Pr. Iulian Dumitriu : Rugăciunea în viața Bisericii și a creștinului

Rugăciunea este dialogul omului cu Dumnezeu. Prin rugăciune, creștinul își deschide sufletul său, „vorbește cu Dumnezeu” (Psalmul 5, 3), cere, mulțumește și Îl laudă pe Dumnezeu. Mântuitorul Iisus Hristos ne-a învățat cum să ne rugăm, lăsându-ne rugăciunea „Tatăl nostru” și ne cere ca rugăciunea să o facem cu credință (Matei 21, 22), cu „nădejde în Dumnezeu” (Ioan 5, 14), „din toată inima” (Psalmul 118, 58) și „cu multă pocăință” (Faptele Apostolilor 8, 22). Biserica  Ortodoxă ne învață că prin rugăciune se obțin toate virtuțile și harul lui Dumnezeu.

Creștinul cere, prin rugăciunea rostită acasă, în familie sau la Biserică, milostivirea lui Dumnezeu, iertarea păcatelor și împlinirea cererilor către mântuire în viața sa. Fie că se roagă în particular sau în Biserică, creștinul simte ajutorul harului divin în viața sa.

Sfinții Părinți au avut rugăciunea nelipsită în viața lor, pentru a-și face sufletul sălaș al Duhului Sfânt și a „pentru a se apropia de Dumnezeu” (Efeseni 2, 18); astfel au scris numeroase tratate de teologie, explicând importanța rugăciunii în viața creștinului, în familia lui, în comunitate și în Biserică. Un exemplu de rugăciune profundă îl prezintă Evagrie Ponticul, în Cuvânt despre Rugăciune, unde zice: „Mai întâi roagă-te pentru dobândirea lacrimilor, ca prin plâns să înmoi sălbăticia ce se află în sufletul tău; și după ce vei fi mărturisit împotriva ta fărădelegile tale înaintea Domnului (Psalmul 21, 5), să primești iertare de la El. Folosește-te de lacrimi pentru a dobândi împlinirea oricărei cereri. Căci foarte mult se bucură Stăpânul când te rogi cu lacrimi […]. Căci rugăciunea ta a primit ajutor, ca să poți răscumpăra cu draga inimă păcatele tale și să îmblânzești pe Stăpânul prin lacrimi”^[1].

După îndemnul Mântuitorul Iisus Hristos „rugați-vă neîncetat” (I Tesaloniceni 5, 17), „în orice loc” (I Tim 2,8) și „în toate” (Filipeni 4, 6), creștinul trăiește clipa de rugăciune care-l unește cu Dumnezeu și îl face să dorească să rămână cât mai mult în dialog cu Dumnezeu, simțind mângâierea harului divin în viața sa. Pentru acesta, „rugăciunea este vlăstarul blândeței și al lipsei de mânie, rodul bucuriei și al mulțumirii, alungarea întristării și a descurajării. Dacă vrei să te rogi în chip vrednic de laudă, leapădă-te pe tine în tot ceasul și, suferind nenumărate răutăți, nevoiește-te pentru rugăciune”^[2].

Biserica ne învață să începem rugăciunea de zi cu zi, slăvind pe Dumnezeu – „Slavă Ție Dumnezeul nostru, slavă Ție!”^[3] –, să Îi mulțumim pentru toate câte am primit până în clipa respectivă și să Îi cerem ajutorul în tot ceea ce facem pentru suflet și pentru trup. Rostită în grabă sau cu foarte multă răbdare, rugăciunea către Dumnezeu, către Maica Domnului, către sfinți și către Sfânta Cruce sunt temei duhovnicesc ce stă la baza formării creștinului.

Creștinul participă la rugăciunea din Biserică, la Sfintele Taine și ierurgii, pentru a cere iertarea păcatelor săvârșite, dar și pregătindu-se pentru intrarea în Împărăția lui Dumnezeu. Astfel, Pr. prof. Dumitru Stăniloae spune: „credincioșii care merg duminică de duminică, împreună, la Sfânta Liturghie din aceeași biserică, se simt din ce în ce mai mult adunați în Dumnezeul iubirii treimice, sporind și între ei comuniunea. Niciun fel de asociații, de adunări sau legături nu creează o comuniune atât de adâncă între oameni ca Sfânta Liturghie, făcându-i să depășească interesele lor trecătoare, care nu pot fi identice, fie că nu se simt ajutorați unul de altul în rezolvarea intereselor lor diferite”^[4].

