Pr. Iulian Dumitriu: Sfinții isihaști Simeon Noul Teolog, Grigorie Palama și Paisie de la Neamț

Isihasmul reprezintă lucrarea tainică în care creștinul ortodox, prin repetarea neîncetat a Rugăciunii lui Iisus, „Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluiește-mă pe mine păcătosul!”, se eliberează de patimi, primește liniște interioară  și caută să vadă lumina necreată a Sfintei Treimi, pe care au văzut-o, „pe cât li se putea”, pe Muntele Taborului, la Schimbarea la Față a Mântuitorului Iisus Hristos, Sfinții Apostoli Petru, Iacov și Ioan, (Marc. 1, 1-3).

În special călugării practicau Rugăciunea inimii, iar după multă sârguință în rugăciune și ferire de patimi, primeau darul vederii Luminii dumnezeiești, nu ca o lumină fizică, ci dumnezeiască. Această mișcare a început în secolul al XIV-lea, când Sfinții Părinți au descris-o ca o revărsarea Sfântului Duh în viața creștinului eliberat de patimi și rugător neîncetat, după îndemnul Sfântului Apostol Pavel, care zice „Rugați-vă neîncetat!” (I Tesaloniceni 5, 17). Termenii de „isihast” și „anahoret” erau întâlniți încă din primele patru secole creștine, în Răsăritul ortodox, la „monahii neadormiți (Akimiți)”^[1].

Isihasmul a fost prezent în mod deosebit în Muntele Athos, întâlnit în viața multor Sfinți Părinți, care, având o viață lipsită de patimi, cu post, meditație, asceză, cu liniște interioară și cu rugăciunea inimii, ajungeau prin mila lui Dumnezeu în stare de extaz, să vadă lumina divină.

Cu toate că au trăit în perioade diferite, isihasmul a fost prezent în viața Sfântului Simeon Noul Teolog, a Sfântului Grigorie Palama și a Sfântului Paisie de la Neamț, ca mod de disciplinare a fiecăruia, prin purificarea de patimi, spre întâlnirea cu Dumnezeu și vederea Duhului Sfânt, în lumina necreată a dumnezeirii Sale.

Sfântul Simeon Noul Teolog (949-1022) ajunge, după o perioadă de ucenicie la Sfântul Simeon Evlaviosul, la  Mănăstirea „Sfântul Mamas”, unde primește conducerea obștii monahale și „începe o viață duhovnicească intensă, închinată rugăciunii și desăvârșirii lăuntrice, dar și o activitate accentuată de ordin administrativ. El reface zidurile pe jumătate ale mănăstirii, dar și disciplina între monahi […]”. Învățătura lui are în centru eliberarea de patimi în drumul spre mântuire și de unire a creștinului cu Dumnezeu în Duhul Sfânt. El „pune accentul pe simțire, pe conștiință și pe iubire. Toate acestea stau într-o legătură între ele, dar și cu întreaga învățătură a Părinților despre curățirea de patimi sau despre virtuțile ce culminează în nepătimire și în iubirea de Dumnezeu, și în vederea Lui”^[2].

Vederea lui Dumnezeu a fost pentru Sfântul Simeon scopul vieții sale, căci la vederea Luminii se poate ajunge doar prin curățirea de păcate, eliberarea de patimi și descoperirea harului primit încă de la Sfântul Botez, care îl fac pe creștin să înțeleagă ce înseamnă „Fericiți cei curați cu inima, căci aceia vor vedea pe Dumnezeu” (Matei 5, 8). Curăția inimii o are cel care s-a lepădat de cele nefolositoare sufletului și se închide în interiorul său, slăvind pe Dumnezeu în rugăciunea inimii și dobândește darul Sfântului Duh.

Sfântul Grigorie Palama (†1359) prezintă în scrierile sale experiența întâlnirii cu Dumnezeu în Rugăciunea inimii, după ce creștinul s-a eliberat de patimile sale și se află pe drumul îndumnezeirii. Disputa cea mai aprigă a Sfântului Grigorie Palama apare cu Varlaam de Calabria, cel care înțelegea vederea lui Dumnezeu în sens rațional și nu spiritual. Acesta ignora caracterul necreat al harului și nu putea înțelege energiile necreate, iar lumina necreată, ce vine de la Dumnezeu, în rugăciunile isihaștilor, o înțelegea ca fiind creată, argumentând că: „pe Dumnezeu nimeni nu L-a văzut vreodată” (Ioan 1, 18). Dar Sfântul Grigorie Palama explică că vederea lui Dumnezeu este posibilă prin revărsarea darului Sfântului Duh în sufletul curat, ci nu o cunoaștere a Ființei lui Dumnezeu, lucru absolut imposibil: „Pe Dumnezeu nimeni nu L-a cunoscut vreodată. Fiul Lui Dumnezeu, Acela L-a făcut cunoscut” (Ioan 1, 18).

