Preoția este o misiune sfântă, de origine și instituire divină, scopul ei fundamental fiind îndreptarea sufletelor pe calea mântuirii.

Pe cât de înaltă și sublimă este preoția, pe atât de grea este și răspunderea ei. În general, responsabilitatea unei sarcini sau a unei funcții este direct proporțională cu prețul sau valoarea lucrului încredințat. „Celui ce i s-a dat mult, mult i se va cere”, spune un dicton popular. Preocuparea de căpetenie a preotului este grija pentru mântuirea sufletelor credincioșilor. El răspunde în fața lui Dumnezeu nu numai pentru sufletul său, ci și pentru sufletele turmei încredințate spre păstorire, pentru care S-a jertfit Mântuitorul Însuși, vărsându-Și sângele Său pe cruce (Faptele Apostolilor XX, 28; Romani III, 25). La judecata viitoare, preoții vor fi trași la răspundere pentru felul în care au păstorit sufletele (Evrei XIII, 17) și vor da seama pentru ele, așa cum grăiește Domnul prin glasul profetului: „De aceea, ascultați păstori, cuvântul Domnului: Precum este adevărat că Eu sunt viu, zice Domnul Dumnezeu, tot așa este adevărat că voi face dreptate; pentru că oile Mele au fost lăsate pradă și fără păstor, oile Mele au ajuns mâncarea tuturor fiarelor câmpului, iar păstorii Mei n-au purtat grijă de oile Mele, ci păstorii s-au păscut pe ei înșiși și pe oile Mele mele nu le-au păscut. De aceea ascultați, păstori, cuvântul Domnului. Așa zice Domnul Dumnezeu: Iată Eu vin la păstori; le voi cere înapoi oile Mele din mâna lor și voi împiedica să nu mai pască oile Mele și nu se vor mai paște păstorii pe ei înșiși și voi smulge oile Mele din gura lor și ele nu vor mai fi pentru ei o pradă de sfâșiat” (Iezechiel XXXIV, 7-10). Sfântul Ioan Gură de Aur spune că neglijența păstorului pentru pierderea oilor poate fi compesată prin bani, însă paguba sufletească nu poate fi răscumpărată cu niciun preț. „Păstorul, care pierde oile sau pentru că le-au răpit lupii sau pentru că i le-au furat hoții sau pentru că a dat boala în ele sau pentru că a venit peste ele vreo altă nevoie, poată fi iertat de stăpânul turmei; iar dacă îi cere socoteală, paguba se mărginește la bani. Dar, omul căruia i s-a încredințat turma cea cuvântătoare a lui Hristos, suferă mai întâi nu paguba la bani, ci pagubă în propriul lui suflet”[1]. Nimeni nu poate face mai mult bine sau mai mult rău credincioșilor ca preotul. Depinde de preot cum își exercită rolul său de păstor. Fiecare om are partea lui de răspundere personală în fața lui Dumnezeu, dar preotul are și răspunderea lui personală și răspunderea celor care i-au fost încredințați.

Misiunea preoției comportă o răspundere personală față de Dumnezeu și de oameni, răspundere care se răsfrânge asupra felului în care își îndeplinește slujba. Un părinte, spre exemplu, este răspunzător de creșterea și educația copiilor. Răspunderea preotului este înzecită, pentru că el răspunde de soarta fiilor lui duhovnicești dincolo de pragul mormântului. Cu cât sunt mai mari demnitatea și misiunea preoțească, cu atât și primejdiile care îl pasc pe preot sunt mai mari. Este de ajuns ca o singură izbândă să ridice pe cineva la cer, după cum tot de ajuns este ca un singur păcat să-l prăbușească în gheenă, dacă acel păcat produce tulburare și sminteală, după cum a zis Mântuitorul: „Cine va sminti pe unul dintr-aceștia mici care cred în Mine, mai bine i-ar fi lui să i se atârne de gât o piatră de moară și să fie afundat în adâncul mării. Vai lumii din pricina smintelilor! Că smintelile trebuie să vină, dar vai omului aceluia prin care vine sminteală” (Matei XVIII, 6-7). Dacă cel ce comite o faptă rea și smintește pe unul singur este astfel osândit, cu atât mai greu se pedepsește cel care smintește atâtea suflete, cum e cazul preotului. „De aceea – spune Sfântul Ioan Gură de Aur – trebuie ca frumusețea sufletului preotului să strălucească în toate împrejurările din viața lui, ca să poată, în același timp, și bucura, dar și lumina sufletele celor ce-l privesc. Păcatele credincioșilor de rând, ca și cum ar fi săvârșite în întuneric, pierd numai pe săvârșitorii lor, pe când păcatul unui om cu vază și cunoscut de mulți, cum este preotul, vatămă îndeobște pe toți; pe cei slabi îi face și mai slabi pentru ostenelile cele pentru virtute, iar pe cei ce vor să fie mai cu luare aminte asupra lor, pe cei care săvârșesc oarecare fapte de virtute, îi face de se mândresc”[2]. Dacă și cel mai neînsemnat dintre oameni va da seama înaintea lui Dumnezeu de cel mai mic act negativ cu care a smintit pe aproapele, cu atât mai mult preotul, care este înzestrat cu putere de sus, „trăiește nu numai pentru el, ci și pentru o atât de mare mulțime de oameni”[3].

