(Prima parte)

În sfârşit, Dumnezeu  mi-a ajutat să ajung la mormântul părintelui Arsenie Boca! A fost o experienţă fantastică. Ştiam că ţara noastră-i frumoasă, dar acum am reuşit să fac mai bine comparaţie cu ceea ce văzusem  cu un an în urmă în Grecia. S-a întâmplat această minune –eu consider că permanent beneficiem de minuni care au loc în viaţa noastră şi în jurul nostru, dar mulţi nu reuşesc să conştientizeze acest lucru – cînd prietena mea Mia, învăţătoarea , mi-a spus scurt: “ De data asta trebuie să mergi la Arsenie Boca, că ai tot amânat!”  Şi cum avea perfectă dreptate, m-am pregătit sufleteşte, că trebuia să plec de vineri seara din Verneşti, să dorm la ea câteva ore, ca la trei şi jumătate, dimineaţa, să fim în faţa Catedralei Arhiepiscopiei, de unde aveam să plecăm în scurtul pelerinaj de  două zile – 25-26 oct 2014.

Două microbuze sunt în acest pelerinaj, conduse de doi tineri, soţ şi soţie. Valentin Banu, cel care se ocupă de organizarea acestor pelerinaje, verifică dacă toată lumea s-a “ îmbarcat” şi ne urează drum bun. Vremea s-a schimbat de vineri, şi anunţă meteorologii că se va răci şi mai mult. Dumnezeu cu noi!

E încă întuneric. Maşinile au pornit. Zicem rugăciunea  Tatăl nostru  şi fiecare stă cuminte-n scaunul lui.  În microbuzul cu care călătoresc eu, de la casetofonul maşinii, ascultăm tot drumul, rugăciuni, mărturii despre Arsenie Boca, predici ale unui preot de pe lângă Iaşi. Maşinile alunecă pe asfalt una după alta, şi nici nu ne dăm seama când am ajuns la prima mânăstire pe care o avem în traseu:  Mânăstirea Dintr-un Lemn. Aceasta se găseşte în comuna Frânceşti, jud. Vâlcea, la aprox. 25 km sud de Rm. Vâlcea.

Când coborâm din microbuz, ne strecurăm, printre picăturile ploii mărunte, spre lăcaşul de cult, trecând pe lângă biserica din piatră, unde se ţine slujba de sâmbătă. Urcăm pe aleea din piatră care duce la Biserica Dintr-un Lemn, situată între cei patru brazi seculari, care-i stau doi de-a dreapta şi doi de-a stânga. În aşteptarea cuiva care să ne dea nişte explicaţii, ne umplem plămânii cu aerul purificat de ploaia molcomă de toamnă şi ne minunăm de splendoarea peisajului în care ne aflăm. Într-un târziu, vine o maică,  gâfâind din pricina urcuşului şi a vârstei, deschide uşa ferecată cu un lacăt mare şi începe să ne povestească.

Un pustnic a avut un vis în urma căruia a tăiat un stejar secular, care avea un trunchi gros de abia-l cuprindeau zece bărbaţi zdraveni. În arbore a găsit o icoană din lemn,  de 1,5m înălţime şi 1,10m lăţime, care o înfăţişează  pe Maica Domnului, icoană pe care, se presupune, a ascuns-o nepoata lui Petru Rareş, Ancuţa. Cum, în vis, un glas îi spusese să construiască o bisericuţă din stejarul acela, asta a făcut.  Altarul l-a aşezat pe locul unde era rădăcina uriaşului stejar. Observăm  că stranele au spătarul sub formă de timonă, asta pentru că, mult mai târziu, aici veneau să se reculeagă aviatori şi marinari, drept pentru care bisericuţa a fost declarată ca fiind a aviatorilor şi marinarilor. După explicaţiile măicuţei, ieşim din bisericuţa din lemn şi coborâm în cea din piatră, unde slujba s-a terminat şi preotul ne miruieşte.

