Despre preotul Alexandru Popescu se ştie prea puţin. A făcut multe în viaţă, dar ceva serios despre el n-am găsit. S-a păstrat însă în memoria satelor de la munte amintirea vie a acestui om. Toţi l-au socotit o mare capacitate, un adevărat geniu; mulţi l-au socotit un om ciudat, neînţeles, iar câţiva au zis că-i într-o doagă. Poate de aici i-au dat şi numele de „popa Mochie“.

Se trăgea de neam de la Ponoare şi, prin căsătorie, venise la Balta. Studiase Teologia în Bucureşti, după care fusese trimis la studii la Paris. Tradiţia locului spune că la un concurs ar fi participat împreună cu Nicolae Iorga, cu care era un bun prieten. Întâmplarea a făcut ca lucrarea lui Alexandru Popescu să fie mai bună decât a lui Iorga, să fie notată mai bine, ceea ce ar fi stârnit supărarea istoricului. Alexandru Popescu l-ar fi liniştit însă, spunându-i că el nu se va ocupa de istorie, ci idealul său este altul, aşa că nu au motive să-şi strice prietenia.

Pe la Paris şezuse ani buni şi studiase multe şi de toate, prin care, alături de teologie, astronomie, medicină şi chiar spiritism. Acolo ar fi făcut un ficior unei franţuzoaice şi alte isprăvi.

Când a venit în ţară, a fost hirotonit preot de episcopul de atunci, Vartolomeu Stănescu. Şi acesta făcuse studiile în Occident şi trecea drept o mare capacitate şi o mare speranţă pentru Biserică. Lui Alexandru Popescu i s-a dat parohie la Balta, fiindcă acolo ceruse, având soţia de acolo şi tot acolo având, ca dotă de la soţie, multă avere. Se pare că pe soţia sa o chema Vuţa.

În Balta, preotul Alexandru Popescu nu s-a ţinut prea tare de ale preoţiei, ci şi-a continuat cercetările. Îl fascina mult astronomia. Îşi adusese de la Paris cărţi. La Balta şi-a construit casă şi în podul ei a amenajat un fel de observator astronomic, lângă care petrecea nopţi întregi studiind cerul. De la aceste cercetări astronomice a trecut la aplicaţii. Aşa, bunăoară, spun bătrânii, că „popa Mochie“ a făcut un nou calendar format din 13 luni, iar Paştele avea dată fixă. Când i l-a propus episcopului Vartolomeu, ca să-l susţină în Sinod, episcopul l-a caterisit.

Rămas în afara preoţiei, popa Mochie s-a pus pe medicină. Nu degeaba o studiase el la Paris şi obţinuse diplomă de medic. Mulţi ani a funcţionat la Balta ca medic, dar lumea tot „părinte“ îi zicea şi tot de popa Mochie vorbea. Astronomia a rămas iubirea lui. A cochetat şi cu poezia şi multe din poeziile sale se mai păstrează şi azi în memoria oamenilor. Din când în când, popa Mochie mai vindea câte o bucată de pământ şi mai fugea pe la Paris să-şi mai completeze documentaţia în cercetările sale. Îşi făcuse acolo mulţi prieteni. De la aceştia a prins drag mai tare de spiritism. Era un căutător, un enciclopedist, un om care vrea să ştie totul, să cunoască lucrurile în sinea lor. Tocmai de aceea era în stare să înveţe orice şi să facă orice, numai să cunoască.

La Balta a făcut primele şedinţe de spiritism cu studenţii care veneau în practică la spitalul de acolo. Pusese ochii pe un student, Matei Vucea, care credea că are destule calităţi de medium. Pe el vrea să-şi testeze anumite ipoteze şi căutări ale sale. Tânărul nu se prea da în vânt după spiritism dar, pentru faptul că trebuia să înveţe meserie de la popa Mochie şi mai ales că de fiecare dată popa îl cinstea ba cu una ba cu alta, tânărul Vucea se ducea la şedinţe şi accepta să fie medium. Într-o zi, când se străduia să simuleze intrarea în transă, Vucea a fost întrebat de popa Mochie:

„-Spune-mi, ce vezi în via mea din Bogdea?“

„-Părinte, văd un om în cireş!“

„-Ţine-l acolo până mă duc eu la el!“

Şi l-a lăsat pe student acasă, în transă, a încălecat calul şi a plecat la vie, la Bogdea, cale de circa opt kilometri. Întâmplarea a făcut ca tocmai în momentul acela să fie, într-adevăr, un om în cireşul lui de acolo, fiind la vremea cireşelor coapte.

