Intrând în contact cu oamenii de diferite categorii sociale, cu mentalități, concepții și nivele de pregătire culturală deosebite, preotul este supus, în mod inevitabil, unor șicane, nemulțumiri, tensiuni și stări conflictuale cărora trebuie să le facă față. Ca urmare a acestor factori și împrejurări, preoția este încărcată de necazuri, dificultăți, pe care trebuie să le înfrunte cu mult curaj, tact, răbdare și înțelepciune.
Preoția este încărcată de necazuri și dificultăți. Pe bună dreptate, orice misiune cere spirit de jertfă, răbdare și îndemânare. Cu atât mai mult i se cer aceste calități preotului. Mântuitorul i-a prevenit pe Sfinții Săi Ucenici și Apostoli asupra sarcinilor și greutăților pe care le comportă jugul slujirii preoțești, atrăgându-le atenția asupra suferințelor și ispitelor pe care le vor avea de întâmpinat. „În lume necazuri veți avea; dar îndrăzniți. Eu am biruit lumea” (Ioan XVI, 33), le-a spus El, așa cum i-a avertizat și cu prilejul trimiterii la propovăduire, zicându-le: „Iată, Eu vă trimit pe voi ca pe niște oi în mijlocul lupilor; fiți dar, înțelepți ca șerpii și nevinovați ca porumbeii. Feriți-vă de oameni, căci vă vor da pe voi pe mâna sinedriștilor și în sinagogile lor vă vor bate cu biciul. La dregători și la regi veți fi duși pentru Mine, spre mărturie lor și păgânilor” (Matei X, 16-18). Obstacolele și piedicile pe care le vor avea de îndurat păstorii Bisericii izvorăsc din natura și scopul misiunii lor, care este apropierea sufletelor de Dumnezeu. Calea cea adevărată care urcă către cer este presărată cu spini și „toți care voiesc să trăiască cucernic, în Hristos Iisus vor fi prigoniți” (II Timotei III, 12), spune Sfântul Apostol Pavel, pentru că lumina a venit în lume și oamenii au iubit întunericul. De fapt, orice om înțelept își dă seama că pe cât de mult este înaintat în rang, pe atât crește și răspunderea lui.
Sarcina preoției este spinoasă și delicată, pentru că ea are ca scop şi obiectiv principal modelarea sufletelor omenești. Din această antinomie decurg toate greutățile misiunii sacerdotale, fiindcă preotul trebuie să lupte pentru promovarea binelui și a virtuții, pentru combaterea răului și propășirea vieții morale. Adversarii lui sunt patimile și ispitele de tot felul care îl asaltează. Acești adversari sunt periculoși, cu cât sunt mai invizibili. Preotul nu are de luptat nici cu tâlharii, nici cu hoții, ci cu duhurile necurate, „căci lupta noastră nu este împotriva trupului și a sângelui, ci împotriva începătoriilor, împotriva stăpâniilor, împotriva stăpânitorilor întunericului acestui veac, împotriva duhurilor răutății, care sunt în văzduhuri” (Efeseni VI, 12). De aceea, „preotul trebuie să fie înfrânat, veghetor, să aibă ochii în patru, pentru că el trăiește nu numai pentru el, ci și pentru o atât de mare mulțime de oameni”[1]. Asupra preotului se dezlănțuie un război nevăzut, după expresia Sfântului Nicodim Aghioritul, „căci trupul poftește împotriva duhului, iar duhul împotriva trupului” (Galateni V, 17). Dintre patimile trupești, cele mai primejdioase sunt: desfrânarea, beția, trufia, lăcomia, mândria, pizma, mânia, cearta etc. (Galateni V, 19-21), care vatămă buna așezare a sufletului. Aceste patimi atacă atât turma, cât și pe păstorul însuși. Mai întâi trebuie să le stârpească din el însuși și apoi să le dezrădăcineze din cercul oamenilor cu care conviețuiește și în mediul cărora își desfășoară activitatea.