Viața morală a preotului trebuie să fie încununată cu nimbul sfințeniei. „Pentru aceea, preotul trebuie să fie atât de curat, ca și cum ar sta chiar în cer, printre puterile cele cerești”[4]. Aceasta înseamnă că, odată cu munca de îndrumare spirituală, preotul trebuie să ducă luptă necurmată cu el însuși, pentru a-și birui propriile sale patimi și păcate, încât să fie în măsură „să atragă pe credincioși pe calea virtuții prin covârșirea virtuții sale”[5] și să poată să spună oricui, ca și Sfântul Apostol Pavel: „Voi știți cum m-am purtat cu voi, în toată vremea” (Faptele Apostolilor XX, 18). Pentru a-și clădi viața morală pe temelia virtuții, astfel încât să devină compatibilă cu înălțimea și cinstea slujirii, preotul trebuie să lucreze preoția cu sârguință și devotament, cu blândețe, smerenie, seriozitate și înțelepciune, să dea dovadă de prudență și de răbdare și să aibă un comportament moral ireproșabil. „Dar noi preoții – se întreabă Sf. Grigorie – câtă muncă credeți că trebuie să depunem, câtă știință nu trebuie să avem ca să vindecăm bine sau să ne vindecăm, ca să schimbăm viața credincioșilor noștri și să supunem lutul duhului?”[6]. Același sfânt părinte recomandă și remediile sufletești și soluțiile viabile pe care trebuie să le aplice preotul în viața și lucrarea sa pastorală, pentru a redresa lucrurile: „Trebuie să fiu eu mai întâi curat și apoi să curăț pe alții. Să fiu eu înțelept ca să înţelepţesc pe alții. Să fiu eu lumină, ca să luminez pe alții. Să fiu eu aproape de Dumnezeu, ca să apropii pe alții. Să fiu eu sfânt, ca să sfințesc pe alții. Ca să conduc cu mâna, ca să sfătuiesc cu pricepere”[7].

Superior tuturor, ca vrednicie înaintea lui Dumnezeu, posedând o putere divină de care nu se bucură ceilalți oameni, înzestrat cu privilegii mari și având o poziție socială deosebită, preotul este dator și lui Dumnezeu, și oamenilor cu echivalentul darurilor și oficiului său sfânt de care trebuie să se cutremure el, față de ceilalți oameni. Așa cum slujirea lui este sfântă și mult mai prețioasă decât a oamenilor, și păcatele lui sunt socotite mai mari și osânda mai grea, pentru că  „toți măsoară păcatul, nu după mărimea păcatului săvârșit, ci după dregătoria celui ce săvârșește păcatul”[8], iar toate eforturile și strădaniile preotului trebuie canalizate în scopul ajutorării și însănătoșirii vieții sufletești a credincioșilor săi, fiindcă „aceasta este regula de purtare a oricărei păstoriri duhovnicești: să nesocotești folosul tău în folosul celorlalți”[9].

