Am mai scris despre Părintele Mitropolit Bartolomeu Anania, de câte ori am avut prilejul[1]. Am adunat chiar, mulți ani, amintiri de la oameni care l-au cunoscut pe dumnealui și pe alți doi ierarhi de vrednică pomenire: Antonie Plămădeală și Nestor Vornicescu, amintiri pe care le-am publicat într-o carte[2].
Am avut prilejul să-l cunosc din întâmplare. Colaboram la revista Patriarhiei Române, ,,Biserica Ortodoxă Română” de câțiva ani. La un moment dat, ducându-mă la redacție, am aflat vestea că în locul Părintelui Ioan Gagiu, directorul Institutului Biblic, a fost numit Părintele Arhim. Valeriu Anania. Auzisem despre dânsul, citisem câte ceva din scrierile sale, citisem recenzii elogioase la cărțile sale în presa culturală a vremii și din cauza aceasta am intrat cu teamă și multă emoție în biroul său. În fața mea am văzut un om voinic, robust, cu o față binevoitoare. Mi-a zâmbit, mi-a răspuns la salut și m-a poftit să iau loc. A început să discute cu mine ca și când neam f cunoscut de mulți ani, ca doi buni prieteni. Mi-a relatat amintiri ale sale, apoi, când s-a convins că mi-am revenit deplin, a schimbat discuția la articolele pe care le aveam în redacție, la viitoarele materiale pe care intenționam să le încredințez spre publicare. Era omul care știa să te încurajeze, care știa să-și apropie colaboratorii, să le dea încredere, să vadă în dânsul un prieten și, de ce nu, un frate mai mare.
Adunându-mi în ultimele luni filele de jurnal din perioada 1967-1983, în vederea publicării, am găsit câteva pagini care priveau întâlnirile și discuțiile mele cu dânsul. Am socotit că sunt cele mai potrivite pentru această nobilă inițiativă vâlceană, tocmai că sunt scrise în aceeași zi sau la câteva zile de la derularea lor. În centrul discuțiilor mele cu Părintele Anania s-a situat mereu lucrarea Bibliografia Revistei ,,Biserica Ortodoxă Română”. Am realizat-o la îndemnul Părintelui Anania, am sacrificat pentru ea mai mulți ani de tinerețe, iar când a fost vorba de publicat, am trăit decepția de a fi refuzat cu brutalitate de către cea mai înaltă autoritate a Bisericii de la vremea aceea. Părintele Anania a fost cel care m-a consolat și mi-a redat speranța că într-o bună zi se va ivi și posibilitatea publicării acelei lucrări. Posibilitatea s-a ivit, dar abia după Revoluție, iar lucrarea, în trei volume, a cunoscut până în prezent trei ediții, bucurându-se de mare interes în rândul teologilor și cercetătorilor.
Din paginile ce urmează vom cunoaște ceva din trăsăturile spirituale, din gândurile, amintirile și proiectele Părintelui Anania. Vom cunoaște mărturiile celui mai bun prieten al său, Părintele Arhim. Grigore Băbuș, directorul Bibliotecii Sfântului Sinod, care ne vorbește despre începuturile Părintelui Anania într-ale cărturăriei și ale condeiului. Vom descoperi discuția pe care Părintele Anania a avut-o cu Ion Gheorghe Maurer privitoare la Basarabia și alte aspecte din viața sa.
Redăm aceste însemnări în ordinea cronologică în care s-au derulat momentele respective:
16 Ian. 1979
Am trimis o scrisoare Părintelui Valeriu Anania, directorul Administrației Patriarhale, împreună cu articolul Bocetul și ritualul înmormântării în nordul județului Mehedinți, material pe care mi l-au ținut vreo doi ani la ,,Mitropolia Olteniei”, restituindu-mi-l apoi. Părintele Anania mi-a răspuns că materialul e foarte bun și va fi publicat într-un număr foarte apropiat din ,,Biserica Ortodoxă Română”.
24 Martie 1979
În perioada 17 – 21 martie am fost la București. Am lucrat la Biblioteca Academiei. Am vorbit cu Părintele Valeriu Anania. S-a arătat dispus să-mi publice niște materiale privind două manuscrise inedite ale lui Eufrosin Poteca[3].
31 Martie 1979
Am vorbit cu Părintele Valeriu Anania. M-a invitat la dânsul acasă. Locuiește deasupra intrării la fabrica de lumânări și căminul patriarhiei, fosta școală de cântăreți, mai precis în vestul palatului Marii Adunări Naționale. M-a uimit prin sinceritatea expresiei, prin vioiciunea gândirii și robustețea conceptului. Mi-a destăinuit din amintirile sale păstrate de la Polul Nord, India, Egipt, Ecuador etc. I-am citit vreo zece poezii de-ale mele. M-a întrerupt și mi-a spus simplu, ca ceva firesc:
,,- Ai poezie foarte bună! Da, de ce te miri? Ești poet și când spun asta o spun sincer!”