Încă mai plouă când urcăm în microbuz. Admirăm peisajul de toamnă specific zonei montane pe care urmează s-o traversăm, în care culorile frunzelor-verde, galben, portocaliu, roşu, cărămiziu- din arbori şi de la poalele lor, oferă ochiului sensibil tablouri minunate.  După 3 km de mers, ajungem în satul Surpatele, unde vizităm mânăstirea cu acelaşi nume.

Mânăstirea Surpatele, cu hramul Sf. Treime , se află tot în comuna Frânceşti, jud. Vâlcea.  Aici primim explicaţii mai în detaliu. Remarcăm scenele din naos cu Sf. Treime. N-am mai întâlnit intr-o altă biserică o astfel de pictură.  Biserica a fost înălţată de logofătul Tudor Drăgoescu şi fratele său Stanciu,la începutul sec. al-XVI-lea, refăcută de boierii Buzeşti şi reparată în sec. al-XVII-lea. Între anii 1703-1706, biserica a fost reconstruită din zid de doamna  Marica (Maria) Brâncoveanu, fiind şi pictată. În 1815 a fost reparată şi repictată de zugravul Gheorghe Gherontie din Hurezi.  Este poleită cu aur şi împodobită cu icoane de mare preţ, dotată cu o catapeteasmă frumos sculptată, ca şi uşile, în stil brâncovenesc. Pe pereţi sunt pictate chipurile voievozilor care au ctitorit sfântul lăcaş.

Mânăstirea Surpatele a avut, până în 1872, o bogată activitate atât în plan duhovnicesc, cât şi în domeniul cultural artistic: aici au funcţionat ateliere bisericeşti, iar scriitorul şi muzicologul Anton Pann a activat aici, precum şi la M-tirea Dintr-un Lemn, ca profesor de muzică şi traducător de cărţi religioase în perioada 1837-1850. Din cauza lipsei de fonduri, după 1872 mânăstirea se închide, ajungând într-un grad mare de ruinare, iar călugăriţele se mută la M-tirea Dintr-un Lemn. Biserica a fost închisă până în anii 1927-1928 , când cinci maici de la M-tirea Dintr-un Lemn, cu ajutorul Comisiunii Monumentelor istorice, au reconstruit aripa de sud a chiliilor. Lucrările de restaurare a complexului monahal sunt finalizate , până în anul 1935, de aceeaşi  Comisiune.

Ascultăm cu luare-aminte explicaţiile măicuţei care ne invită să observăm compartimentarea bisericii centrale a complexului.  Biserica centrală a M-tirii Surpatele este un monument tipic de arhitectură brâncovenească. Interiorul acesteia este format din altar, naos –mult mai mare decât pronaosul- şi pronaos. Naosul este despărţit de pronaos printr-un zid gros, cu o mare deschidere la mijloc. Pridvorul bisericii este deschis, fiind susţinut de opt coloane mari din piatră. Plafonul pridvorului este frumos pictat. Turla bisericii, aşezată pe naos, este mai mare decât în mod obişnuit. În exterior, pereţii au trei brâie mediane, cel din mijloc mai gros, torsionat şi cu măiestrie ornamentat.

La această mânăstire, Marica Brâncoveanu, soţia voievodului Constantin Brâncoveanu, şi-a plans, în ultimii ani ai vieţii, soarta crudă care-i răpise, în mod dramatic, bărbatul şi copiii. De altfel, drumul care leagă acest aşezământ monahal de M-tirea Dintr-un Lemn, se numeşte  chiar Drumul Doamnei, pentru că doamna voievodului martir îl parcurgea des, pe jos, rugându-se, printre lacrimi, pentru sufletele răposaţilor.