         Preotul răspunde nu numai pentru păcatele sale, ci și pentru ale credincioșilor. La capătul neștiut al vremii, preotul este așteptat cu roadele ostenelilor sale, cu toți cei povățuiți, botezați, luminați, îndreptați, ajutați și mângâiați de el în decursul vieții și activității lui. Cu oile cele rătăcite și aflate, cu drahmele pierdute și găsite și cu talanții înmulțiți, el se va prezenta înaintea judecăţii Mântuitorului, care va cerceta şi va răsplăti roadele misiunii sale, pentru că el va da răspuns înaintea lui Dumnezeu nu numai pentru viața, mintea și puterile sale sufletești și trupești cu care a fost înzestrat ca orice om, ci și cu talanții harului (preoțesc) pe care i-a primit în plus. Acest har prețuiește mai mult decât toate darurile și bunurile sale personale și decât ale celorlalți oameni. Harul preoției l-a înălțat pe preot în valoare și în importanță, dar i-a mărit, totodată, și răspunderea care este mai mare decât a celorlalți muritori. Preotul va da seama pentru tot ce a făcut pentru credincioșii săi. El se mântuiește sau se pierde împreună cu credincioșii săi prin ceea ce a făcut sau nu a făcut pentru mântuirea lor. El nu este un ins oarecare în biserică, ci el reprezintă întreaga comunitate. Fiind veriga de legătură dintre cer și pământ, adică dintre om și Dumnezeu, el slujește și trăiește nu doar pentru sine, ci pentru toată comunitatea care i-a fost încredințată spre păstorire. El este capul turmei și povățuitorul ei, iar credincioșii sunt martorii lui; acuzatorii și apărătorii lui în ceasul judecății. Atunci îl va întreba Mântuitorul: „Ce ai făcut cu acești frați mai mici ai mei, cu mădularele trupului meu?”. Fericirea sau nefericirea preotului stă în răspunsul pe care îl va putea da Mântuitorului, ca răspunzător direct al sufletelor ce i-au fost încredințate. De aceea, Fericitul Ieronim se înspăimântă când se gândește la greutatea jugului preoției: „Dacă vrei să porți sarcina de preot – spune el – mântuirea altora să ți-o faci câștigul sufletului tău. Acolo, adică în viața viitoare, se va arăta Petru cu Iudeea convertită pe care a întors-o după sine; acolo Pavel, ducând lumea ca să zic așa, întoarsă la credința în el. Acolo Andrei va aduce după sine înaintea Judecătorului său, Ahaia și Sciția convertită; Ioan, Asia, Toma, India. Acolo se va arăta cu sufletele câștigate de ei toți povățuitorii turmei Domnului… Ce vom zice noi, ticăloșii, cei ce am avut nume de păstor și nu avem oile, pe care ar trebui să le arătăm din pășunea noastră; căci aici ne numim păstori și acolo nu ducem turma”[10].

Sentimentul mulțumirii sufletești și al conștiinței împăcate pentru împlinirea consecventă a sarcinilor sacerdotale trebuie însoțit de sentimentul gravității, al măririi pe care o comportă misiunea sa. Un preot care este conștient de misiune sa se poate înfățișa înaintea lui Dumnezeu cu cugetul curat, spunând: „Iată, eu și pruncii pe care mi i-a dat Dumnezeu”, pentru că „cel mai dumnezeiesc lucru este a conlucra cu Dumnezeu la mântuirea sufletelor”[11], spune Sfântul Dionisie Areopagitul.

Pe lângă conștiința gravei răspunderi, preotul trebuie să învingă necazurile și greutățile vieții. „Mai multe sunt valurile, care tulbură sufletul preotului, decât vânturile care frământă marea”[12], spunea Sfântul Ioan Gură de Aur.

O calitate esențială a preotului este răbdarea, de care trebuie să dea dovadă în momentele de grea încercare, de ispite și de necaz, căci toate aceste suferințe ni le trimite Dumnezeu pentru a ne întări în virtute și a ne apropia mai mult de El. „Nimeni neispitit nu va putea să intre în împărăția cerurilor. Căci s-a zis: Ridică ispitele și nimeni nu este care să se mântuiască”[13], spunea Sfântul Antonie cel Mare, fiindcă numai „cel ce va răbda până la sfârșit, acela se va mântui”(Matei XXIV, 13), după cum a spus Mântuitorul.

