BALADA LUI IOAN BOTEZĂTORUL
Foicica cedrului,
În piatra pustiului,
Lângă gura râului,
La apa Iordanului,
Stă Ioan Botezător,
Din pruncie postitor;
Stă şi mâncă o lăcustă
Şi din miere-amară gustă;
Pe deasupra blană poartă
De la o cămilă moartă
Şi-i legat c-o cingătoare
Din urzică-nţepătoare;
Trupu slab cum este gardu,
Ochii ageri ca smaraldu,
Gându lui cum e mirsina,
Sufletul cum e lumina.
Frunză verde roşcovea
Sta mulţimea şi-l privea
Şi-apoi cine îmi venea?
Venea nor de farisei
Cu un stol de saduchei,
Cu soldaţii după ei;
Toţi în rele învechiţi
Precum şerpii vicleniţi.
Fariseii bulucea,
Anterie ridica,
La Ioan, măre, venea,
Şi din gură-aşa-i zicea:
– Vin, măi, vere, şi ne spune
De ce stai văduv de lume;
Ce-aşa rău te chinuieşti,
Ce păcate ispăşeşti?
Ori eşti sfânt din ăla mare
Să-ţi gătim înmormântare?
Eşti Ilie cu şareta,
Cel ce-a minunat Sarepta?
Eşti prorocul Ieremia
Sau eşti uns să fii Mesia?
Eşti nălucă fără loc
Ori eşti om fără noroc?
Dar Ioan,
De la Iordan,
Ca un vultur năzdrăvan,
Pe-un cucui de stâncă suie
Zici că-i stâlp bătut în cuie;
În mână c-un toiegel
Dintr-o coastă de viţel,
Le grăieşte frumuşel:
-Nu-s Ilie cu şareta,
Cel ce-a minunat Sarepta;
Nici proorocul Ieremia
Şi nici uns să fiu Mesia,
Nici nălucă fără loc
Şi nici om fără noroc;
Eu sunt glas de prorocie
Care ţipă în pustie
Şi la morţii din sicrie
Şi botez cu apă vie:
Pocăieşte-te, măi, frate,
Că e Dumnezeu aproape!
Eu cu apă vă botez,
Că mai mult nici nu cutez;
Însă vine-n urma mea
C-o năstrapă şi-o greblea,
Unul care – n-oţi credea –
Înaintea mea era;
Care când o boteza,
Nu cu apă din cişmea,
Păcatele vi le-o lua;
Că botează cu Duh Sfânt
De la pala din cuvânt;
Acela grâul doseşte,
De pleavă îl curăţeşte,
Pleava arde vitejeşte,
Pe cei buni îi mântuieşte.
Bine vorba nu sfârşea,
Fariseii se ducea,
Mulţimile năpustea,
Pe Ioan încongiura;
Dar Ioan ce le făcea?
De trei ori îi afunda
Unde apa se-nvârtea
Şi pe toţi mi-i boteza.
De-apoi, măre, ce vedea?
Venea Domn Hristos Iisus,
C-un hulub pe creştet pus,
Cu ciocuţul argintos,
Cu gheruţe de-abanos,
La aripi cuviincios
Cum e raiul de frumos.
Hristos când se-apropia
Toată lumea genunchea,
Că lui Ioan îi zicea:
– Măi, Ioane, fă-te-ncoa
Şi-ascultă-mi, colea, ruga:
Ia, tu, apă în căuş
Şi mă botează niţeluş;
Că aşa-i melicul meu,
Să-l botezi pe Dumnezeu.
Domnul în Iordan intra,
De Ioan se boteza,
Râul se cutremura,
Unda înapoi fugea,
Apele se-nvolbura,
Că prea sfânt şi bun era;
Dar de-a dreapta cin stătea?
Şapte îngeri cu mulţi ochi,
De frumoşi să îi deochi;
Cu păr lung şi gălbior
Cum e lâna din fuior
Când o tragi de pe mosor.
Crişmă albă pregătea,
Pe Hristos mi-l învelea,
Picioarele-i săruta,
Glas din cer se auzea:
Pe-acesta să mi-l iubiţi,
Viaţa să vă mântuiţi,
Că Acesta-i Fiul Meu,
Om ca voi şi Dumnezeu.