După terminarea explicaţiilor, măicuţa ne invită să servim din coliva pusă pe rondele din hârtie aşezate pe o masă în pridvorul bisericii. Era coliva de pe cele trei farfurii pe care le ochisem, când ne aflam în faţa altarului, unde preotul călugăr încă mai slujea.  Am zis Bogdaproste! Să fie pentru sufletele celor  pomeniţi în acea zi de sâmbătă, 26 oct., a Sf. Mare Mc. Dimitrie, Izvorâtorul de Mir.

Ca şi în pelerinajul din Grecia, observ că, după vizitarea unei mânăstiri,   ceea ce  urmează e mai frumos decât ceea ce a fost înainte. Acesta e un lucru bun! Nu mai plouă. În  microbuz e cald. Vocea care povesteşte din mărturiile celor ce l-au cunoscut pe părintele Arsenie Boca, se aude din nou. Elena ( Coca), şoferiţa,are grijă, de fiecare dată,  când pornim din nou la drum spre o altă mânăstire, să dea drumul la casetofon. Pe locurile de lângă şofer, cei doi bărbaţi, am aflat mai târziu că sunt fraţi, se tot contrazic pe subiecte legate de ceea ce am văzut sau urmează să vizităm. Unul dintre ei mai făcuse traseul acesta şi vrea să-l convingă pe celălalt de dreptatea spuselor sale. Dar bruiază casetofonul! Uite c-am ajuns la Mânăstirea   Bistriţa-Vâlcea. E mai mare decât cele două pe care le-am vizitat până acum, dar are tot obşte de maici. Intrăm cu smerenie în biserică  şi ascultăm explicaţiile  maicii ghid. Prima atestare documentară este un act din  16 martie 1494 al lui Vlad Călugărul. Biserica a fost ctitorită de boierii Craioveşti în satul Bistriţa, com, Costeşti din jud. Vâlcea. Istoria lăcaşului de cult este plină de evenimente constructive şi distructive. În 1509 , biserica a fost distrusă din temelie de către Mihnea Vodă, care lupta împotriva Craioveştilor. A fost refăcută în timpul domniei lui Neagoe Basarab, tot de boierii Craioveşti. Marele ban al Olteniei Barbu Craiovescu a adus de la Constantinopol cea mai de preţ comoară a lăcaşului: moaştele Sf. Grigorie Decapolitul. Trupul sfântului nu a putrezit niciodată şi s-a dovedit a fi  purtător de mari daruri: vindecă bolile trupeşti şi sufleteşti, aduc ploaie pe  timp de secetă. În 1763, când epidemia de ciumă cuprinsese Bucureştiul, este adusă racla cu moaştele sfântului în faţa Mitropoliei iar în urma rugăciunilor ţinute,  ciuma a început să dea înapoi, dispărând definitiv. Se spune că atunci când moaştele Sf. Grigorie Decapolitul au fost aduse de la Constantinopol, turcul care le deţinea a avut pretenţia să-i fie plătite în aur, cât greutatea lor. Aceasta era mare până să pună boierul Craiovescu aurul pe talerul balanţei. Cum balanţa s-a echilibrat la o cantitate mică de aur, turcul a exclamat: “ Vezi, vezi, cum creştin la creştin trage !?” În 1656  Constantin Voievod donează racla de argint în care sunt aşezate aceste moaşte.

Ascultăm glasul măicuţei, ne închinăm şi ne târâm, pe genunchi, de trei ori, pe sub masa pe care e păstrată racla, rugându-ne fiecare în legea lui. Alături e o icoană cu şase feţe. Când o roteşti, pe o parte apar chipurile  Mântuitorului, al Maicii Domnului şi al Sf. Ioan Botezătorul, în funcţie de unghiul sub care priveşti, iar pe cealaltă parte, chipurile altor trei sfinţi. Interesantă icoana pictată pe o suprafaţă ca cea a unui acordeon! Şi aici am întâlnit la strane timona, cea pe care am vâzut-o la primele două mânăstiri. Explicaţia pe care am primit-o a fost că acelaşi meseriaş le-a sculptat pe toate.

