Pr. Iulian Dumitriu : Credința cea nestrămutată în Mântuitorul Iisus Hristos

În învățăturile Bisericii Ortodoxe, credința constă în „vederea lucrurilor nevăzute” (Evrei 11, 1) și este cerută de Mântuitorul Iisus Hristos, când spune ucenicilor Săi: „Cel ce voiește să vină la Mine, să se lepede de sine, să-și ia crucea în fiecare zi și să-Mi urmeze” (Luca 9, 23). Credința este un dar al Lui Dumnezeu făcut omului (Romani 12, 3) prin Duhul Sfânt (Galateni 5, 22), iar Mântuitorul Iisus Hristos este Săvârșitorul credinței (Evrei 12, 2).

Prin credință se primește iertarea păcatelor (Faptele Apostolilor 10, 43) și îndreptarea credinciosului, dacă aceasta este însoțită de faptele cele bune și ale milei trupești. Domnul Iisus Hristos cere să avem o credință desăvârșită: „dacă vine cineva la Mine și nu urăște pe tatăl său și pe mamă și pe femeie și pe copii și pe frați și pe surori, chiar și sufletul său însuși, nu poate fi ucenicul Meu” (Luca 14, 26). Credința și iubirea oferită lui Dumnezeu este absolută, nu poate fi comparată cu respectul, iubirea sau afecțiunea pentru familie, deoarece adevărul mântuitor se află în devotamentul și spiritul de jertfă pe care credinciosul îl acorda lui Dumnezeu.

Cei ce I-au urmat Mântuitorului Hristos, au primit „moștenirea celor făgăduite” (Romani 4, 13), iar Sfinții Apostoli și toți martirii au primit moarte mucenicească, dar și încredințarea că „sufletele lor nu vor muri în veci” (Ioan 11, 26).

De la grădina Raiului până la prooroci, și apoi până la cea de-a doua venire a Mântuitorului Iisus Hristos, Dumnezeu cere de la om credință puternică. Dacă în Vechiul Testament avem exemple de credință puternică în persoana lui Avraam, numit „tată al credincioșilor” (Romani 4, 11), prin Moise, Iov, Daniel și Ilie Tesviteanul, în Noul Testament întâlnim credința apreciată de Mântuitorul Iisus Hristos la sutașul roman, la femeia canaaneancă (Matei 15, 28), la cei doi orbi (Matei 9, 28), la samarineni (Ioan 4, 39), la Marta (Ioan 11, 22), în cazul leprosului (Luca 17, 19), etc.

Sfânta Scriptură, mai ales în Sfintele Evanghelii, cuprinde exemple de credință, manifestată de fiecare personaj din vremea aceea. Cuvintele: „fie ție după credința ta” (Matei 18, 13) sau  „credința ta te-a mântuit, mergi în pace” (Matei 9, 22), arată locul de cinste unde este așezată credința de către Mântuitorul Iisus Hristos, iar Cartea Faptelor îl prezintă pe Sf. Apostol Pavel – apostolul neamurilor –, cum s-a convertit la creștinism prin credință și cum L-a propovăduit pretutindeni pe Domnul, în timpul călătoriilor sale misionare, mai ales în Atena, unde, prin înțelepciune și credință, le-a vorbit atenienilor despre „Dumnezeul necunoscut […] pe care voi, necunoscându-L, Îl cinstiți, pe Acela Îl vestesc eu vouă” (Faptele Apostolilor 17, 23).

Credința îl desăvârșește pe cel ce crede în Dumnezeu, îi schimbă cursul vieții sale în drumul cel bun spre mântuire, iar Sfântul Teodor al Edessei  spune: „credința este un bun lăuntric. Ea naște în noi frica lui Dumnezeu. Iar frica lui Dumnezeu ne învață păzirea poruncilor, care se numește făptuire. Iar din făptuire odrăslește cinstita nepătimire. Iar rodul nepătimirii este iubirea, care e plinirea tuturor poruncilor, strângându-le și ținându-le pe toate”^[1].

