Sănătatea sufletească și trupească a credinciosului – darul lui Dumnezeu

 

Realitățile triste, dar proprii ființei umane, precum boala, suferința și moartea, sunt consecințele păcatului, deoarece „[…] precum printr-un om a intrat păcatul în lume, și prin păcat moartea, așa și moartea a trecut la toți oamenii, pentru că toți au păcătuit în el” (Romani 5, 12). De aceea, Biserica îndeamnă întreaga comunitate a credincioșilor, nu doar pe cei aflați în boală sau în alte neputințe, la rugăciune, nădejde și răbdare.

Orice om, după venirea sa în această lume, trebuie să se aștepte, mai mult sau mai puțin, la anumite boli, neputințe sau lipsuri. De aceea, nu contează cât de mult suferim, ci cât de mult înțelegem din aceste suferințe. Ca și în cazul bolii fizice, boala sufletească, păcatul, a avut și are nevoie de un doctor pentru a putea fi vindecată^[1]. Bineînțeles, o boală se vindecă prin tratament medical, dar în cazurile când articulația trup-suflet este atinsă, adică este slăbită prin păcate, atunci numai un act de ungere dumnezeiască poate să refacă această rană.

Dumnezeu alege calea prin care omul se vindecă: ori îi îndreaptă pașii către un medic bun, ori se produce o vindecare miraculoasă, fără medicamente. Nu pe o cale netedă și ușoară va ajunge omul la veșnicele locașuri ale Părintelui ceresc, ci pe calea cea strâmtă, îngustă și spinoasă a luptei, a necazurilor și a ostenelilor^[2]. Așadar, dacă vine asupra noastră vreo cercetare a lui Dumnezeu, noi nu trebuie să cădem în vreo nedumerire. Dumnezeu știe cât de îndelung trebuie să lase pe oameni în focul curățirii, prin suferințe. Este mai bine pentru om a suferi o durere vremelnică, degrabă trecătoare, decât a pătimi acel chin necontenit, veșnic^[3].

Omul este obișnuit să ceară de la Dumnezeu sănătate. Dar câți dintre noi ne-am întrebat vreodată ce este sănătatea? Sănătatea este armonia dintre suflet și trup, iar în această armonie se reflectă lucrarea Duhului Sfânt. Bolile apar atunci când păcatele omului pun la încercare mila și răbdarea lui Dumnezeu, iar ele sunt privite în Sfânta Scriptură ca pedepse de la Dumnezeu, menite să ajute la întoarcerea omului în sine: „Sculându-mă, mă voi duce la tatăl meu și-i voi spune: Tată, am greșit la cer și înaintea Ta…” (Luca 15, 18).

Știm cu toții că omul este alcătuit din trup și suflet, adică dintr-o parte văzută și o altă parte nevăzută, lăuntrică. De aceea și bolile care pot apărea în viața omului pot fi trupești și sufletești. Sfânta Scriptură ne arată o mulțime de boli și neputințe ale oamenilor, pe care Mântuitorul Iisus Hristos le-a vindecat, datorită credinței acelora care au cerut: „[…] mare este credința ta, fie ție după cum voiești!” (Matei 15, 28). Din acest motiv, Îl numim pe Hristos și „Doctorul cel Mare”, „Vindecătorul” sau „Doctorul sufletelor și al trupurilor”. Termenul de doctor nu exclude, sub nicio formă, ideea de harismă. Trupul a dobândit un mare spor de demnitate prin faptul că s-a învrednicit de marea cinste de a fi lăcaș al Mântuitorului Hristos, prin întruparea Sa ca Om^[4].

Harisma vindecării o întâlnim la apostoli, la preoți, la sfinții dintre medici, dar nu înainte de a fi fost dată lor de către Mântuitorul Iisus Hristos: „[…] peste cei bolnavi își vor pune mâinile și se vor face sănătoși” (Marcu 16, 18). Spitalul, prin medici, reprezintă singura autoritate legiuită de vindecare, provenită de la plante sau medicamente, iar Biserica, prin slujitorii ei, vindecă prin rugăciune și puterea Tainei Sfântului Maslu: „Este cineva bolnav între voi? Să cheme preoții Bisericii, și să se roage pentru el, ungându-l cu untdelemn, în numele Domnului” (Iacov 5, 14). Așadar, medicamentele pe care le dă Biserica sunt făcute nu din plantele pământului, ci din cuvintele cerului; nu mâinile doctorilor le-au pregătit, ci limbile Proorocilor, Evangheliștilor și Apostolilor^[5].