În disputa cu susținătorii lui Varlaam, Sfântul Grigorie zice: „Nu Dumnezeu, ci harul se răspândește…”, Achindin spune: „Mai întâi, după același părinte, așa cum nu se răspândește Dumnezeu, tot așa nu se răspândește nici dumnezeirea, este adevărat că el zice că harul se răspândește. Dar el nu vorbește de harul necreat. […] Căci dacă ar fi sigur că harul, fiind necreat, se răspândește, de ce nu s-ar răspândi natura Duhului, care este și ea necreată? Pentru care motiv se exclude putința să se răspândească însăși esența naturii divine?”^[3]. Dar Dumnezeu lucrează prin intermediul energiilor necreate în omul îndumnezeit, iar opozanții isihasmului nu recunosc posibilitatea îndumnezeirii omului, prin purificarea de patimi, asceză, rugăciune, paza minții, etc.

Isihasmul este prezentat la Sfântul Grigorie cât mai pe larg posibil. Vederea lui Dumnezeu nu este în esența Persoanei Sfintei Treimi, ci în modul prin care se văd lucrările Sfântului Duh în sufletul eliberat de patimi. Dumnezeu varsă din harul Său peste credinciosul îndumnezeit, deși cunoașterea lui Dumnezeu în Ființă este imposibilă: „Ființa dumnezeiască este cu totul fără nume, fiindcă este mai presus de cugetare. Dar se numește din toate lucrările Sale”^[4].

Plecând de la epifania de pe Muntele Taborului (Matei 17, 1-6), când Domnul Și-a arătat slava Sa și lumina dumnezeirii Sale ucenicilor, peste puterea lor de a înțelege, Sfântul Grigorie Palama spune: „Această lumină dumnezeiască și tainică, dumnezeirea și împărăția lui Dumnezeu, frumusețea și vederea firii dumnezeiești, vederea și bucuria sfinților în veacul fără de sfârșit, raza și slava firească a dumnezeirii, ereticii cu mâncărime de limbă o numesc nălucă și făptură […]. Căci, cu toate că e necreată și lumina dumnezeiască, unul este Dumnezeul nostru într-o singură dumnezeire. Căci, precum s-a arătat pe larg mai sus, și ființa necreată și lumina necreată, adică harul dumnezeiesc și lumina lui sunt ale unui singur Dumnezeu”^[5].

Sf. Cuvios Paisie de la Neamț (Velicicovski)  s-a născut în 1722, într-o familie de preot, în Ucraina, Poltava, iar după studii a intrat în viața monahală, în 1740, iar în 1742 vine în Moldova, la Schitul Dălhăuți, apoi la Trăisteni, la Poiana Mărului  și apoi la Cârnu. Influențat de Sfântul Vasile de la Poiana Mărului, care îl va tunde în monahism, merge în Muntele Athos, unde, prin viață ascetică, post, meditații și rugăciune a inimii, se îmbogățește cu mult har dumnezeiesc, timp de 17 ani, întemeind Schitul „Sfântul Ilie”. Se întoarce în țară, așezându-se la Schitul Vărzărești – Vrancea, merge la Iași, apoi la Mănăstirea Dragomirna, prin purtarea de grijă a mitropolitului Gavril Calimah.

Disciplina, asceza, rugăciunea, munca în obște și predicile deprinse cât timp a viețuit în Sfântul Munte l-au îndrumat să formeze un regulament pentru a conduce pe calea mântuirii numeroasa obște monahală care crescuse, de la 64 de călugări la 350. Odată cu ocuparea Bucovinei de către Imperiul Habsburgic (1775), Sfântul Paisie merge la Mănăstirea Secu, împreună cu aproape 200 de frați, iar în 1779 ajunge stareț la Mănăstirea Neamț, pe care o transformă într-un puternic centru de cultură teologică și ascetică.

