Auzisem lucruri extraordinare despre el când eram elev şi apoi student. Se vorbea în culise că scrie şi vorbeşte fluent vreo douăsprezece limbi, că are studii foarte savante, că în tinereţe a fost profesor universitar. M-am bucurat sincer când a ajuns patriarh, fiind convins că un intelectual de rasă va aduce vădite îmbunătăţiri în viaţa Bisericii. Un suflu de entuziasm m-a cuprins. Era în 1979. M-am dus la directorul de atunci al Institutului Biblic, părintele Valeriu Anania. Ne cunoşteam mai demult, fiindcă dânsul conducea şi revistele patriarhale, iar eu colaboram la revista „Biserica Ortodoxă Română“. Revista respectivă împlinea în 1984 o sută zece ani de apariţie şi am propus realizarea şi publicarea unei bibliografii. Părintele Anania a primit cu bucurie propunerea şi a doua zi mi-a dat o adresă semnată de însuşi patriarhul Justin, prin care eram însărcinat, oficial, să realizez Bibliografia şi s-o predau spre publicare la jumătatea lunii noiembrie 1983.
M-am pus pe muncă. Am parcurs toată colecţia revistei din perioada 1948-1983, pe care o aveam în biblioteca parohiei şi la bisericile din Severin. Pentru perioada 1874-1948 am găsit înţelegere la răposatul mitropolit Nestor Vornicescu. Mergeam la Craiova cu geamantanul, îl umpleam de reviste, le conspectam în două-trei luni, le duceam pe acelea şi luam altele. Pentru numerele lipsă a trebuit să merg în Bucureşti, pe la Biblioteca Sfântul Sinod, Biblioteca Academiei, Biblioteca Centrală de Stat. Au fost douăzeci de mii de articole. Majoritatea le-am rezumat telegrafic. Am realizat bibliografia după modelul bibliografiilor publicate de Academia Română. Am pus suflet şi am înjugat nenumărate zile şi nopţi. În noiembrie 1983 reuşisem să dactilografiez nouă sute de pagini. Lucrarea o aveam gata în manuscris, dar s-ar fi ridicat la peste două mii de pagini dactilografiate. Socotind că este suficient pentru un volum, am mers la patriarhie să-l predau, ca să intre în lucru, urmând ca în lunile următoare să predau şi restul materialului.
La editură nu mai era părintele Anania. Părintele Dumitru Soare nu a putut lua o decizie. A mers cu mine la patriarhul Justin. Aveam mari emoţii. Cabinetul patriarhului era imens. În mijloc, la un birou imperial, şedea, tolănit într-un fotoliu, însuşi patriarhul. Era voinic şi gras. Eu aveam vraful de nouă sute de file sub braţ. I-a explicat părintele Soare despre ce-i vorba. M-a privit o clipă şi de după lentilele foarte groase mi-a zis: „-Ce-ai făcut mă?“ „-Prea Fericite, am realizat Bibliografia Revistei „Biserica Ortodoxă Română“ pe o perioadă de o sută zece ani! Aici am o primă parte. Vă rog, permiteţi-mi să v-o prezint!“ „-A…, lasă, lasă…! Înseamnă că parohia ţi-ai lăsat-o vraişte, dacă ai lucrat la asta. Aşa sunteţi, voi, preoţii, mă, vă ocupaţi de orice, numai de parohie nu!“ Mă aşteptam la o asemenea acuzaţie. Eram pregătit să răspund. „-Prea Fericite Părinte, vă rog să-mi permiteţi să vă prezint. Anul trecut am terminat lucrările de reparaţii capitale la biserică. Iată documentaţia, iar acum două săptămâni am făcut recepţia la pictura bisericii, conform acestor acte!“ am zis eu, scoţând din geantă documentaţia de care dispuneam. „-A, păi să vorbim cu Nestor să-ţi dea o parohie la oraş atunci!“ „-Nu pentru o parohie mai bună am făcut această lucrare, ci ea se înscrie pe linia unor preocupări constante. Am publicat până acum şase cărţi la edituri de stat, câteva sute de articole în ţară şi străinătate.“ „-Şi acum ţi-ai găsit să te apuci de bibliografie şi să-mi ceri mie să ţi-o public?“ „-Lucrarea aceasta am făcut-o în baza unui ordin oficial al patriarhiei, semnat de Prea Fericirea Voastră şi în ea am îngropat cinci ani de tinereţe!“ „-Păi da, crezi că eu ştiu ce-am semnat acum cinci ani, câte hârtii îmi trec pe dinainte?! Sau sunt eu obligat să vă public tot ce vă trece vouă prin cap acolo, la ţară! Gata, audienţa s-a terminat!“
Am ieşit plângând din cabinetul patriarhului. Dacă s-ar fi uitat peste lucrare şi mi-ar fi spus s-o reiau de la capăt pe baza altor principii, aş fi făcut-o cu bucurie; dacă mi-ar fi reţinut-o acolo, că o vor publica atunci când vor avea posibilitatea, acceptam. Fusese profesor universitar şi ar fi trebuit să aibă un pic de tact pedagogic. Of! O jumătate de an n-am fost în stare să mai scriu o pagină. Au trecut apoi şaptesprezece ani şi mi-am publicat lucrarea, în trei volume, pe cont propriu şi am fost foarte apreciat de specialişti. E adevărat că acum lucrarea mea priveşte o perioadă extinsă la 120 de ani, este mai completă şi nu îmi este ruşine cu ea.
Pe patriarhul Justin îl pomenesc la fiecare slujbă. Poate să fi fost un munte de cultură; pentru mine rămâne cel pe care l-am cunoscut în cele zece minute ale audienţei de care am vorbit mai sus. De! Asta e![1]
Pr. Al. Stănciulescu-Bârda