În 1850 pictorul Gheorghe Tăttărescu realizează picturile interioare printre care şi chipurile ctitorilor: Barbu Craiovescu, Constantin Brâncoveanu, Maria Doamna, Despina Doamna şi Barbu Ştirbei. În timp ce ascultăm istoria acestui aşezământ de cult, admirăm catapeteasma de o frumuseţe rară, despre care aflăm că a fost realizată la Viena din lemn de tei, aurită.

Se ştie că şcolile pe lângă biserici şi mânăstiri au apărut, cultura aici s-a dezvoltat. Printre primii care au venit să se şcolescă la M-tirea Bistriţa a fost Neagoe, nepotul Craioveştilor, viitorul domn al Ţării Româneşti. Aici au funcţionat, de-a lungul timpului, mai multe şcoli, s-au scris manuscrise, cărţi, hrisoave, s-au făcut traduceri. Unul dintre cele mai vechi acte româneşti, de fapt al doilea  după scrisoarea lui Neacşu de la Câmpulung, datând din 1573, a fost redactat tot la acest lăcaş.

Pe durata Războiului de independenţă,  1877-1878,  pe lângă M-tirea Bistriţa a funcţionat un spital militar, iar între anii 1883-1898, o şcoală militară. Istoria mânăstirii este extrem de bogată: până şi un atelier renumit de confecţionat covoare persane a existat  aici datorită zonei în care se află şi unde se creşteau oi. Nu ştiu dacă se mai cresc în zilele noastre, când România exportă mai nimic şi importă, la greu, produsele UE.

În perioada comuniştilor, ca mai toate mânăstirile, şi aceasta a avut de suferit,: încetarea activităţii pe o anumită durată, trimiterea măicuţelor acasă. Dar,  în clădirile mânăstirii, a funcţionat, şi mai funcţionează, o şcoală specială pentru copii cu probleme mentale, oligofreni, care, sub îndrumarea unor maiştri de excepţie, au realizat mobile din lemn masiv sculptat, lucrări care au luat calea exportului.

Prin strădania P.S. Gherasim, episcopul Vâlcii, Argeşului şi Oltului, în 1984 Mânăstirea  Bistriţa se reînfiinţează, având ca pretext înfiinţarea unui muzeu al tipografiei. După 1989, viaţa monahală a căpătat noi valenţe, aşa încât pelerinul, care ajunge pe meleagurile acestea, are posibilitatea să stocheze în cămările cu amintiri imagini minunate şi informaţii preţioase.

Mulţumim pentru explicaţii şi ne continuăm drumul spre Mânăstirea Hurezi. Cum ţinta noastră e mormântul părintelui Arsenie Boca, vizitele la mânăstirile de pe traseu sunt scurte. De aceea suntem numai ochi şi urechi când găsim pe cineva care are amabilitatea să ne dea câteva informaţii despre lăcaşul de cult.

Mânăstirea Hurezi este cea mai mare ctitorie a domnitorului martir Constantin Brâncoveanu ( 1688-1714), construită între anii 1690-1693 şi cel mai mare ansamblu monastic din România, întinzâdu-se pe mai bine de trei hectare. Ca să vizitezi acest colţ pitoresc, care la vremea construirii mînăstirii se numea satul Hurezi, de unde şi numele acesteia, aflat sub Muntele Căpăţânii, ţi-ar trebui măcar o zi. Ne mulţumim cu ce vedem şi auzim. În pronaosul bisericii sunt imortalizate chipurile celor două familii care au avut cel mai mare rol în existenţa acestei bijuterii arhitectonice: familia Brâncoveanu şi familia Cantacuzino. Pisania de deasupra uşii bisericii este psalmul 131, crezul domnitorului, care l-a călăuzit în realizarea acestei capodopere: “ Nu voi intra în sălaşul casei mele, nu mă voi sui pe aşternutul patului de odihnă, nu voi da somn ochilor mei şi pleoapelor mele dormitoare şi repaos tâmplelor mele, până nu voi afla loc Domnului şi sălaş Dumnezeului lui Iacob”.