Observăm că peste tot pe unde a trecut în călătoriile sale, s-a ocupat îndeaproape de înfrumusețarea monahismului românesc, de reactivarea rugăciunii inimii în comunitatea monahală, după model athonit, și tot ce a deprins încă din casa părintească, până la trăirea pustnicească din Sfântul Munte, a oferit ucenicilor prin scrierile și traducerile sale. Din greacă și slavonă, multe texte au fost traduse în limba română, în special texte filocalice din Sfântul Antonie cel Mare, Petru Damaschin, Isaia Pustnicul, Marcu Ascetul și alți Sfinți Părinți. „Numărul manuscriselor păstrate din timpul lui Paisie este de aproape 300, dintre care 40 scrise de el însuși. A introdus viața de obște cu slujbe zilnice și predici, cu muncă, cu grijă pentru bolnavi, pentru bătrâni și călători. S-au ridicat noi chilii, o casă de oaspeți și un spital”^[6].

Conducând obștea Mănăstirii Neamț, se preocupă de muzica bisericească – după modelul bizantin –, are în jurul său mulți fii duhovnicești, care îi urmează în rânduielile stabilite, Amintim pe Cuviosul Iosif Pustnicul (†1828), Cuviosul Irinarh Rosetti (†1859) – fondatorul Schitului Horaița –, a mai multor așezăminte călugărești în Moldova, în Sfântul Munte Athos și al bisericii de pe Muntele Tabor din Israel. Sfinții Ilarion de la Secu și Sofronie de la Neamț, Gheorghe de la Cernica și Căldărușani și Veniamin Costachi, ucenici ai săi, au dus mai departe tezaurul spiritual și duhovnicesc al bogăției isihaste paisiene, îmbinat cu viața liturgică.

Sfântul Paisie încearcă să le explice ucenicilor săi importanța rugăciunii inimii, ca suport în viața monahului. Dacă ucenicul nu are experiență în dobândirea liniștii, acesta, prin post, rugăciune, priveghere și faptele milei creștine se îndreaptă spre desăvârșire, iar prin practicarea rugăciunii minții, i se descoperă tainele divine, ca rod al întregii sale osteneli în drumul către mântuire.

Regulile sale monahale au fost răspândite în așezămintele monahale din Țările Române, unde au înnoit viața duhovnicească din acele ținuturi și au fost așezate în viața liturgică. Trebuie amintit că, ajungând în schiturile de la Curbura Carpaților sau pe valea Buzăului, la Dălhăuți, Trăisteni, Cârnu și Poiana Mărului, Sfântul Paisie găsește o viață duhovnicească deosebită a viețuitorilor sihaștri din acele locuri, prin practicarea rugăciunii inimii, (și prin asceză, liniște interioară și ascultare) sub îndrumarea Sfântului Vasile de la Poiana Mărului, mare trăitor în duhul rugăciunii isihaste. În cei 31 de ani cât a stat în Țările Române, a reînnoit bogăția patristică, filocalică și frumusețea bizantină în spațiul românesc și cel slavon, prin traducerile sale numeroase.

Sfinții isihaști Simeon Noul Teolog, Grigorie Palama și Paisie de la Neamț au fost mari creștini, monahi autentici, inițiatori ai mișcării spirituale, pentru că au introdus Rugăciunea inimii, atât în viața de obște, dar mai ales în viața ascetului pe care l-au îndrumat la contemplare. Scopul isihasmului în toate cele trei perioade de înflorire a fost vederea lui Dumnezeu, dobândirea Sfântului Duh, prin desăvârșirea spirituală și mântuirea sufletului. Reîntoarcerea în sine însuși a practicantului, prin nepătimire și iertare continuă (Matei 18, 35), prin lăsarea grijilor (Matei 6, 25-34), învățând concentrarea, cu multă voință, aduce contemplarea rațiunilor dumnezeiești și vederea în starea de iluminare a luminii necreate dumnezeiești, precum și mântuirea sufletului.

Pr. Iulian Dumitriu

Parohia Păunești II

Protoieria Panciu

by

Referinţă Bibliografică

Pr. Iulian Dumitriu: Sfinții isihaști Simeon Noul Teolog, Grigorie Palama și Paisie de la Neamț/ Revista Armonii Culturale, ISSN: 2247-1545. Adjud, Vrancea, RO/ Ediția: 14 septembrie 2022