Pr. Maricel Bunea
Mărturii din Sfânta Scriptură cu privire la suferință, boală trupească sau sufletească și tămăduire
În înțelegerea teologică a suferinței, a bolii trupești sau sufletești și a tămăduirii acestora, Sfânta Scriptură ocupă un loc central. Textele scripturistice oferă mărturii bogate cu privire la aceste aspecte fundamentale ale existenței umane și ale relației cu Dumnezeu. În această lucrare, ne propunem să explorăm în profunzime învățăturile și exemplele biblice referitoare la suferință și boală, precum și la tămăduire, evidențiind modul în care aceste concepte sunt interconectate și apoi înțelese în teologia ortodoxă.
Suferința și boala trupească sunt fenomene prezente în întreaga Scriptură, de la primele pagini, până la cele din urmă. Exemplul primordial este cel al suferinței aduse prin căderea omului în păcat, prezentată în cartea Facerii, iar boala constituie, de fapt, o încercare. Acestea îl pun pe cel pe care îl afectează în situația lui Iov. De aceea, Iov este un exemplu elocvent, supus unor suferințe extreme, care rămâne credincios lui Dumnezeu, în ciuda tuturor acestora. El este ispitit de diavolul să Îl blesteme pe Dumnezeu ori, cel puțin, să se separe sau să se îndepărteze de El, retrăgându-se în propriul orgoliu sau lăsându-se în voia diferitelor patimi, ale căror ispite le sesizează în exteriorul său.
Pe lângă suferința trupească, Scriptura vorbește și despre suferința sufletească, precum cea provocată de vinovăție, singurătate sau lipsa sensului vieții. Psalmii abundă în lamentări și strigăte de durere, exprimând aceste suferințe sufletești și căutând alinare și tămăduire de la Dumnezeu: „Dumnezeul meu, Dumnezeul meu, ia aminte la mine, pentru ce m-ai părăsit? Departe sunt de mântuirea mea cuvintele greșelilor mele. Dumnezeul meu, striga-voi ziua și nu vei auzi, și noaptea și nu Te vei gândi la mine” (Psalmul 21, 1-2). De asemenea, un alt psalm debutează cu o exprimare puternică a suferinței sufletești și a dorului după Dumnezeu. În acest al doilea caz, Psalmistul se compară cu un cerb însetat după apă, pentru a denota setea după prezența lui Dumnezeu (Psalmul 41, 1-2). Cu toate acestea, chiar și în mijlocul suferinței sufletești, Psalmistul își amintește de bunătatea și iubirea lui Dumnezeu și găsește alinare în credința sa. În acest sens, Sfântul Isaac Sirul face următoarea afirmație: „când te afli la lărgime să nu te bucuri, iar când te afli în necazuri, să nu te întristezi și să nu le socotești pe acestea ca străine de calea lui Dumnezeu. Căci pe calea Lui se umblă din veac și din neam în neam prin cruce și moarte”[1].
În paralel cu mărturiile despre suferință și boală, Scriptura oferă și numeroase exemple de tămăduire și vindecare. Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu întrupat, este prezentat ca Marele Tămăduitor în Evangheliile sinoptice, unde Îl vedem vindecând bolnavi, dând vederea orbilor și ridicând pe cei căzuți în boală. De asemenea, în Vechiul Testament, puterea lui Dumnezeu de a tămădui este manifestată prin profeți, precum Ilie și Elisei, care fac minuni de vindecare.
Tămăduirea în Sfânta Scriptură nu se limitează doar la aspectul trupesc, ci include și vindecarea sufletului. Iisus Hristos îi tămăduiește pe cei îndreptați duhovnicește și vindecă păcatele lor, prin harul Său. Așadar, tămăduirea este văzută ca un proces complex, care implică omul întreg, atât trupul, cât și sufletul. Sfintele Evanghelii ne prezintă cum Mântuitorul Iisus Hristos tămăduiește oameni de diverse boli fizice, dar, în același timp, Se ocupă și de starea lor spirituală. De exemplu, când vindecă pe orbii de la Ierihon (Matei 20, 29-34), nu doar le redă vederea, ci le și renaște credința, întărindu-le sufletele. Putem observa că suferința și boala sunt părți integrante ale condiției umane căzute, dar și că Dumnezeu intervine pentru a aduce tămăduire.
Vindecarea este văzută ca expresie a iubirii și milostivirii divine, care se manifestă în răspuns la suferința umană. Cu toate acestea, tămăduirea nu este întotdeauna înțeleasă ca o vindecare fizică imediată, ci poate fi și vindecarea sufletului sau acceptarea voinței lui Dumnezeu în mijlocul suferinței. Din dragoste pentru oameni, Dumnezeu L-a trimis pe Fiul Său să Se întrupeze și să fie Tămăduitorul acestei lumi. În viața și prin învățăturile Sale, Domnul a exemplificat puterea și compasiunea Sa, vindecând bolnavii, dând vedere orbilor și ridicând pe cei căzuți în boli. Aceste acte de tămăduire sunt mărturii vii ale iubirii lui Dumnezeu față de oameni și ale dorinței Sale de a-i elibera de suferință și boală. Cu toate acestea, tămăduirea nu este întotdeauna înțeleasă ca o vindecare fizică imediată. Uneori, vindecarea sufletului este mult mai importantă decât vindecarea trupului. A accepta voința lui Dumnezeu, în mijlocul suferinței, poate fi, în sine, o formă de tămăduire și eliberare interioară. De asemenea, tămăduirea poate veni și prin experiența suferinței, prin care oamenii sunt întăriți în credință, înțelepciune și iubire.
