Povețe

Așa să știi, copilul meu, că Lumea asta-i o capcană,

Când setea ei te va seca, să te ferești să-i bei din cană,
Că toți cei ce s-au adăpat de la izvoarele-i amare
În minte au rămas cu iad, iar peste trupuri cu samare…
Nu crede orișicărui duh, că simțurile ni-s incerte,
Iar când te luptă, în ascuns, tu spune-i: „– Domnul să te certe!“
Însă de vorbă să nu stai cu rațiunile căzute,
Că suntem slabi, nepricepuți, în lumea celor nevăzute…
Învață să-ți așterni ades ființa toată-n rugăciune,
Să-ți fie mintea jar ceresc, nu fumegând, un stins tăciune
Și când greșești, să ceri iertare, lui Dumnezeu și de la semeni,
Iar de nu ierți, nu ești Lumină, cu fiii Umbrei te asemeni…
Să nu schimbi suflet pe lingouri, de-ar fi chiar să primești vagoane,
Noi, oamenii, gândim în cuburi, albinele în hexagoane,
Nu fii prieten orișicui, nu-ți pune inima în palme,
Nu dărui flori din adânc celor ce știu doar de sudalme,
Dator să nu fii nimănui, să-ți fie alții-n veci datori,
La chip cioplit să nu te-nchini, ignoră falșii salvatori,
Deșertăciune e-a lor cale, ei robi vânărilor de vânt
Ce doar cenușa le va-ntoarce în Apa-Ntâiului Cuvânt,
Dar fii atent când strigi spre gloată: „–Stați! Regele, de fapt, e gol! “
Că multora le place troaca și bălăceala în nămol,
Nicicând să nu arunci la porci mărgăritare pe fâșie,
Ei doar le calcă în copite și se întorc să te sfâșie,
Deosebește oi de lupi și diamantele de ștrasuri,
Că-n noapte-s multe străluciri, iar în deșert sunt multe glasuri
Și la liman cu palmieri, dar și pe promontoriul groazei,
Fata Morgana plânge-n somn, visând Apocalipsa oazei,
Doar ușile Împărăției nu se descuie cu șperacle,
Douăsprezece munci pe gratis i-au trebuit și lui Heracle,
De viața îți mai dă erori, când serioase, când hilare
(Să te împingă spre extaz, ori, poate, spre anihilare)
Tu să rămâi, ferm, pe hotar, nici deprimat, dar nici ironic,
Zidindu-ți turn de adăpost din taina Gestului Iconic…
Prieteni bine e să ai, doar câte degete la mână,
Și nu uita, ca să-i păstrezi, că-s șapte zile-n săptămână,
Iar când o fi s-alegi femeia, tu ține asta-n gând mereu:
Prin ea poate veni un șarpe, poate un fiu de Dumnezeu…
Să nu te lași vrăjit de forme din gadgeturi sau din mandale,
Să scuturi praful amăgirii de pe axoni, de pe sandale,
Când ieși din urbea blestemată, la margine de Univers,
Să-ți odihnești făptura frântă într-un acord sau într-un vers,
Tăcerea Lunii e perfidă, iar fulgerul este viclean
Și în flămândul ochi de lutră și-n scurta zbatere de clean,
Să nu fii rob trupului, firii, dar nici vândut zilnicei trude,
Că puntea plină de suspine e și pe Marte și-n Bermude,
Nu căuta nici mirodenii, mânat de vreun avânt zălud,
Aici e Terra, nu Arrakis și nu-s fremeni, nici Shai Hulud,
În ciur, precum Eratostene, tu numai aur pur păstrează,
Un adevăr doarme-n ureche, dar o minciună-n ochi e trează,
Deci să nu bați cui de icoană în vreun perete văruit,
Fii cu luare-aminte-n toate, că tot ce ai e dăruit,
Străine fericiri nu-ți află, aici, în Valea cea de Plângeri,
Că iei doar praful de pe tobă când vin să te răpească îngeri,
Cei vechi spuneau că toate curg, așa că vezi, trăiește clipa,
Dar nu fă Jertfa în zadar și nu îngădui risipa,
Că în clepsidre-i aprig Timpul, se teme doar de piramide,
Nisip letal se infiltrează din zdrențe până în hlamide,
Găsește-ți propriul drum în viață, respectă morți, iubește vii,
Să nu regreți, la Judecată, că ai trăit fără să știi…

luni, 13 noiembrie 2017

by

Referinţă Bibliografică

Eugen Serea – Povețe/ Revista Armonii Culturale, ISSN: 2247-1545. Adjud, Vrancea, RO/ Ediția: 21 octombrie 2021