Rugul Aprins reprezintă mișcarea spirituală care ne duce cu gândul la relatarea despre focul imaterial ce ardea, dar nu se mistuia, din cartea Ieșirea a Vechiului Testament: „Iar acolo i S-a arătat îngerul Domnului într-o pară de foc, ce ieșea dintr-un rug; și a văzut că rugul ardea, dar nu se mistuia” (Ieșirea 3, 2). Acest foc reprezintă, în gândirea teologică, un simbol sau arhetip atât al Preasfintei Născătoare de Dumnezeu, cât și al rugăciunii lui Hristos: „Foc am venit să arunc pe pământ și cât aș vrea să fie acum aprins!” (Luca 12, 49).
Vrednicul de pomenire ierarh Antonie Plămădeală, Mitropolitul Ardealului, din experiența sa nemijlocită avută în tinerețe, în cadrul acestei mișcări spirituale a Ortodoxiei românești, o descrie în felul următor: „Fenomenul românesc Rugul Aprins a apărut, în germene, în timpul celui de-Al Doilea Război Mondial, dar s-a dezvoltat și s-a conturat clar în primii ani de după război, mai ales în București. Chiar dacă nu a durat mult, fenomenul trebuie notat, deoarece, atât prin conținutul său, cât și prin personalitățile care l-au constituit, trebuie înscris și reținut de istoria mai largă a spiritualității românești și în istoria culturii românești. Măcar tangențial trebuie marcat și remarcat și ca fenomen de atitudine, într-un moment de confruntare dramatică între forțele binelui și cele ale răului, în istoria mai recentă a românilor”[1]. Acest fenomen „trebuie înscris și printre primele acțiuni îndrăznețe și concrete de rezistență ortodoxă împotriva comunismului românesc”[2], în perioada în care acesta reușea să se instaureze la conducerea țării.
Pentru monahii, intelectualii, slujitorii și artiștii de la Mănăstirea Antim, Rugul Aprins reprezintă „litera și duhul” Sfintei Scripturi, iar ziua prăznuirii icoanei Maicii Domnului ‒ „Rugul Aprins”, odată cu a Proorocului Moise, în data de 4 septembrie, s-a concretizat și ca zi comemorativă a acestei mișcări, descrisă ca „momentul și locul de revenire în duh a tuturor celor care au fost binecuvântați cu dorul trăirii și cunoașterii isihaste”[3].
Rugul care arde mereu, fără să se stingă și fără să se prefacă în cenușă, devine simbolul anduranței creștine sub focul nenorocirilor care au venit peste poporul nostru din Răsăritul ateu, iar a vorbi despre Rugul Aprins înseamnă a vorbi despre o anumită epocă, o epocă de cultură și de spiritualitate românească.
Momentul Rugului Aprins s-a situat într-un punct de cotitură în care Biserica, prin oamenii ei, dar și cultura românească, prin reprezentanți ai ei, „au încercat să se situeze într-o poziție și într-o atmosferă de luptă și rezistență. Această mișcare a fost fondată în 1945, sub auspiciile Mănăstirii Antim din București, de către Sandu Tudor, ca răspuns la preocupările sale de a descoperi sensurile teologice ale lumii și este orientată spre trei direcții: ca act de cultură, act politic și act spiritual. Ea a fost alcătuită din studenți și din mari personalități ale epocii, laici și monahi. În 1950, întrunirile mișcării au fost interzise, ea devenind incomodă pentru autoritățile comuniste. La 14 iunie 1958, toți membrii Rugului aprins au fost arestați”[4].
În spiritualitatea și în cultura românească, însă, Rugul Aprins a însemnat un moment de continuitate. S-a situat pe o anumită linie de spiritualitate în viața duhovnicească românească, a marcat unele schimbări și orientări în aceasta, meritând să fie înscris în istoria religioasă a românilor. Rugul Aprins a dorit să pună în valoare ceea ce avea creștinismul mai profund legat de originea sa și să facă misiune chiar într-o lume în care îi era interzisă existența: „Momentul Rugul Aprins a fost precedat de momentul Sâmbăta de Sus cu Părintele Arsenie Boca; momentul Mănăstirea Slatina, din Moldova, cu Părintele Cleopa; momentul 1936, cu grupul literar «Gând și slovă», înființat tot la Mănăstirea Antim, din care făceau parte: Arhim. luliu Scriban, Mircea Vulcănescu, Paul Sterian și Sandu Tudor. Paralel cu acest grup mai activau și «Sburătorul» lui E. Lovinescu și «Convorbiri literare». Un alt moment în preistoria Rugului Aprins este și momentul Cernăuți, numit «Șapte zile de priveghere». Sandu Tudor, împreună cu părintele Benedict, organizează, așadar, o întâlnire destinată reflecției și rugăciunii, între 1-7 august 1943, așezată sub semnul Schimbării la Față, al Transfigurării. Ospitalitatea le-a fost oferită, printr-o fericită împrejurare, la Cernăuți, de către Mitropolitul Bucovinei, Tit Simedrea. […] Grupul s-a reunit în acest nord al României de pe atunci, urmând un program bine conceput, distribuit în broșuri tuturor participanților. Cursul unei zile era distribuit între celebrarea Liturghiei, timp de meditație și rugăciune personală, sesiune de comunicări, discuții deschise”[5].
