Într-o dimineață devreme am fost trezit din somn de consăteanul meu, poetul, publicistul și autorul de versuri pentru cântece Serafim Belicov.
– Ce face Viișoara, Trăienică? – acesta era, de fiecare dată, salutul lui pentru mine.
– Tocmai ați trezit-o, Maestre, îi spun, vizibil posomorât.
– Într-o oră – maximum două trebuie să fii la mine, la redacție. Poetul Victor Teleucă a citit o carte de-a ta și vrea să te cunoască.
– ??? – acesta a fost răspunsul meu.
– Ai înțeles, măi Trăienică? Te așteptăm.
Atât a mai poruncit și-a închis.
În doi timpi și trei mișcări eram bărbierit, cu pleata spălată, uscată și parfumată.
Am prins un troleibuz și cam la ora indicată de Serafimus (așa îi spuneam eu deseori) stăteam drept ca soldatul la „Moldova Suverană”.
Victor Teleucă se ridică, mă salută, se prezintă, deși nu era cazul și apoi mă ia în primire.
Plecăm.
Până am ajuns în Grădina Publică din centrul Chișinăului am tăcut în doi.
Acolo am căutat o cafenea și servind un ceai, alune și puțin cogniac am început să fiu … interogat.
De răspunsurile mele depindea ce pedeapsă îmi va reveni și care va fi mai departe formula teleuciană de salut pentru mine.
Am călătorit prin satul eseninian, prin poezia engleză, franceză, americană, rusă, română și cea așa-zis moldovenească.
Am făcut popas în tradiție, am trecut pe hudița postmodernismului, am luat-o spre crângul transmodernismului, am fugit din fața pornoliricismului,
mai și pufăind din pipă, uitând de faptul că Victor Teleucă nu fuma și avea ciroză hepatică.

Altfel spus, n-aveam rușine, precum alți mulți poeți de vârsta mea, care preferau să calce pe înaintași, din pofta nesăbuită de a le lua soclul în viață.
Nici nu știu cum s-au călătorit patru ore.
Verdictul nu a fost pronunțat la finalul discuției noastre.
Am dormit rău toată noaptea, credeam că puntea dintre noi nu s-a mai realizat, doar din cauza caracterului meu, și-a impertinenței mele, bineînțeles.

– Ce mai face Poezia? – mă trezi din somn, de astă dată chiar el, poetul-filosof Victor Teleucă. Te scrie Poezia, nu-i așa? – continuă tot acel Bach al
Poeziei, după Serafim Saka.
Nereușind să-i răspund, din cauza emoției, evident, aud sentința definitivă și irevocabilă, sunând ca un clopot de mănăstire-n amurg:
– Ai să te duci la Serafim, la finul meu, și ai să iei de acolo o cronică la cartea ta, o recomandare pentru cooptarea în rândurile Uniunii Scriitorilor și încă
ceva. Să ne revedem sănătoși!

În doi timpi și trei mișcări iarăși mă bărbieresc, beau din fugă o cafea și bat la ușa viișoreanului meu drag, care îmi era și rudă, după chiar descoperirile lui
de ultimă oră.
Cu țigara într-o mână, și cu altă mână deschizând ușa, eram invitat ca la mine acasă în birou.
Pe masă mă aștepta o cronică purtând frumoasa caligrafie a lui Victor Teleucă, material ce urma să apară în cotidianul Guvernului; o recomandare pentru
Uniunea Scriitorilor; o cutie de bomboane și „Piramida Singurătății”, o carte de aur a Poetului de la Cepeleuți, cu neordinarul autograf: Lui Traianus de la
Decebalus!
Un moment unic, de nedescris, în istorie!
Adică Decebal mă iertase pentru tot răul făcut lui și acum îmi întindea o mână din Eternitate, ca să nu mai fie ură niciodată în noi și între noi.
Adică Decebalus mă îndemna să iubesc pe oricine, chiar și pe vrăjmașii mei, ori, poate, în primul rând pe ei să-i iubesc!

Iată din care motiv de Victor Teleucă și de Serafim Belicov îmi va fi mereu dor și peste moarte!

Traian VASILCĂU

by

Referinţă Bibliografică

TRAIAN VASILCĂU: Plimbarea cea de Taină din Chișinău/ Revista Armonii Culturale, ISSN: 2247-1545. Adjud, Vrancea, RO/ Ediția: 10 octombrie 2025