De la cuvintele Sfintelor Evanghelii au plecat Sfinții Părinți în scrierea tratatelor despre credința în Mântuitorul, care deschide calea spre mântuire a fiecărui credincios, iar Sfântul Simeon Noul Teolog ne vorbește despre semnele credinței: „Ați auzit semnele credinței? Vă ajung acestea sau aveți nevoie să vi le reamintesc și pe următoarele? Dacă voiți să aflați că o astfel de credință cere Dumnezeu de la noi, încât crezând în El să nu ne mai îngrijim deloc de viața de aici, aflați acestea chiar de la Domnul, Care zice limpede: «Nu vă îngrijiți de ziua de mâine, ce veți mânca sau ce veți bea, sau cu ce vă veți îmbrăca» (Matei 6, 25). Și ridicându-ne câte puțin spre cele desăvârșite, zice: «De te lovește cineva peste obrazul drept, întoarce-i lui și pe cel stâng, și celui ce voiește să se judece cu tine și să-ți ia haina, lasă-i și cămașa ta» (Matei 6, 39-40), și celui ce răpește ale tale, nu i le cere înapoi (Luca 6, 30). Apoi, cerând prisos de credință peste prisos, ne poruncește să ne rugăm pentru dușmanii noștri și să iubim, și să facem bine celor ce ne urăsc pe noi, și să ne rugăm pentru cei ce ne prigonesc pe noi (Matei 5, 4). Și ne poruncește să facem altele multe, din care să se arate credința noastră în El. Numai atunci trebuie să zicem că suntem credincioși. Căci fără acestea, credința noastră este moartă (Iacov 2, 20) și noi înșine suntem morți”^[2].

Faptele credinței arată credința creștinului; în dar suntem mântuiți, dar prin faptele cele bune ducem „lupta cea bună” (I Timotei 6, 12). Sfinții au urmat Domnului Hristos în credință și fapte, iar credincioșii, la rândul lor, trebuie să îi urmeze pe aceștia în credință (Romani 4, 12). Cei mai duhovnicești au datoria de a se ruga pentru înmulțirea credinței la cei mai tineri (Luca 17, 5), în comunitatea Bisericii.

Credința se naște prin citirea Sfintei Scripturi (Ioan 20, 31), prin predica preotului care îi îndeamnă pe credincioși la credință, „ca putere de mântuire” (Romani 1, 16), să se apropie prin credință și prin fapte plăcute lui  Dumnezeu, precum mersul la Biserică, participarea la sfintele slujbe, mai ales la Sfânta Liturghie, rugăciuni particulare, milostenii, post, întrajutorarea aproapelui, etc. Credința și faptele bune lucrează în sufletul curat și eliberat de patimi, spre a dobândi mântuirea: „Credința, frica de Dumnezeu și păzirea poruncilor Lui ne răsplătesc, pe măsura curăției noastre. Căci în măsura în care ne curățim, ne ridicăm de la frica de Dumnezeu la dragostea de El și înaintând, ne mutăm, așa zicând, de la frică, la iubirea lui Dumnezeu. Și atunci auzim cuvintele Lui: «Cel ce are poruncile Mele și le păzește pe ele, acela este cel ce Mă iubește» (Ioan 14, 21)”^[3].

De vreme ce primește credința „ca dar al lui Dumnezeu” (Romani 12, 3) și „al Sfântului Duh” (I Corinteni 12, 9), credinciosul este nevoit să se ferească de ispite, să respecte poruncile lui Dumnezeu, să râvnească în dobândirea virtuților creștine, să își iubească aproapele, să trăiască în dragoste, știind că cel ce crede în Hristos „nu va fi osândit” (Ioan 3, 18), „nu va trăi în întuneric” (Ioan 12, 46) și „este iubit de Dumnezeu” (Ioan 16, 27), după cum ne învață Teodor al Edessei: „Credința dreaptă și credința lăuntrică naște frica de Dumnezeu, iar frica de Dumnezeu ne învață păzirea poruncilor. Căci frica Lui naște păzirea poruncilor. Din păzirea poruncilor se naște virtutea cu fapta, care e începutul virtuții contemplative. Iar roada acestora este nepătimirea. Din nepătimire se naște în noi dragostea. Iar despre dragoste zice învățăcelul iubit: «Dumnezeu este dragoste și cine rămâne în dragoste rămâne în Dumnezeu, și Dumnezeu în el» (I Ioan 4, 4; 16)”^[4].