 

Sfinții doctori în Tradiția Bisericii Ortodoxe. Cercetarea și îngrijirea bolnavilor ca

datorie mântuitoare a fiecărui preot și credincios

Taina Sfântului Maslu este una dintre cele mai frecventate slujbe săvârșite în Biserica Ortodoxă. Lucrul acesta se datorează faptului că, prin această Taină, slujitorii Bisericii, împreună cu credincioșii, se roagă pentru tămăduirea de boală a tuturor celor care sunt în suferințe trupească și sufletească. Această Sfântă Taină a fost instituită de Mântuitorul Iisus Hristos și practicată de Sfinții Apostoli. După epoca apostolică și până în prezent, Maslul a fost săvârșit mereu în biserică, dar și la casele credincioșilor.

Sfinții doctori fără de arginți, oameni care au primit de la Dumnezeu darul tămăduirii, purtau de grijă celor aflați în diferite suferințe trupești și sufletești, fără a percepe ceva în schimb. Ei făceau aceste fapte minunate nu pentru a se îmbogăți cu aur sau argint, ci ca să arate dragostea nemărginită a Creatorului. Tămăduiau bolile nu cu buruieni, ci cu numele Domnului, împlinind porunca Celui ce a zis: „[…] în dar ați luat, în dar să dați” (Matei 10, 8). Pentru zilele noastre este foarte important ca exemplele sfinților doctori fără de arginți să fie urmate. Orice lucru săvârșim și în orice domeniu activăm, dacă suntem creștini adevărați, trebuie să arătăm că nu am pierdut legătura cu Dumnezeu. Așa cum Sfântul Mucenic Pantelimon a aflat că Hristos este singurul Doctor adevărat, tot astfel noi trebuie să fim conștienți că numai în legătură cu Hristos, profesia noastră, oricare ar fi ea, are un sens clar definit și numai așa știm că nu ne aflăm în rătăcire, ci în căutarea Adevărului.

Profesia medicilor contemporani trebuie făcută în folosul general al celorlalți, în spiritul iubirii creștine. Ca exemple, în acest sens, stau doctorii cei fără de arginți: Sf. Mare Mucenic și Tămăduitor Pantelimon, Sfinții doctori fără de arginți Chir și Ioan, Sf. Mc. Trifon, Sfinții Mucenici doctori fără de arginți Cosma și Damian, Sf. Cuv. Samson, primitorul de străini, și mulți alții. Dacă medicii, cei care vindecă trupurile, trebuie să lucreze în acest mod, cu atât mai mult preoții, cei care sunt tămăduitori ai sufletelor și al trupurilor, trebuie să lucreze în ogorul Domnului. Este necesară, însă, înțelepciunea de a vedea că adevărata vindecare vine de la Mântuitorul Hristos, preoții având doar acel rol de slujitori și administratori ai Tainelor lui Dumnezeu (I Corinteni 4, 1).

Chiar și după moartea lor, sfinții doctori fără de arginți au săvârșit și săvârșesc minuni, vindecând pe cei care se roagă lor cu credință. Biserica are rugăciuni și acatiste închinate lor, pe care cei ce doresc să primească vindecare le folosesc ori de câte ori este nevoie: fie în rugăciunea Bisericii, fie în rugăciunea personală.

Boala trupească și sufletească în care a căzut un om îl face inapt pentru o viață normală sau îl amenință cu sfârșirea vieții pământești. El trebuie ajutat în mod stăruitor de către semeni, pentru a i se alina durerile și suferințele, atât prin cercetarea făcută la căpătâiul său, cât și prin puterea lui Hristos, prin rugăciune.

Necazurile sunt considerate de Sfinții Părinți medicamente în folosul vieții noastre spirituale. Așa cum suportăm și acceptăm medicamentele amare ce ne sunt de folos trupului, tot astfel trebuie să răbdăm și medicamentele ce sunt de folos sufletului^[6]. Omenirea luptă mereu pentru împuținarea suferințelor fizice. Dar din sufletele oamenilor mai mușcă și alte feluri de dureri: supărările, îngrijorările, mustrările de conștiință etc.^[7] În acest sens, acolo unde, pentru viața pământească, nu se mai poate face nimic, trebuie să stăruim ca măcar sufletește să se facă omul sănătos. Atât slujitorii sfintelor altare, cât și credincioșii trebuie să se roage în comuniune pentru cei bolnavi, pentru ca și aceștia să poată intra, indirect, în comuniune cu Cel Care ne împărtășește din harul Său vindecător.

Mai întâi ne rugăm pentru iertarea păcatelor, apoi pentru sănătatea trupului, care vine ca efect al iertării păcatelor. La temelia vindecării bolilor trupești este așezată tămăduirea sufletului, datorită strânsei legături dintre trup și suflet. Omul este constituit în mod nedespărțit din suflet și trup, iar trupul are aceeași valoare ca și sufletul, pentru că și el a fost creat de Dumnezeu după chipul Său și a primit harul dumnezeiesc^[8].