În primul rând, preotul se confruntă cu lipsa de înțelegere a celor mai apropiați ai săi: a soției, a colaboratorilor săi, a superiorilor săi, care nu-l înțeleg și se lasă influențați de idei preconcepute și păreri neîntemeiate. Preotul are de luptat și cu lipsa de înțelegere a păstoriților săi, pentru că oamenii sunt stăpâniți de anumite concepții, au viziuni diferite și un anumit mod de a gândi, de a privi lucrurile și de a-l eticheta pe preot. „De aceea, preotul trebuie să se întărească din toate părțile, ca și cu niște arme de oțel, cu zel mare și cu neîntreruptă supraveghere a vieții sale. Trebuie să se uite mereu în jurul său, ca nu cumva să-i găsească cineva un loc descoperit și nepăzit și să-i dea o lovitură de moarte. Toți stau în jurul lui gata să-l rănească și să-l doboare; nu numai vrăjmașii și inamicii lui, ci chiar mulți din cei ce-i arată pe față prietenie”[2].
Preotul întâmpină și adversitatea celor ce se simt jenați sau jigniți cu anumite vorbe sau atitudini. Învățătura de credință și morala creștină resping alte moduri de viață decât cel trasat de Mântuitorul în cuvântul Evangheliei Sale, care are la temelie iubirea și smerenia (Matei XI, 29).
Preoția, ca misiune, oricât de grea și anevoioasă ar fi ea, trebuie împlinită cu râvnă, cu spirit de sacrificiu și cu dragoste, pentru ca binele să triumfe și să nu fie dominat de rău, iar plata ostenelilor să fie identică cu măsura și valoarea faptelor, după cum a spus Mântuitorul: „Nu voi M-ați ales pe Mine, ci Eu v-am ales pe voi și v-am rânduit să mergeți și roadă să aduceți, și roada voastră să rămână, ca Tatăl să vă dea orice-I veți cere în numele Meu” (Ioan XV, 16).
În pastorația creștină, metodele de lucru sunt multiple și diversificate, însă ele se aplică de la caz la caz, pentru că nu tuturor li se potrivește același tratament. Sfântul Ioan Gură de Aur spune că tratarea unui bolnav depinde, în cele din urmă, de bunăvoința medicului și de cea a bolnavului. „De aceea, păstorul de suflete are multă nevoie de pricepere și de mii de ochi ca să vadă din toate părțile starea sufletească a păcătosului”[3], pentru că „unora le este bună și folositoare o doctorie, altora o doctorie contrară după cum sunt, socot, timpurile și împrejurările și după cum o primește temperamentul celor ce trebuie vindecați” [4].
Magistrații sau judecătorii impun anumite modalități de constrângere, dar preotul nu are alt mijloc de constrângere decât convingerea: „Din pricina aceasta, preotul trebuie să se poarte cu credincioșii săi cu multă îngăduință, dar și cu deosebită luare aminte”[5], pentru a nu-i sminti sau îndepărta de la calea mântuirii cu un comportament inadecvat ori printr-un limbaj vulgar sau indecent, lipsit de duhul blândeții, al modestiei și al bunei cuviințe. Pentru a-i câștiga pe credincioși, trebuie ca el să fie mai întâi înfrânat de la toate capriciile și pornirile cele rele și să facă dovada că este un pios trăitor al virtuților creștine. Altfel, nu-i poate cuceri și convinge pe credincioși să urmeze calea vieții în Hristos. Din acest motiv, roadele misiunii preoțești nu pot fi totdeauna aceleași, pentru că ele variază în funcție de tactul pastoral al fiecărui preot și de nivelul trăirii sale religioase, care își pune amprenta asupra faptelor, cuvintelor și purtărilor sale. De aceea, viața sa morală trebuie să fie totdeauna la înălțimea chemării și slujirii preoțești, pentru a nu i se reproșa dictonul: „Doctore, vindecă-te pe tine însuți!”.