Fără a se limita numai la vindecarea trupului, tămăduirea include și vindecarea sufletului, și acceptarea voinței lui Dumnezeu în mijlocul suferinței. Este expresia supremă a iubirii și milostivirii divine, prin care Dumnezeu răspunde la suferința umană și aduce vindecare și eliberare, în moduri diverse și adânci. Pentru a ilustra învățăturile scripturistice despre suferință, boală și tămăduire, putem aduce numeroase exemple concrete. Un prim exemplu ar fi cel relatat de Evanghelistul Ioan, prin vindecarea orbului din naștere, arătându-se prin aceasta modul în care Iisus Hristos vindecă și oferă speranță celor care suferă. Un alt exemplu este dat de viața Dreptului Iov, cel care ne învață despre răbdare și credință în mijlocul suferinței, chiar și atunci când nu înțelegem planurile lui Dumnezeu.
Învățăturile și exemplele din Sfânta Scriptură – cu privire la suferință, boală și tămăduire – ne oferă o perspectivă profundă asupra condiției umane și a relației noastre cu Dumnezeu. Aceste învățături ne îndeamnă să ne întoarcem mereu către El în mijlocul suferinței noastre, având încredere că El este Vindecătorul întregii noastre ființe. Prin urmare, tămăduirea în cadrul comunității ocupă un loc central în învățătura Bisericii. În Sfânta Scriptură vedem adesea exemplul comunităților de credincioși care se adună pentru a se ruga împreună spre vindecarea celor bolnavi și pentru a-și oferi sprijin reciproc în momentele de suferință. De-a lungul istoriei biblice, vedem cum comunitățile de credincioși au fost esențiale în procesul de vindecare. Rugăciunea și sprijinul emoțional sau spiritual oferit de aceste comunități au fost elementele cruciale în ajutarea celor care suferă, găsind alinarea în credință și în relația lor cu Dumnezeu.
În plus față de rugăciune și sprijinul emoțional, comunitatea poate oferi și un răspuns practic la nevoile celor care suferă. Acesta poate include ajutor material, asistență medicală sau alte forme de îngrijire și susținere pentru cei care trec prin momente dificile. Astfel, comunitatea de credincioși nu este doar un grup de oameni care se adună pentru a se ruga împreună, ci poate fi văzută ca un instrument al lui Dumnezeu în procesul de tămăduire a sufletului și a trupului. Încrederea în puterea comunității de a oferi sprijin și vindecare poate fi o sursă de putere și speranță pentru cei care se confruntă cu suferința și boala.
În urma analizei celor de mai sus, putem desprinde mai multe concluzii, ca de exemplu, faptul că tămăduirea – așa cum este prezentată în învățăturile scripturistice – nu reprezintă doar simpla vindecare a trupului, ci este expresia supremă a iubirii și milostivirii lui Dumnezeu față de oameni. Vindecările săvârșite de Iisus Hristos, în timpul vieții Sale pe pământ, demonstrează puterea și compasiunea divină, arătând că Dumnezeu dorește să elibereze oamenii din suferință și boală. În învățăturile biblice, tămăduirea nu se limitează doar la vindecarea trupului, ci include și vindecarea sufletului.
Suferința poate fi văzută nu doar ca o provocare, ci și ca o oportunitate de creștere spirituală și de apropiere de Dumnezeu. Prin experiența suferinței, oamenii pot fi întăriți în credință, înțelepciune și iubire, ceea ce constituie o formă de tămăduire în sine. Exemplele din Sfânta Scriptură – precum vindecarea orbului din naștere și viața lui Iov – ne învață că înțelepciunea și încrederea în voința lui Dumnezeu sunt esențiale în mijlocul suferinței și al încercărilor. Aceste exemple ne îndeamnă să ne întoarcem mereu către Dumnezeu în momentele de necaz și să avem încredere că El este Marele Tămăduitor. Prin urmare, tămăduirea este mult mai complexă și profundă decât o simplă vindecare fizică imediată. Ea include vindecarea trupului, vindecarea sufletului și acceptarea voinței lui Dumnezeu în mijlocul suferinței.
Pr. Maricel Bunea
Parohia „Sf. Cuv. Parascheva” – Panciu
Protoieria Panciu
[1] Sf. Isaac Sirul, „Cuvinte despre nevoință”, IV, în: Filocalia sau culegere din scrierile Sfinților Părinți care arată cum se poate omul curăța, lumina și desăvârși, vol. 10, trad. Pr. Dumitru Stăniloae, Ed. Institutului Biblic și de Misiune Ortodoxă, București, 2015, p. 54.
by 
Array
A trecut ceva timp, de la atacul informatic direct, de foarte rea-credinţă, prin care revista universală de creaţie şi atitudine culturală ARMONII CULTURALE (www.armoniiculturale.ro, înfiinţată la Adjud în februarie 2011), a fost desfiinţată aproape în totalitate. Dispariţia din spectrul online a acestei reviste, devenită în scurt timp valoroasă, prin numele care şi-au adus contribuţia la construirea acesteia, a constituit un real motiv de regret pentru cei peste 900 de colaboratori, de pe cinci continente. În perioada activităţii sale online, revista Armonii Culturale s-a constituit într-un pol pozitiv de atragere a scriitorilor valoroşi, atât din ţară, cât şi din diaspora..