În rugăciunea rostită în Biserică se vede starea de jertfă a fiecărui credincios, de smerenie și de îngăduință a unuia cu celălalt, în iubirea lui Dumnezeu. Dacă Sfânta Liturghie încununează rugăciunea creștinului, trebuie amintită și rugăciunea particulară care continuă după Sfânta Liturghie în viața sa și care, „cu inimă curată” (II Timotei 2, 22) și „cu nădejde în Dumnezeu” (Psalmul 4, 3), ocupă timpul acestuia. În orice împrejurare ar fi rostită, „rugăciunea înalță sufletul către Dumnezeu” (Psalmul 24, 1) și „seara, și dimineața, și la amiază” (Psalmul 54, 19).

Creștinul trebuie să vadă rugăciunea ca pe o normalitate în viața sa, iar prin dialogul cu Dumnezeu, el rezistă pe drumul anevoios către mântuire. În rugăciune sunt prezenți sfinții și îngerii, pentru a-l întări pe rugător: „Cunoaște că sfinții îngeri ne îndeamnă la rugăciune și stau de față împreună cu noi, bucurându-se și rugându-se pentru noi. Dacă suntem, prin urmare, cu nepăsare și primim gânduri potrivnice, îi amărâm foarte tare, dat fiind că ei se luptă atât pentru noi, iar noi nu vrem să ne rugăm lui Dumnezeu nici pentru noi înșine, ci disprețuind slujba noastră și părăsind pe Stăpânul și Dumnezeul acestora, petrecem cu necurații demoni. Roagă-te cu cuviință și fără tulburare, și cântă cu înțelegere și cu bună măsură și vei fi ca un pui de vultur ce se urcă la înălțime”^[5].

Astfel, eliberat de patimi, credinciosul poate practica rugăciunea inimii „Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluiește-mă pe mine, păcătosul!”. Pentru a te ruga nu trebuie știință, ci fiecare după puterile lui înalță lui Dumnezeu rugăciuni de laudă, de cerere și de mulțumire. Începând cu rugăciunea „Tatăl nostru” și terminând cu  rugăciunea inimii, fiecare creștin își trăiește viața religioasă, se bucură de apropierea de Dumnezeu și vede puterea rugăciunii în drumul către mântuire, după cum spune Sf. Ap. Pavel, „cine va chema numele lui Dumnezeu se va mântui” (Romani 10, 13), iar Pr. prof. Dumitru Stăniloae ne amintește că „puterea rugăciunii e mai mare decât legile naturale, decât legile existenței. E mai mare, pentru că I se adresează lui Dumnezeu Cel personal, Care e mai presus de legile unei existențe socotită de unii ca unicul fundament a ceea ce există […]. Puterea rugăciunii stă în faptul că e ascultată și împlinită de Dumnezeu Cel personal superior existenței lumii, așa cum Subiectul atotputernic e superior obiectului”^[6].

În viața de familie, rugăciunea trebuie să ocupe un loc central, armonia părinților în transmiterea credinței și a rugăciunii către copii evidențiază marea bogăție a educației religioase a tânărului credincios. Mama, în special, din fragedă vârstă îi învață pe copii cum să se roage, unde să se roage (la biserică, acasă, în fața icoanei, a troiței și în tot locul), „pentru a primi făgăduințele lui Dumnezeu” (Psalmul 88, 49). Toți credincioșii practicând rugăciunea către Dumnezeu, devin mai apropiați de Acesta, au rânduială în viața lor, în familiile lor și în societate. Copiii sunt învățați despre rugăciune de către părinți, iar aceștia din urmă sunt învățați de Biserică, de către preot, prin predici și cuvântări.

Exemplul rugăciunii desăvârșite îl găsim la Mântuitorul Iisus Hristos în grădina Ghetsimani, iar creștinii trebuie să urmeze acest exemplu de smerenie, ascultare și sacrificiu divin în Biserică, prin Sfintele Taine săvârșite de către preot: „Tainele se săvârșesc numai prin rugăciunea preotului, ca rugăciune a întregii Biserici, ce culminează în cuvântul întemeietor al lui Hristos primit cu credință, ci și prin unele acte sau gesturi care prind în puterea Tainei întreaga ființă a celui ce primește cu credință o Taină”^[7].