Întâlnirile lor au avut un program isihast bine gândit și alcătuit de oameni competenți. Programul va fi reluat la Mănăstirea Antim prin conferințe, urmate de discuții și de rugăciunea de taină: „Când Rugul Aprins s-a constituit la București, în jurul anului 1945, zilele erau, într-adevăr, rele. Ceea ce se începuse la Cernăuți, cu speranță, dar și cu teamă, acum, la București, capătă o dimensiune nouă, aceea a intrării într-o perioadă apocaliptică, a pregătirii pentru intrarea sufletelor în catacombe. Rugul Aprins a însemnat pregătirea pentru intrarea în marele întuneric comunist. Parola mistică de supraviețuire creștină a fost retragerea, adăpostirea în taina Rugăciunii lui Iisus”[6].
Părintele Daniil a fost la originea evenimentului de la Cernăuți, înainte de a fi monah. Iată cum îl descrie Părintele Mitropolit Antonie Plămădeală: „Mereu elegant, îmbrăcat în costume scumpe cu croieli de ultimă modă, cu mustăți și barbișon, cu ochi pătrunzători, Sandu Tudor era un bărbat frumos, cu o inteligență de care era foarte conștient, uneori cu un aer ușor acaparator, superior și sarcastic. Unde era el, greu mai aveau loc în conversație și alții”[7].
În istoria acestei mișcări religioase putem afirma că se disting două perioade: 1945‒1950, cea de constituire și consolidare, respectiv 1953‒1958, o perioadă de regăsire și de aprofundare a dimensiunilor teologice. În anul 1949, părintele Daniil Sandu Tudor este arestat pentru prima dată, iar activitatea de la Mănăstirea Antim se va muta la Seminarul Monahal de la Mănăstirea Neamț.
„Grupul de la Mănăstirea Antim” cuprindea, pe lângă inițiatorul lui, pe scriitorul și publicistul Daniil Sandu Tudor, monahi precum Sofian Boghiu, Benedict Ghiuș, Petroniu Tănase, Felix Dubneac, Antonie Plămădeală, Adrian Făgețeanu, pe preotul Dumitru Stăniloae, pe frații de mănăstire, Andrei Scrima, Anghel Papacioc, toți aflându-se sub ascultarea arhimandriților Vasile și Haralambie Vasilache.
De asemenea, printre numeroșii membri mireni ai mișcării Rugului Aprins se numărau medicul și poetul Vasile Voiculescu, profesorul-scriitor Alexandru Codin Mironescu și fiul său, Șerban, omul de cultură Paul Sterian, dr. Gheorghe Dabija, scriitorul Marcel Avramescu, prof. Alexandru Elian, compozitorul Paul Constantinescu, matematicianul Valentin Poenaru, arhitectul Constantin Joja, scriitorul I. M. Sadoveanu, prof. Octav Onicescu, prof. Tudor Vianu, Mircea Vulcănescu, poetul Ioan Barbilian, adăugându-se și studenți creștini ortodocși din Asociația Tineretului Ortodox Studențesc (ATOS): Virgil Stancovici, Virgil Cândea, Roman Braga (viitorul monah), Mihail Rădulescu, Nicolae Nicolau etc.
Un exemplu de program de activități săptămânal al grupului este descris de Mihail Rădulescu, astfel: „Membrii Rugului aprins se întâlneau duminica după-amiaza, ascultau slujbele religioase, studiau scrierile Sfinților Părinți, explicau cele șapte laude ale Bisericii (lunea ‒ Sfânta Liturghie cu simbolismul său tradițional; marțea ‒ Sfânta Liturghie din punct de vedere muzical; miercurea ‒ Sfânta Liturghie din punct de vedere iconografic; joia ‒ Sfânta Liturghie din punct de vedere artistic)”[8]. Citatele neobositoare și întotdeauna utile ale prelegerilor, detalierilor pertinente, cerute de nivelul aperceptiv variat al auditoriului, personalitatea vorbitorilor și disponibilitatea ascultătorilor înlesneau osmoza duhovnicească care se plămădea la Antim. Activitatea „Rugului Aprins al Maicii Domnului”, căruia părintele Daniil i s-a dăruit cu toată ființa sa, a fost „o apariție meteorică în peisajul spiritualității românești din primii ani de după cel de-Al Doilea Război Mondial”[9].
