Pr. Maricel Bunea
Pastorația bolnavilor: încurajare și sprijin în suferință, dar și chemare la înnoirea vieții în Hristos
Biserica a perceput îngrijirea bolnavilor ca pe o componentă importantă a pastorației. Ea încearcă să contribuie la alinarea celor aflați în suferință atât prin lucrarea ei liturgică, duhovnicească și pastorală, cât și prin misiunea ei social-filantropică. Ceea ce se numește „filantropia Bisericii” nu este altceva decât continuarea lucrării filantropice, vindecătoare, sfințitoare și mântuitoare a Fiului lui Dumnezeu, Care S-a făcut om. În acest mod, Hristos Se ascunde în chipul fiecărui bolnav, al fiecărui om necăjit, al fiecărui om sărman sau lipsit de dragoste. Dacă am conștientiza că în fața noastră stă Mântuitorul, fiecare ne-am purta cu mai multă grijă, cu mai multă atenție, cu mai multă iubire față de ceilalți oameni. Am deveni, astfel, ostenitori limpezi, care Îl caută pe Hristos în semenul aflat în suferință.
Bolnavii se confruntă cu suferințe trupești și sufletești care le testează credința și le pun la încercare rezistența. Prin urmare, este datoria Bisericii să îi încurajeze, să îi sprijine și să le ofere alinare, în timpul acestor momente dificile, dar și să îi cheme la înnoirea vieții lor în Hristos. În cele ce urmează, vom explora importanța pastorației bolnavilor în tradiția ortodoxă, evidențiind învățăturile Sfintei Scripturi și ale Sfinților Părinți referitoare la acest subiect și relevanța lor în viața Bisericii de astăzi.
Pastorația bolnavilor este înrădăcinată în învățăturile și exemplul lui Hristos – numit „Marele Tămăduitor” sau „Doctorul sufletelor și al trupurilor”. În Evangheliile sinoptice vedem că Iisus Hristos îi vindeca pe bolnavi, le reda vederea orbilor și îi elibera pe cei demonizați. Aceste acte de milostivire și compasiune reprezintă modele pentru slujirea celor care suferă și astăzi. Mântuitorul ne învață că pastorația bolnavilor este expresia iubirii și grijii divine pentru fiecare om în parte.
Unul dintre principalele aspecte ale pastorației bolnavilor este încurajarea și sprijinul în suferință. Sfinții Părinți au subliniat importanța de a fi alături de cei bolnavi, de a le oferi mângâiere și de a le întări credința în Dumnezeu. Sfântul Ioan Gură de Aur ne amintește că, în orice suferință, Dumnezeu vrea să ne tămăduiască și să ne ridice mai presus de suferință: „Adu-ți aminte că, nu după multă vreme, vei lăsa pe toate cele văzute, cerul și pământul, oamenii și lucrurile. Adu-ți aminte că ești nimic, cu trupul și cu sufletul, că puțin necaz te tulbură pe tine, puțină durere te arde pe tine, un cuvânt prost te răscolește pe tine. Deci, pentru ce nu te desparți tu puțin de viața aceasta? Eu îți spun ție că ești dator a te muta de aici, iar sus, înlăuntrul porților cerești, să-ți faci ție cort și, acolo, de-a pururi să petreci”[1]. Așadar, pastorația bolnavilor trebuie să ofere nu doar îngrijire trupească, ci și suport spiritual sau emoțional, care să ajute la vindecarea sufletului.
Totodată, pastorația acestei categorii de credincioși trebuie să fie și o chemare la înnoirea vieții în Hristos. Suferința și boala pot fi văzute ca oportunități de creștere spirituală și de aprofundare a legăturii cu Dumnezeu. Sfântul Apostol Pavel ne îndeamnă să privim suferința ca pe un mijloc de maturizare a credinței, și nu numai atât: ne lăudăm și în suferințe, știind bine că suferința aduce răbdare, și răbdarea, încercare, și încercarea, nădejde, iar nădejdea nu rușinează, pentru că iubirea lui Dumnezeu s-a vărsat în inimile noastre, prin Duhul Sfânt, Cel dăruit nouă (cf. Romani 5, 3-5). Astfel, pastorația bolnavilor trebuie să le ofere acestora nu doar alinarea suferinței, ci și perspectiva unei vieți noi în Hristos, în care suferința este transformată în mijloc de creștere spirituală și de apropiere de Dumnezeu.