În Biserică, preotul desăvârșește, prin oficierea Sfintelor Taine, rugăciunea credincioșilor. Dacă rostită în particular, rugăciunea este spre iertarea păcatelor, spre luminare și împlinirea de cereri către mântuire, în Biserică aceasta devine sfințitoare, prin prezența preotului în rugăciunile comunității respective. În timpul Sfintei Liturghii, la Proscomidie, preotul se roagă pentru credincioși, iar „bucățica de pâine scoasă pentru fiecare persoană umană distinge pe cei pentru care se scoate, dar îi și apropie de Hristos și între ei. […] Toți ne unim cu Hristos prin Împărtășanie, dar rămânem și distincți de El sau lângă El, prin părticelele cu care nu se împărtășește nimeni”^[8].

Fiecare creștin se unește prin rugăciunea comună cu toți ceilalți participanți la slujbă și cu Dumnezeu. Doar în Biserică se desăvârșește rugăciunea pentru cei vii și pentru cei morți. Pentru cei adormiți în credința Mântuitorului Iisus Hristos, rugăciunile din cadrul slujbelor de pomenire se săvârșesc în special în zilele de sâmbătă de peste an, în Postul Mare și la pomenire a morților (Moșii).

Și în particular, și la biserică, rugăciunea trebuie să aibă o anumită calitate, să fie realizată cu credință (Matei 21, 22) și cu nădejde în Dumnezeu: „Atenția minții căutând rugăciune va afla rugăciune, căci rugăciunea îi urmează atenției mai mult ca orice altceva. De aceea, trebuie să ne sârguim spre ea, precum cel mai de preț dintre toate simțurile este vederea, așa cea mai dumnezeiască dintre toate virtuțile este rugăciunea. Lauda rugăciunii nu stă simplu în cantitatea, ci în calitatea ei. aceasta o arată cei ce s-au suit la templu (Luca 18, 10), precum și cuvântul: «Iar voi rugându-vă, nu bolborosiți» (Matei 6, 7). Câtă vreme atenția este întoarsă spre trup și mintea îngrijește de cele care aduc desfătare cortului, încă n-ai văzut locul rugăciunii, ci este încă departe de tine calea fericită a acesteia. Când, stând la rugăciune, te vei ridica mai presus de orice bucurie, atunci cu adevărat ai găsit rugăciunea”^[9].

Așadar, rugăciunea, deși este prezentă în toate religiile lumii, doar în creștinismul ortodox are o valoare semnificativă, pentru că ajută credinciosul în eliberarea de patimi, îl duce spre nepătimire și îl așază pe calea îndumnezeirii. Darurile Duhului Sfânt rodesc în sufletul rugător al creștinului, îl înnobilează, îl sfințesc și îl fac „izvor de apă vie ce curge din pântecele lui” (Ioan 7, 38).

Numai prin rugăciune sinceră, smerită, credinciosul de astăzi poate urca pe scara mântuirii, prin apropierea cât mai mult de Dumnezeu – ca Izvor al vieții veșnice – și de semeni, iar toate rugăciunile sunt încununate în viața creștinului practicant, prin împărtășirea cu Trupul și Sângele Domnului, pentru mântuirea sufletului credinciosului, după cum ne învață părintele Dumitru Stăniloae: „Momentul culminant în Sfânta Liturghie este unirea omului cu Domnul Hristos, prin împărtășirea de Trupul și Sângele Lui, în care ni se comunică toată dragostea Lui față de noi și față de Tatăl, ca să ne umple pe noi de dragostea Lui față de Tatăl. Prin aceasta, Trupul Lui îl pune în trupul nostru, și prin El, în tot sufletul nostru, sămânța învierii și a vieții de veci hrănită de iubire nesfârșită. Căci tot ce se săvârșește pe pământ în trupul nostru are repercusiuni în sufletul nostru, întipărindu-se ca într-o rădăcină a trupului. De aceea, Trupul înviat al Domnului Hristos, primit în trupul nostru, își întinde efectul până în sufletul nostru, dacă primim Trupul Domnului cu credință; ca de acolo să își poată manifesta în ziua cea de apoi puterea în reconstituirea trupului nostru înviat”^[10].

Pr. Iulian Dumitriu

Parohia Păunești II

Protoieria Panciu

by

Referinţă Bibliografică

Pr. Iulian Dumitriu : Rugăciunea în viața Bisericii și a creștinului/ Revista Armonii Culturale, ISSN: 2247-1545. Adjud, Vrancea, RO/ Ediția: 14 septembrie 2022