Faptul acesta i-a întărit lui convingerea că spiritismul pe care-l practica dăduse rezultat şi că Matei Vucea este mediumul cel mai potrivit. Doctorul Vucea mai trăieşte şi azi şi mărturiseşte că a simulat intrarea în transă, iar afirmaţia cu hoţul la cireşe i-a venit din întâmplare, fără să fi văzut ceva în acest sens. Totuşi, popa Mochie l-a crezut, fiindcă hazardul îşi bătuse joc de el. Încurajat de rezultatele obţinute la Balta, popa Mochie s-a pornit pe lucruri mari. A găsit în satul lui, la Ponoare, pe un oarecare Răduică, un tip deştept foc, cu spiritul umorului. A făcut el, cum a făcut şi i-a intrat popii la inimă, mai ales că s-a dovedit a fi medium excelent. Aşa de mult l-a convins pe popa Mochie că merită toată încrederea în materie de spiritism, încât acesta s-a hotărât să-l ducă la Paris pentru a le arăta prietenilor săi de acolo performanţele la care ajunsese. Zis şi făcut! A mai vândut ceva pământ, câteva vite, a mai avut ceva adunătură, l-a luat pe Răduică şi drumul la Paris. Călătoria a durat opt zile cu trenul. Răduică nu plecase din sat în viaţa lui. Când s-a văzut în lume a uitat şi de foame şi de sete şi de somn. Mereu era numai ochi şi urechi, să vadă şi să audă. Într-un cuvânt, să cunoască. Şi uite aşa, cu chiu cu vai, au ajuns la Paris. A aranjat popa Mochie totul, i-a dat instrucţiunile necesare lui Răduică, l-a băgat sub o masă şi l-a lăsat să aştepte. Masa era acoperită cu o faţă de masă mare, ale cărei margini ajungeau până la podea. Când popa avea să strige: „- Spirite!“, Răduică trebuia să răspundă, apoi urma să înceapă o conversaţie cu el, Răduică jucând rolul de spirit chemat din cealaltă lume.

Aşadar, totul era pregătit. Până s-ar aduna musafirii ca să asiste la şedinţa popii, Răduică, frânt de oboseala drumului, s-a întins sub masă şi somnul l-a prins de îndată. A început şedinţa şi toţi aşteptau să vadă minunea. A strigat popa Mochie: „-Spirite!“ Răduică nimic! „-Spirite!“ a strigat popa tare. Răduică, nimic! „-Spirite!“ a răcnit popa şi a trântit cu pumnul în masă. Răduică a sărit ca iepurele şi, fără să-şi dea seama unde se află, s-a ridicat cu masa în spinare, făcându-l pe popa Mochie de ruşine, spre hazul tuturor.

Întâmplarea aceasta l-a supărat foarte mult pe popă. I-a spus lui Răduică:

„-Îmi făcuşi asta, tu aici rămâi! Cu mine înapoi nu mai mergi!“

„-Părinte, iartă-mă! Mă luă somnul! Fusei obosit!“ şi multe altele i-a zis Răduică, dar degeaba.

Popa Mochie nici nu vrea să audă. A luat popa o birjă şi la gară ţi-e drumul. După birjă a luat-o Răduică. Fugeau caii, fugea şi Răduică de-i sfârâiau călcâiele pe străzile Parisului. Au ajuns la gară şi iar a început să se roage de popa Mochie, dar degeaba. Popa s-a urcat în tren, iar Răduică, neavând bilet, a rămas pe peron. A început să plângă. L-au văzut nişte ceferişti, l-au întrebat ce-i şi cum şi s-au hotărât să-l ajute. L-au băgat într-o ladă de scule şi a stat Răduică zile în şir acolo pe scule, nemişcat. Din când în când, după posibilităţi, în câte o staţie, mai deschideau cutia şi îi mai dădeau voie lui Răduică să-şi îndrepte oasele şi să-şi facă nevoile. Când au ajuns în Bucureşti, l-au scos de acolo şi omul l-a căutat pe popa Mochie.

Când să urce popa într-o birjă, hop şi Răduică lângă el. Uimit, popa l-a întrebat:

„-Ce-i cu tine aici, omule?“

„-Mă aduse spiritul, părinte!“

Popa Mochie a fost convins că Răduică a fost teleportat din Paris la Bucureşti prin spiritul său.

Multe asemenea a mai făcut popa Mochie şi băltenii încă mai au ce spune, dar lucru de mare folos pentru localnici a fost Banca Soarelui, înfiinţată şi finanţată de popa în Balta, care pe mulţi i-a ajutat să iasă la liman.

Multă avere a avut popa Mochie, dar din ea s-a ales praful, pentru că părintele nu s-a ocupat nici de cultura câmpului, nici de creşterea animalelor. Era zgârcit, zicea lumea, în sensul că tot ce aduna pentru drumurile de Paris aduna. Multă ştiinţă a avut, dar s-a risipit în multe şi de toate şi nimic temeinic n-a făcut. Poate o cercetare mai minuţioasă ar putea scoate la iveală adevărata personalitate a părintelui Mochie. Dumnezeu să te ierte, părinte!^[1]

Pr. Al. Stănciulescu-Bârda