Armonia esențială între tradiția duhovnicească și cultură care se făcea simțită în cadrul grupului de la Mănăstirea Antim a fost pecetluită în mod fericit de venirea ca stareț a părintelui Benedict Ghiuș, purtător al unei culturi universale unice. Părintele Andrei Scrima numește această cultură esențială, inseparabilă de conștiința în trezvie; ea este altceva decât cultura modernă, bazată pe acumulare de informații. Cultura spirituală este cea care, prin cunoaștere, duce la iubire de Dumnezeu și de oameni și cea care dorește și sădește credința în inimile creștinilor.
Despre grupul întemeiat la Mănăstirea Antim s-au scris și se vor scrie multe rânduri, după mărturiile acelora care au cunoscut fenomenul din miezul lui, dar, aducând la un numitor comun toată această experiență, am putea afirma faptul că întreaga trăire a celor care au suferit pentru o idee la început a înrădăcinat fundamental nu numai credința în ființa lor, ci mai cu seamă râvna întru credință, la care ar trebui să tindem și noi, cei de astăzi, care pășim pe drumul deschis de ei prin atâta osteneală și suferință.
Rugul Aprins va rămâne în memoria colectivă a tuturor creștinilor ca o forță de rezistență și emancipare a valorilor creștine în plin comunism, cu rolul revelator de a descoperi rugăciunea simplă, contemplarea lui Dumnezeu și lepădarea de cele lumești, pentru a conștientiza chemarea creștinului și asumarea lui, în lumea secularizată și plină de provocări din ce în ce mai pervertite și fără scop mântuitor.
Oamenii Rugului Aprins rămân modele de formare pentru noile generații de clerici și credincioși, rămân în gândul tuturor ca oameni îmbunătățiți duhovnicește, care viețuiesc conform „naturii celei bune”, părtași ai harului dumnezeiesc, împreună-lucrători cu acesta la neîncetatul urcuș spre asemănarea cu Dumnezeu.
Pr. Mihai Grădinaru
Parohia Diocheți
Protoieria Panciu
[1] † Antonie Plămădeală, Rugul Aprins, Ed. Arhidiecezană, Sibiu, 2002, p. 18. [2] † Antonie Plămădeală, Rugul Aprins, p. 18. [3] Mihai Rădulescu, Rugul Aprins. Arestare. Condamnare. Achitare, Ed. Agapis, București, 2003, p. 17. [4] M. Rădulescu, Rugul Aprins… , p. 17. [5] André Scrima, Timpul Rugului Aprins ‒ Maestrul spiritual în tradiția răsăriteană, Ed. Humanitas, București, 2000, p. 141. [6] † Antonie Plămădeală, Rugul Aprins, p. 24. [7] † Antonie Plămădeală, Rugul Aprins, p. 25. [8] M. Rădulescu, Rugul aprins de la Mănăstirea Antim la Aiud, Ed. Proxima, București, 2001, p. 20. [9] Ieroschim. Daniil Sandu Tudor, Taina Rugului Aprins, Ed. Anastasia, București, 1999, p. 18.
by 
Array
A trecut ceva timp, de la atacul informatic direct, de foarte rea-credinţă, prin care revista universală de creaţie şi atitudine culturală ARMONII CULTURALE (www.armoniiculturale.ro, înfiinţată la Adjud în februarie 2011), a fost desfiinţată aproape în totalitate. Dispariţia din spectrul online a acestei reviste, devenită în scurt timp valoroasă, prin numele care şi-au adus contribuţia la construirea acesteia, a constituit un real motiv de regret pentru cei peste 900 de colaboratori, de pe cinci continente. În perioada activităţii sale online, revista Armonii Culturale s-a constituit într-un pol pozitiv de atragere a scriitorilor valoroşi, atât din ţară, cât şi din diaspora..
Felicitări pentru articol! Părintele Daniil Sandu Tudor a făcut cu adevărat apostolat întru slujirea credinței și limbii române. Îmi place stilul dvs elevat, documentat, dar și sensibil de a scrie, într-o limbă română impecabilă. Felicitări!