Preotul este veriga de legătură dintre om și Dumnezeu. Totuși, misiunea lui este discretă, fără publicitate și puțin cunoscută unora. Lucrarea sufletului este tainică, sensibilă şi delicată. Ea cere râvnă, tenacitate, sârguință, durere, dragoste, iertare, răbdare, abnegație etc. La toate acestea se adaugă și obstacolele: insultele, intrigile, invidiile, calomniile, pe care trebuie să le îndure preotul cu seninătate și mult calm sufletesc. Preotul nu poate reacționa în mod recalcitrant, prin agresivitate și violență. El trebuie să tempereze lucrurile cu răbdare și tăcere, prin blândețe și vigilență, iar aceste virtuți nu-l degradează și nici nu-l demoralizează, ci, dimpotrivă, îi redă echilibrul și pacea lăuntrică, îl înalță și îl înnobilează. „Zis-a un părinte oarecare: ceara de nu se va înfierbânta în foc, să se moaie, nu se va putea întipări pecetea ce vei pune peste dânsa. Așa și omul: de nu va fi muiat de fierbințeala focului scârbelor, bolilor, ostenelilor, suferințelor și a ispitelor, nu se poate întipării într-însul pecetea Duhului Sfânt. Că pentru aceasta zice Domnul Sfântului Apostol Pavel: ajungă-ți darul Meu, că puterea mea întru neputințe se săvârșește. Și însuși Pavel zice: cu dulceață este mie a mă lăuda pentru neputințele mele, ca să se sălășluiască întru mine puterea lui Hristos. Așa și tu, fiule, după putința ta rabdă pentru Domnul, cu mulțumire, scârbele, necazurile, bolile și ispitele, ce-ți vor veni după voia lui Dumnezeu pentru folosul tău, că numai prin răbdarea scârbelor cu mulțumire va intra omul în împărăția lui Dumnezeu, precum Însuși Domnul zice: cu multe scârbe se cade a intra în împărăția cerurilor”[6].
Încheind acest bilanț al expunerii, amintim o afirmație pe care o făcea cândva un ierarh: „Câte furtuni nenumărate a zguduit sufletul meu de preot vreme îndelungată, dar gândindu-te că trebuie să întinzi punți de lumină între cer și pământ și să câștigi sufletele pentru o nouă viață, îți dă tot curajul” (Mitropolitul Antonie Plămădeală).
Pr. Gheorghe Miron
Parohia Homocea II
[1] Sf. Ioan Gură de Aur, Despre preoție, cartea a III-a, cap. 10, trad. în rom. de Pr. Prof. Dumitru Fecioru, Ed. I.B.M.B.O.R., București, 1987, p. 69. [2] Ibidem, p. 72. [3] Ibidem, cartea II, cap. 4, p. 46. [4] Sf. Grigorie de Nazianz, Cuvânt de apărare…, trad. rom. cit., cap. XXXIII, p. 176. [5] Sf. Ioan Gură de Aur, Despre preoție, trad. rom. cit., cartea a VI-a, cap. 4, p. 128. [6] Pateric, Ed. Reîntregirea, Alba-Iulia, 2003, p. 370.
by 
Array
A trecut ceva timp, de la atacul informatic direct, de foarte rea-credinţă, prin care revista universală de creaţie şi atitudine culturală ARMONII CULTURALE (www.armoniiculturale.ro, înfiinţată la Adjud în februarie 2011), a fost desfiinţată aproape în totalitate. Dispariţia din spectrul online a acestei reviste, devenită în scurt timp valoroasă, prin numele care şi-au adus contribuţia la construirea acesteia, a constituit un real motiv de regret pentru cei peste 900 de colaboratori, de pe cinci continente. În perioada activităţii sale online, revista Armonii Culturale s-a constituit într-un pol pozitiv de atragere a scriitorilor valoroşi, atât din ţară, cât şi din diaspora..