Suferința și boala pot fi văzute ca oportunități de a adânci legătura cu Dumnezeu și de a experimenta o transformare interioară prin credință. În lumina acestei perspective, pastorația bolnavilor nu se oprește doar la alinarea și sprijinul în suferință, ci include și o chemare activă la creșterea spirituală și la întărirea legăturii cu Hristos. Prin suferință și boală, oamenii sunt adesea aduși în fața propriilor limite și fragilități. Însă, în aceste momente de vulnerabilitate, ei au ocazia de a se întoarce către Dumnezeu și a experimenta puterea transformatoare a harului Său. În loc să fie văzute doar ca tragedii, suferința și boala pot deveni mijloace prin care oamenii sunt chemați să renunțe la încrederea în propriile lor resurse și să se sprijine pe puterea și mila lui Dumnezeu.
Pentru Părinții Bisericii, care erau convinși că Dumnezeu Se află la originea întregii vieți omenești și a experienței umane, suferința apare ca o dimensiune a planului divin de mântuire, iar cel ce va răbda până în sfârșit, acela se va mântui. O astfel de abordare a suferinței, a bolii, se integrează în conceptul creștin de nevoință, atât din partea celui bolnav, cât și din partea celui care îl îngrijește. Pentru fiecare în parte, prin harul lui Dumnezeu, situația în care se află devine prilej de dobândire a mântuirii. Suferința poate avea, fără îndoială, ceea ce se numește „valoare răscumpărătoare”.
„Prin multe suferințe trebuie să intrăm în Împărăția lui Dumnezeu” (Faptele Apostolilor 14, 22), însă Tatăl ceresc nu va îngădui să fim ispitiți mai mult decât putem, ci odată cu ispita va aduce și scăparea din ea, ca să putem răbda. După cum spune o vorbă din bătrâni, „cum nu este deal fără vale, tot așa nu este bucurie fără să aibă și o suferință”. Dumnezeu nu a voit suferința și durerea noastră, dar le îngăduie, ca în cazul unei pedagogii spirituale.
Boala și suferința Îl pot apropia de Dumnezeu pe oricare dintre noi, dacă nu stricăm – prin cârtire, nerăbdare și deznădejde – rodul duhovnicesc pentru care ne-au fost trimise. Aici este vorba despre ceea ce, în antropologia Sfântului Maxim Mărturisitorul, s-ar putea numi acceptarea consecințelor dureroase ale păcatului ca suferință pozitivă, acceptarea pozitivă a durerilor, asumarea suferinței ca pe o parte a vieții în Hristos, a urmării lui Hristos. Însuși Domnul Hristos a primit să ia asupra Sa chipul fiecărui om lipsit și să Se unească pe Sine cu fiecare, ca Fiul Omului să îi fie ca un frate.
În tradiția ortodoxă, chemarea la înnoirea vieții în Hristos este văzută ca un proces continuu de transformare spirituală și de creștere în sfințenie. Suferința poate fi văzută ca un mijloc de a ne despărți de păcat și de a ne apropia mai mult de Dumnezeu. În acest sens, pastorația bolnavilor trebuie să ofere nu doar îngrijire și mângâiere în suferință, ci și îndrumare spirituală sau sprijin pentru a integra această suferință într-o viață de credință și de înnoire în Hristos. Aceasta poate implica rugăciune și contemplare, meditare asupra Scripturii, participarea la slujbele bisericești și primirea Sfintelor Taine. Prin aceste mijloace, cei bolnavi sunt chemați să experimenteze prezența lui Hristos în mijlocul suferinței și să își întărească legătura cu El.
Pr. Maricel Bunea
Parohia „Sf. Cuv. Parascheva” – Panciu
Protoieria Panciu
[1] Sf. Ioan Gură de Aur, „Cuvânt despre pocăință și răsplătirile Judecății”, pentru ziua de 31 ianuarie, în: † Nestor Vornicescu, Mitropolitul Olteniei, Arhim. Benedict Ghiuș (eds), Proloagele, vol. 1, (Învățăturile și Viețile Sfinților pe scurt, pentru lunile septembrie – februarie), Ed. Bunavestire, Galați, 1999, p. 470.
by 
Array
A trecut ceva timp, de la atacul informatic direct, de foarte rea-credinţă, prin care revista universală de creaţie şi atitudine culturală ARMONII CULTURALE (www.armoniiculturale.ro, înfiinţată la Adjud în februarie 2011), a fost desfiinţată aproape în totalitate. Dispariţia din spectrul online a acestei reviste, devenită în scurt timp valoroasă, prin numele care şi-au adus contribuţia la construirea acesteia, a constituit un real motiv de regret pentru cei peste 900 de colaboratori, de pe cinci continente. În perioada activităţii sale online, revista Armonii Culturale s-a constituit într-un pol pozitiv de atragere a scriitorilor valoroşi, atât din ţară, cât şi din diaspora..