Preoția întrece în demnitate și în vrednicie pe cea a îngerilor. „Spune-mi, te rog, unde-l vom pune pe preot, când cheamă Duhul cel Sfânt, când săvârșește prea înfricoșătoarea jertfă și când atinge necontenit pe Stăpânul obștesc al tuturora? Cât de mare curăție, cât de mare evlavie îi vom cere? Gândește-te ce fel de mâini trebuie să fie acelea care slujesc, ce fel trebuie să fie limba aceea care rostește acele cuvinte? Nu trebuie să fie oare mai curat și mai sfânt decât oricine altul sufletul care a primit atâta Duh? Atunci și îngerii stau împrejurul preotului. Tot altarul și locul din jurul jertfelnicului se umple de puterile cerești în cinstea Celui Ce Se află pe jertfelnic. Cele ce se săvârșesc atunci pe Sfântul Altar sunt îndestulătoare să ne încredințeze de toate acestea”[14], spune Sfântul Ioan Gură de Aur. Având de îndeplinit o slujbă atât de sublimă și înfricoșătoare, preotul este obligat, prin însăşi condiția sa de sacerdot, să viețuiască în deplină curăție. „Sufletul preotului trebuie să fie mai curat decât înseși razele soarelui, pentru ca Duhul cel Sfânt să nu-l părăsească niciodată”[15]. Atât de curată și neîntinată trebuie să-i fie viața, încât sufletul său să strălucească „cu adevărat și pururea ca o oglindă nepătată a lui Dumnezeu și a celor dumnezeiești”, ca să fie vrednic „să petreacă împreună cu îngerii, încă fiind pe pământ”[16], așa cum spune Sfântul Grigorie Teologul, pentru că el invocă pe Sfântul Duh să sfințească darurile, Îl poartă în mâinile sale pe Hristos și Îl împarte credincioșilor ca hrană euharistică.

După momentul hirotoniei, arhiereul îi dă Sfântul Agneț în mâini (așezat pe Sfântul Disc) și îi spune: „Primește odorul acesta și îl păzește până la a doua venire a Mântuitorului Iisus Hristos, când va veni să-l ceară de la tine”, ceea ce înseamnă că preotul va da socoteală în fața lui Dumnezeu, la judecată, de felul cum va administra Sfântul Său Trup și Sânge. Legământul acesta depășește caracterul unei învoieli omenești. Între Hristos și preot stăpânește dreptul dumnezeiesc. Din el purced obligațiile preotului și răspunderile lui. Prin aceasta i se încredințează o mare cinste și o responsabilitate în același timp. În primul rând, preotul trebuie să fie conștient că este dator să-și îmbunătățească viața sa duhovnicească, în așa fel încât să devină compatibilă cu sfințenia Tainelor. Viața preotului este întocmai ca o cetate așezată pe vârf de munte, către care toți își îndreaptă privirea, pentru că el este așezat pe piscul cel mai înalt al slujirii omenești. El este cârmaciul corabiei duhovnicești, iar strădania sa se aseamănă cu cea a unui cârmaci care vâslește în largul mării, bântuită de furtună. De înţelepciunea, chibzuința și tactul său pastoral depinde mântuirea sau osânda sufletelor.

 

Pr. Gheorghe Miron

Parohia Homocea II

 

[1] Sf. Ioan Gură Aur, Despre preoție, cartea a I-a, cap. 2, trad. în  rom. de Pr. Prof. Dumitru Fecioru, Ed. I.B.M.B.O.R, București, 1987, p. 43.

[2] Ibidem, cartea a III-a, cap. 10, p. 72.

[3] Ibidem, p. 69.

[4] Ibidem, cartea a III-a, cap. 4, p. 57.

[5] Sf. Grigorie de Nazianz, Cuvânt de apărare…, trad. rom. cit., cap. XV, p. 166.

[6] Ibidem, cap. XXVIII, p. 174.

[7] Ibidem, cap. LXXI p. 199.

[8] Sf. Ioan Gură de Aur, Despre preoție, trad. rom. cit., cartea III, cap. 10, p. 72.

[9] Sf. Grigorie de Nazianz, Cuvânt de apărare…, trad. rom. cit., cap. LIV, p. 190.

[10] Fericitul Ieronim, Omilia XVII, apud Mitropolit Atanasie Mironescu, Sfaturi către preoți, București, 1909, pp. 98-99.

[11] Mitropolit Atanasie Mironescu, op. cit., p. 48.

[12] Sf. Ioan Gură de Aur, Despre preoție, trad. rom. cit., cartea III, cap. 9, p. 65.

[13] Patericul, ed. cit., p. 4.

[14] Sf. Ioan Gură de Aur, Despre preoție, trad. rom. cit., cartea IV, cap. 4, p. 127.

[15] Ibidem, cartea a VI-a, cap. 2, p. 123.

[16] Sf. Grigorie de Nazianz, Cuvânt de apărare…, trad. rom. cit., cap. VII, p. 162.

by