Măicuţa care are rolul de ghid ne arată cel mai de seamă mormânt din pronaos, lucrat din marmură şi acoperit cu o placă sculptată, pregătit pentru ctitorul voievod, dar care nu şi-a împlinit niciodată rostul. Se crede că Sf. Constantin Brâncoveanu a fost înmormântat de soţia sa, pe ascuns, de teama turcilor, în biserica Sf. Gheorghe din Bucureşti. Catapeteasma cea mare, sculptată din lemn de tei şi suflată cu aur, este donată de Doamna Maria,  împreună cu iconostasul sculptat şi aurit lângă care se află şi Tronul Domnesc care poartă stema Cantacuzinilor. Stranele şi marele policandru datează din vremea ctitorului. Ieşim din biserică şi aruncăm o privire în trapeza, sala de mese a mânăstirii, aflată la parterul paraclisului,  frumos boltită pe o calotă sferică, sprijinită pe arcuri joase şi puternice. Pictura în frescă a acesteia, executată între anii 1705-1706, este o desfătare spirituală şi se păstrează în condiţii excelente. Domnitorul  folosea  trapezea când venea cu suita şi prietenii.    În prezent este folosită numai de Paşti.

Ne luăm rămas bun de la măicuţa  care ne-a dat preţioasele informaţii şi ne urcăm din nou în cele două microbuze. Străbatem Defileul Jiului şi şoferul constată că râul are debitul mai mare decăt  o dată anterioară, semn că a plouat bine la munte. Şoseaua şerpuieşte pe la poalele muntelui. Peisajul este minunat. Ne îndreptăm către Mânăstirea Lainici, mânăstire de călugări, aflată în jud.Gorj, la 32km de Târgu Jiu şi 28km de Petroşani. Aparţine de Arhiepiscopia Craiovei, Mitropolia Olteniei şi are hramul Intrarea  în Biserică a Maicii Domnului.

Actuala şosea ce tranzitează trecătoarea din Defileul Jiului a fost construită  începând din 1880 de meşteri pietrari aduşi din Italia. S-a continuat în perioada interbelică şi s-a asfaltat abia după anii ’50. În paralel, începând cu perioada interbelică, s-a construit şi linia ferată Bumbeşti-Jiu- Livezeni având 39 de tuneluri, 35 de poduri şi viaducte pe o lungime de 31 de km. Cei care au învăţat istoria în regimul comunist  îşi amintesc de lecţiile în care se vorbea despre marele şantier Bumbeşti-Livezeni la care veniseră tineri voluntari sau mai puţin voluntari, din toate colţurile ţării, să finalizeze marea lucrare ce face legătura dintre Oltenia şi Ardeal. Până în 1880 trecătoarea principală între cele două zone ale ţării, era Pasul Vulcan, drumul lui Mihai Viteazul, când, în 1600, a unit Principatele Române. Mânăstirea Lainici era izolată total, la ea ajungându-se foarte greu pe cărări, pe marginea albiei râului.  Vechimea acestei mânăstiri se pierde în negura vremurilor. Ceea ce reţin este că între  anii 1854 şi 1900, cu intermitenţe, Cuviosul Irodion Ionescu a fost stareţ timp de 40 de ani. El a fost adus de la M-tirea Cernica şi numit stareţ de către Sfântul Ierarh Calinic, imediat după numirea sa ca episcop la Râmnic,căruia i-a devenit şi duhovnic.  A fost un model sublim, ca şi alţi sfinţi ai ortodoxiei române, pentru toţi monahii însetaţi de trăirea isihastă, şi, pe bună dreptate, este considerat “ Luceafărul de la Lainici”. Dar cel care a întemeiat, după tradiţie, biserica cea veche a fost Sf. Nicodim de la Tismana ( 1340-1406).