Dumnezeu îngăduie în viața aceasta diferite necazuri, strâmtorări sau boli, pentru curățirea sufletului de păcate și pregătirea lui pentru viața veșnică. Răzvrătirea împotriva necazurilor îngăduite de Dumnezeu este, de asemenea, nocivă pentru suflet, deoarece este o răzvrătire împotriva Medicului și a Tatălui absolut, Care permite aceste lucruri spre binele și sănătatea noastră sufletească^[9]. Cel mai bine ne putem deprinde cu răbdarea prin convingerea că răbdăm pentru păcatele pe care le-am săvârșit^[10].

Pentru adevăratul credincios, boala este o încercare, o normă de îndreptare, o modalitate de apropiere de Dumnezeu, și nu o pedeapsă. El îi mulțumește lui Dumnezeu că nu l-a uitat, că l-a mișcat puțin din amorțeala duhovnicească în care se afla. Cel nepregătit spiritual se plasează în fața bolii într-o stare de răzvrătire. La el se observă lipsa conștientizării stării lui interioare păcătoase. De aceea, o mare parte dintre oamenii nepregătiți duhovnicește rămân necredincioși și în fața bolii. Cei care au ajutorul familiei, al prietenilor sau al Bisericii și sunt îndemnați spre întâlnirea cu Hristos prin Sfintele Taine trec mai ușor prin boală și înțeleg mai bine că prin aceasta pot dobândi iertare de păcate.

De la geneza noastră și încreștinarea noastră ca popor, Biserica s-a implicat foarte mult în slujirea aproapelui. Misionarii de pe teritoriul țării noastre au slujit nu doar la sfintele altare, ci și oamenilor, mai ales celor nevoiași^[11]. Grija față de bolnavi ar trebui să se manifeste mai întâi prin cercetare, apoi prin aducere la Hristos (prin botez, acolo unde este cazul) și prin unirea cu Hristos, prin intermediul Sfintelor Taine care sunt necesare. Toate acestea reprezintă etapele prin care cei aflați în suferință primesc puterea spirituală de a înțelege realitatea stării în care sunt, capătă convingerea asupra necesității rugăciunii și tăria de a merge mai departe, întocmai cuvintelor Sfântului Apostol Pavel și ale Sfântului Ioan Gură de Aur: „[…] suferința aduce răbdare, și răbdarea încercare, și încercarea nădejde, iar nădejdea nu rușinează…” (Romani 5, 3-5); „răbdarea îl face mai puternic pe cel necăjit”^[12].

În lumina credinței, după cuvintele Sfântului Apostol Pavel: „[…] dacă pătimim împreună cu El, împreună cu El să ne și preamărim” (Romani 8, 17), înțelegem că bolile – sau orice suferință, necaz sau încercare –, suportate cu supunere sub „mâna tare” a lui Dumnezeu, sunt garanții pentru dobândirea fericirii veșnice pe care Mântuitorul Iisus Hristos ne-a câștigat-o cu scump sângele Său.

 

Pr. Cristinel Palade

Parohia Pădureni, oraș Mărășești

Protoieria Panciu

^[1] Pr. Vasile Gavrilă, Pastorația îndumnezeirii. Lucrarea Bisericii cu tinerii – o experiență în mediul universitar, Fundația Tradiția Românească, s.l., 2021, p. 59.

^[2] Sf. Nicolae, Noul Mărturisitor, Sufletul între boală și vindecare, Ed. Sophia, 2018, p. 7.

^[3] Sf. Ioan Gură de Aur, Predici la duminici și sărbători, Ed. Bunavestire, Bacău 1997, p. 194.

^[4] †Nicolae Mladin, Arhid. Orest Bucevschi, Teologia Morală Ortodoxă, vol. II, Ed. Reîntregirea, Alba Iulia, 2003, p. 112.

^[5] Sf. Ioan Gură de Aur, Predici la duminici și sărbători, p. 199.

^[6] ***, Lumina din inimi. Spiritualitate isihastă în traducerea și tâlcuirea Părintelui Stăniloae, Ed. Trinitas, Iași, 2003, p. 711.

^[7] Pr. Ștefan Slevoacă, Raze din lumina lui Hristos, Ed. Episcopiei Buzăului, 1996, p. 95.

^[8] Bogdan Cândea, „Însemnări despre cărți și reviste: Sf. Ioan Gură de Aur, Fericitul Augustin, Pseudo-Ciprian, Scrieri despre moarte și înviere, EIBMO, București, 2018”, în: Ortodoxia, seria a II-a, XL (2019), 2, pp. 172-173.

^[9] ***, Lumina din inimi… , p. 712.

^[10] ***, 1000 de întrebări și răspunsuri despre viața duhovnicească, Ed. Egumenița, Galați 2005, p. 49.

^[11] Pr. Silvian Bardaș, „Activitatea social-filantropică a Bisericii”, în: Glasul Adevărului, XXI (2011), 165, p. 216.

^[12] Sf. Ioan Gură de Aur, Despre răbdare, despre milostenie, despre tăria credinței, Ed. Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 2006, p. 90.

by