Credința trăită în cultul ortodox are un loc special în mântuirea fiecăruia, pentru că îi adună pe cei credincioși în Biserică, la oficierea Sfintelor Taine, îi sfințește cu harul Sfântului Duh și îi desăvârșește, prin Împărtășirea cu Trupul și Sângele Domnului. Dacă cel credincios își manifestă doar verbal credința, dar nu se apropie periodic de Sfântul Potir pentru Împărtășanie, se îndepărtează ca Iuda de Hristos, Cel care îl așteaptă ca pe tâlharul întors la credință: „Cinei Tale, astăzi Fiul lui Dumnezeu părtaș mă primește, că nu voi spune vrăjmașilor Tăi taina Ta, nici sărutare îți voi da ca Iuda ci ca tâlharul, mărturisindu-mă, strig Ție: «Pomenește-mă Doamne când vei veni întru împărăția Ta!»”^[5].

Pentru a rodi credința creștinului este nevoie, pe lângă faptele cele bune, și de multă smerenie, de ferirea de rău, de iubire față de aproapele, de a nu ține minte răul și a nu răsplăti răul cu rău, deoarece doar credința curată și puternică ne poate desăvârși. „Spunea oarecare din Părinți că omul, dacă nu dobândește credința în Dumnezeu și dorința neîncetată a lui Dumnezeu și nevinovăția, și nerăsplătirea răului cu rău, și suferirea răului, și smerenia, și curăția, și iubirea de oameni, și lepădarea de toate, și blândețea, și îndelunga-răbdare, și ruga lui Dumnezeu cu durerea inimii, și iubirea adevărată, și neprivirea spre cele dinapoi și spre luarea-aminte la cele ce vin peste el, și neîncrederea în faptele bune ale lui, și spre slujirea (liturghia) lui, și cererea ajutorului lui Dumnezeu pentru cele ce vin asupra lui în fiecare zi, nu se poate mântui”^[6].

Doar credința în Mântuitorul Iisus Hristos este salvatoare, după cum este prezentat în Evanghelia despre potolirea furtunii, când Sfântul Apostol Petru vine pe apă către Domnul Hristos, dar se scufundă treptat, iar Mântuitorul, „întinzând îndată mâna, l-a apucat și a zis: «Puțin credinciosule, pentru ce te-ai îndoit?»” (Matei 14, 31), iar în Joia Sfintelor Patimi, Hristos Domnul îi spune: „Simone, Simone, iată Satana v-a cerut ca să vă cearnă ca pe grâu; Iar Eu M-am rugat pentru tine, să nu piară credința ta. Și tu, oarecând, întorcându-te, întărește pe fiii tăi!»” (Luca 22, 31-32).

Așadar, credința „se încearcă prin necazuri” (I Petru 1, 6-7), dar „încercarea credinței creștinului aduce răbdare” (Iacov 1, 3), și ne spune Mântuitorul că „prin răbdarea voastră, vă veți dobândi sufletele voastre” (Luca 21, 19).

Pr. Iulian Dumitriu

Parohia Păunești II

Protoieria Panciu

by

Referinţă Bibliografică

Pr. Iulian Dumitriu : Credința cea nestrămutată în Mântuitorul Iisus Hristos/ Revista Armonii Culturale, ISSN: 2247-1545. Adjud, Vrancea, RO/ Ediția: 14 septembrie 2022