Istoria Mânăstirii Lainici a fost marcată, în curgerea timpului, de numeroase chipuri de monahi îmbunătăţiţi,  dar şi de evenimente de tristă amintire. Trei mari “răstigniri” a suferit aşezământul monahal din Defileul Jiului. Prima “ răstignire” a fost în timpul împărătesei Maria Tereza când mânăstirea a fost distrusă de gen. Bucow, comandantul trupelor Imperiului Hasburgic. A doua mare “ răstignire” a fost în 1817, când mânăstirea a  avut de suferit, fiind devastată de turcii care au aflat că Tudor Vladimirescu s-a ascuns aici deghizat în călugăr. Călugării au fost alungaţi, iar lui Maxim monahul i s-a tăiat capul. Cea de-a treia “ răstignire” a fost în timpul Primului Război Mondial, 1916-1918, când mânăstirea a fost distrusă în totalitate, clopotele, topite, cimitirul, devastat şi profanat, crucile, smulse şi călcate în picioare. Unii călugări au fost deportaţi în Germania, unde au şi murit în lagăre ca nişte martiri.  Până azi se mai păstrează scrijelite pe pereţii din altar numele unor soldaţi şi ofiţeri care au dormit acolo, după ce au intrat în biserică cu caii făcând focul în ea şi profanând-o.

Mânăstirea a trecut prin perioade de vandalism şi-n vremea comuniştilor iar în 1961  este desfiinţată, rămânând cu titlul de “ casă de oaspeţi”. Până în 1970 uşile au fost închise cu lacătul, permiţându-se slujbele religioase doar în unele duminici şi sărbători creştine. În 1975 a venit ca stareţ P.C. Arhim. Caliope Georgescu, care a început să facă unele îmbunătăţiri. După 1983 se introduce din nou rânduielile ascetice monahiceşti, respectiv, slujbele de la miezul nopţii şi neconsumul de carne în obşte, lucru care a dus la o viaţă duhovnicească mai bună. La  “ Izvorul Tămăduirii” din  1990 s-a pus piatra de temelie pentru noua biserică –catedrală, care s-a construit în decursul a 20 de ani cu mari sacrificii. Ceea ce e deosebit la noua biserică este dispunerea arhitectonică şi tematica pe cele două nivele: demisolul ilustrează istoria Bisericii primare, de la anul 1 la anul 313, respectiv până la Edictul de la Milano al Sf. Constantin cel Mare, numită şi „perioada bisericii din catacombe” ; iar biserica de la nivelul superior ilustrează a doua perioadă a creştinismului de la  anul 313 până în zilele noastre, cu sfinţi din toată lumea. În pronaosul bisericii noi, pictorul Grigore Popescu-Muscel a zugrăvit cu măiestrie „ Istoria universală a isihasmului”. Mântuitorul Hristos dăruieşte metaniile monahilor isihaşti, sub El aflându-se Sf. Ioan Botezătorul, Sf. Grigorie Palama şi Sf. Paisie de la Neamţ. Alături de odorul cel mai de preţ al bisericii, racla cu sfintele moaşte ale Sf. Irodion, se mai găsesc şi icoana Maicii Domnului „ Grabnic- ascultătoare” de la M-tirea Dohiariu de pe Muntele Athos împreună cu racla în care se găsesc moaştele a numeroşi sfinţi aduse din toată lumea.

Din librăria aflată în curtea mânăstirii, cumpărăm iconiţe cu sfinţii amintiţi şi cărţi cu istoricul Mânăstirii Lainici de unde-mi voi completa cunoştinţele despre locurile vizitate. Ne grăbim să ajungem, înainte de lăsarea întunericului,  la Straja, unde urmează să ne cazăm.

by

Referinţă Bibliografică

Pelerin în ţara ta/ Revista Armonii Culturale, ISSN: 2247-1545. Adjud, Vrancea, RO/ Ediția: 26 februarie 2022