentru viaţa dvs., trupească şi sufletească, întâlnirea cu dragostea soţului, Eugen Cristea? Care sunt cele mai frumoase călătorii pe care le-aţi făcut împreună de-a lungul anilor? Şi de unde vine, din ce interferări culturale… „Bubina”?

Cristina DELEANU: Multe trebuie să se întâmple pentru ca doi oameni să se întâlnească. Ar trebui să mă repet spunându-ţi că ne mai trebuie o revistă pentru a afla taina vieţii mele şi taina vieţii mele alături de Eugen Cristea. Dar n-am s-o fac. Omul mai are şi secrete… O să-ţi arunc câteva seminţe care să-ţi arate cum sufletul şi mintea mea au reuşit să se împerecheze cu ale lui Eugen şi să-şi împletească cosiţa vieţii. Sămânţa care dă roade fără excepţie, pe orice câmp, este DRAGOSTEA. Ai mai auzit cuvântul, nu? Este un cuvânt, dar să nu uităm câte alte mii de cuvinte ascunse mai cuprinde şi, mai ales, cum sunt ele scoase la lumină. Ce fapte şi ce muzică le însoţeşte. Întâlnirea noastră a fost să fie. Legătura, necunoscută la început, sămânţa, a prins rădăcini din ce în ce mai stabile şi legate de pământ. Mai concret, că asta vrei: ne plac aceleaşi lucruri, iubim aceleaşi lucruri, ne înţelegem în mai toate cele. Ne ajutăm în meserie, ştim să ne împăcăm, chiar dacă există controverse. Astea nu sunt semnificative, sunt fleacuri care pot distruge viaţa altora, dar nu pe a noastră. Viaţa nu trebuie batjocorită, iar noi încercăm din răsputeri să facem aşa, încât să putem fi, dacă alţii vor, chiar o pildă morală. Ce curios eşti cu „Bubina”!… Este o interferenţă cu „Buburuză”, şi o deviere către „Bubu”(el) şi femininul „Bubina”(ea). Asta fiindcă iubim toate fiinţele pământului…

Paul POLIDOR: În finalul acestui interviu aniversar, v-aş întreba dacă regretaţi vreun rol, de teatru sau de film, din căutările artistice proprii, proiect nefinalizat sau încă nefinalizat ? Ce mesaj transmiteţi tinerei generaţii şi poporului român în aceste momente critice pentru ţară, pentru redeşteptarea naţională?

Cristina DELEANU: Nu regret mai nimic. Dacă repeţi ce ai trăit, îţi amărăşti viaţa. Şi eu nu o fac. Îmi pare rău, totuşi, că n-am avut destul timp şi, mai ales, putere în mintea mea să-mi iau pe la 60 de ani un doctorat în psihologia creaţiei. Asta e! Dar nu regret. Vrei un final apoteotic, cu mesaje către poporul român? Nu mă aflu pe treapta înţelepţilor care dau sfaturi definitive şi cred că deţin adevărul suprem, dar spun şi eu ca tot omul, nu ca tot românul, poate n-ar fi rău să mai învăţăm să iubim viaţa care ne-a fost dăruită de Dumnezeu şi să devenim mai cinstiţi cu noi înşine. Astfel vom putea simţi că venirea noastră pe lume, a fiecăruia în parte, nu este întâmplătoare, că avem o menire. Să fim mai buni! Să nu ne mai îngropăm în vorbe!

Interviu realizat de

Paul POLIDOR

22 decembrie 2015

Bucureşti

by

Referinţă Bibliografică

Paul POLIDOR: INTERVIU CU ACTRIŢA CRISTINA DELEANU LA ANIVERSAREA CELOR 75 DE ANI DE VIAŢĂ/ Revista Armonii Culturale, ISSN: 2247-1545. Adjud, Vrancea, RO/ Ediția: 17 ianuarie 2016