Mi-a vorbit despre poezia românească contemporană, citindu-mi câteva, ca exemple pozitive și negative. Mi-a recomandat să elimin tot ce aș datora lui Marin Sorescu și mi-a spus apoi cât greu îi vine lui însuși să se purifice de ce-i arghezian în el. Mi-a vorbit de un proiect de roman în vreo zece volume, (,,- Pe care nu știu dacă-l voi face vreodată!”) legat de viața și tradițiile călugărești la români. Mi-a vorbit cu mult entuziasm de cunoștințele sale în lumea scriitorilor, poeților și oamenilor de litere români contemporani, de incidentele și prietenia cu Laurențiu Fulga[4], Marin Preda[5] etc. Amintiri hazlii punctau povestirile, dându-le un farmec deosebit.
A sfârșit prin a-mi cere să-i aleg vreo zece din poeziile mele și să i le trimit urgent, fiindcă vrea să le prezinte unor mai mari de la Editura ,,Cartea Românească” în vederea publicării. I le-am și trimis la câteva zile.
Mi-a povestit, în încheiere, despre începuturile sale sub oblăduirea argheziană. Reproduc din cele ce-mi amintesc:
,,- Eram prieten bun cu Arghezi, dar nu-i arătasem niciodată un cuvânt scris. El îmi citea din versurile lui și vorbeam despre câte toate. În legătură cu poeziile mele aveam serioase îndoieli. De nenumărate ori rupeam tot ce scriam. Când ajunsesem într-un fel de disperare, un călugăr( nu i-am reținut numele)[6], care-mi știa câte ceva din intimități, m-a sfătuit să-i arăt versurile lui Arghezi și să-i cer părerea. Ar fi fost cel mai îndreptățit ca să-mi dea o părere sinceră.
Mi-am luat inima în dinți și i-am dat manuscrisul. L-a primit. Am așteptat. A trecut o săptămână, două, trei, dar pe Arghezi nu l-am mai văzut. Mai mult mă rodea disperarea. Tăcerea aceasta pentru mine însemna un răspuns negativ. Ideea era obsedantă. Peste aproape o lună sunt chemat la telefon. Era Arghezi. Mi-a spus:
,,- Mulțumesc, părinte Anania! Îți mulțumesc!”
,,- Pentru ce, maestre? Nu înțeleg!”
,,- Îți mulțumesc, părinte Anania! Treci după-masă pe la mine!”
M-am dus cu sufletul pe buze. Nici nu bănuiam ce-o să-mi spună. Mi-a povestit cum i se întâmplase în repetate rânduri să-și piardă prieteni foarte buni după ce le spusese părerea sinceră în legătură cu poeziile sau paginile ce i le prezentaseră. N-ar fi vrut să mă piardă și pe mine. De aceea a evitat să-mi citească versurile. În noaptea premergătoare însă, s-a trezit și a vrut să citească ceva. A dat de caietul meu. L-a deschis și a citit o poezie. A spus apoi:
,,- Îți mulțumesc, Părinte Anania!”
L-a închis și s-a culcat. A doua zi de dimineață mi-a citit tot manuscrisul și apoi mi-a dat telefon. De aici înainte m-a ajutat să scot primul volum, prefațându-l[7].
,,- Și acum, după această digresiune, făcând puțină abstracție de cuvenita modestie, dă-mi voie și mie să-ți spun: Îți mulțumesc, părinte Stănciulescu, îți mulțumesc!”
Mă copleșise, pur și simplu. Mi-a citit apoi câteva poezii ale sale și astfel a luat sfârșit o seară, pe care cred că n-am s-o uit vreodată.
Pr. Al. Stănciulescu-Bârda
by 
Array
A trecut ceva timp, de la atacul informatic direct, de foarte rea-credinţă, prin care revista universală de creaţie şi atitudine culturală ARMONII CULTURALE (www.armoniiculturale.ro, înfiinţată la Adjud în februarie 2011), a fost desfiinţată aproape în totalitate. Dispariţia din spectrul online a acestei reviste, devenită în scurt timp valoroasă, prin numele care şi-au adus contribuţia la construirea acesteia, a constituit un real motiv de regret pentru cei peste 900 de colaboratori, de pe cinci continente. În perioada activităţii sale online, revista Armonii Culturale s-a constituit într-un pol pozitiv de atragere a scriitorilor valoroşi, atât din ţară, cât şi din diaspora..