În Valea Pelinului,
Muntele Măslinului,
Trece Irod în lectică
Cu muierea lui voinică
Şi la faptă fără frică.
Dar Ioan ce îmi făcea?
Înaintea lor ieşea
Şi către Irod zicea:
– Măi, Iroade, Irodele,
Ascultă vorbele mele:
Ce ţi-ai luat ăst pui de lele?
Lasă-ţi muierea păgână
Şi-ţi ia una mai creştină,
Că te bate Dumnezeu,
Că e a lui frate-tău;
Are ochii de icoană,
Da la suflet e satană.
Las-o, vere, fă-mi pe plac,
Că are coastă de drac!
Iroada cum auzea,
Bine vorba nu-i venea;
La Ioan se oţăra:
– Măi, Ioane Botezate,
Ce-ai cu viaţa mea, măi, frate?
Apa nu ţi-am tulburat,
Pustiul nu ţi-am călcat,
Liniştea nu ţi-am stricat;
Ce-ai cu mine, lighioană,
Vrei ca să mă vezi vădană?
Stai, o ţâră, că nu-i bai,
Până vine luna mai,
Oi avea cum ştiu doar eu,
Ac de cojocelul tău.
Bine vorba n-o gătea,
Semn la poteră făcea,
Pe Ioan mi-l lănţuia
Şi la pivniţă-l băga;
Pivniţă de patru coţi,
De nici mortu nu-l mai scoţi,
Cu şerpoaice ghemuite
Cum stau colacii pe plite,
Cu căpuşele cât cana,
Cu broaşte cât damigeana.
Foicică matostat,
De Ioan toţi au uitat
Că-i în temniţă băgat,
Că ospăţ mare s-a dat;
Tot regatul adunat,
Tot regatul şi-ncă două,
Păn’ la nouăzeci şi nouă.
Dar Irod cum se-mbăta,
Salomeea îi juca,
Minţile i le sucea,
Nălucire el vedea,
La meseni aşa spunea:
– Vedeţi voi pe-această ciută?
Mi-a lăsat privirea mută;
De-mi va cere din palate
Şi regatu-i dau jumătate;
Doar să zică şi i-oi da
Ce-i pofteşte inima.
Salomeea cea hoţoaică,
Sprintenă ca o drăcoaică,
Iute ca un retevei,
Ascultă de muma ei:
Capul lu Ioan să-l cei!
Apoi grabnic alerga,
La meseni se arăta,
Lu Irod aşa-i zicea:
– Mă, Iroade împărate,
Nu voi aur nici palate,
Nici regatul jumătate;
Ia, să-mi dai tu colea, mie,
Pe-o foiţă de tipsie,
Capu lu Ioan, frăţie!
Irod noduri înghiţea,
La chip rău se negura,
Din beţie se trezea,
La gealapi îmi poruncea,
În temniţă se ducea,
Capul lui Ioan tăia,
Pe tipsie l-aducea,
Salomeei i-l dădea
Iară ea lu’ maică-sa;
Însă capul ce zicea?
– Măi, Iroade, Irodele,
Ascultă vorbele mele:
Ce ţi-ai luat ăst pui de lele?
C-ai făcut păduchi de rele;
Lasă-ţi muierea păgână
Şi-ţi ia una mai creştină,
Că te bate Dumnezeu,
Că e a lui frate-tău;
C-are ochii de icoană,
Da la suflet e satană
Şi mi-a răpus zilele,
Împlinind scripturile.
autor Gabriel Constantin-vol. Lumini din cer
by 
Array
A trecut ceva timp, de la atacul informatic direct, de foarte rea-credinţă, prin care revista universală de creaţie şi atitudine culturală ARMONII CULTURALE (www.armoniiculturale.ro, înfiinţată la Adjud în februarie 2011), a fost desfiinţată aproape în totalitate. Dispariţia din spectrul online a acestei reviste, devenită în scurt timp valoroasă, prin numele care şi-au adus contribuţia la construirea acesteia, a constituit un real motiv de regret pentru cei peste 900 de colaboratori, de pe cinci continente. În perioada activităţii sale online, revista Armonii Culturale s-a constituit într-un pol pozitiv de atragere a scriitorilor valoroşi, atât din ţară, cât şi din diaspora..