Vlăstare de viață
Tu, Doamne, cu mâinile-Ți îngreunate
de puful vieții zburător,
suflat-ai sclipiri de apă vie…
Ai strâns în palme
și ai frământat în tăcere un bulgăre de glod uscat-
din el s-au risipit semințe dătătoare de lumină.
Îngeri își arcuiau trilul sfințitor
și toate s-au preschimbat în limbi mari de foc-
priveai spre gândul meu cu milă…
Ți-ai sprijinit umărul tras de veacuri pe chipul meu înnourat
și-ai azvârlit seninul deasupra-mi ca un epitrahil de mătase
sub care sufletul își schimbă haina ponosită
într-un veșmânt curat.
Mi-ai ascultat strigarea dintr-un ceas de miazănoapte-
se dospea precum o pâine netezită
de-un foc ce ardea prelung…
Te-ai întins după un fir galben de crizantemă
și L-ai sădit în pântecele meu,
udându-l la bună vreme cu lacrimi rugătoare-
adunate în nopți târzii, umpleau
cristelnița tainică a vieții…
Un gând, un suspin și un prunc zămislit
au înflorit din rodnica boare a timpului.
Lângă cel dintâi boboc de crizantemă
ai așezat și-o preafrumoasă brândușă de toamnă-
sfioasă, gentilă, înmiresmată de untdelemnul Tău divin.
Tu, Doamne, ce alte flori îmi vei mai dărui
să le cuprind pe toate,
în buchetul meu spre eternitate?



![]() |
Referinţă Bibliografică |