Your message has been sent, you will be contacted soon
Revista Armonii Culturale

Call Me Now!

Închide
Prima pagină » Fără categorie » pr. MIHAIL SĂPUNARU: Meșteșugul, spiritualitatea și inspirația divină a zugravului în zămislirea icoanei

pr. MIHAIL SĂPUNARU: Meșteșugul, spiritualitatea și inspirația divină a zugravului în zămislirea icoanei

Meșteșugul, spiritualitatea și inspirația divină a zugravului în zămislirea icoanei

 

Icoana este o rugăciune exprimată prin imagini și ea este înțeleasă, întâi de toate, prin rugăciune. Ea îi este destinată doar omului credincios, căruia i se înfățișează la rugăciune. Tocmai de aceea, menirea icoanei este să contribuie la rugăciune, iar cel ce trudește în lucrarea iconografiei trebuie să nu uite de rugăciune în vremea lucrului.

Rugăciunea va tâlcui fără de cuvinte multe lucruri din alcătuirea icoanei, le va face mai apropiate, mai înțelese, le va arăta ca adevăr duhovnicesc, adevăr neîndoielnic. Greșește cel care caută în icoană frumusețea exterioară. Arta bisericească se deosebește printr-o altă înțelegere a frumuseții. Frumusețea duhovnicească este cu mult mai presus decât frumusețea trupească și scopul vieții creștine constă în înălțarea către izvorul cel dintâi al frumuseții – Dumnezeu Însuși.

În icoană este exprimat, prin imagini, unicul și nestrămutatul adevăr bisericesc și de aceea este de neapărată trebuință ca acest adevăr să-l păzim și să-l păstrăm neîntinat. Denaturările sunt introduse în icoană din neîndemânarea sau necunoașterea iconarului care se depărtează de la tradiția iconografică și strecoară în chipul bisericesc „înțelepciunea sa, înțelepciunea trupului”[1].

Biserica socotește că icoana bisericească poate fi alcătuită și zugrăvită doar de „mâini curate”, de aceea, Sinodul celor o sută de capete (capitole) al Bisericii Ortodoxe Ruse – un tezaur de seamă și, totodată, un cod deontologic al iconarului – poruncește iconarului să cinstească îndatoririle virtuoase: iconarul trebuie să fie „smerit, blând, evlavios, să nu grăiască în deșert, să nu râdă, să nu fie arțăgos, invidios, bețiv, hoț, ucigaș, să păzească, plin de toată grija, curăția trupească și sufletească. Și trebuie să vină adeseori pictorii la părinții duhovnicești să se sfătuiască în toate cu ei și să se spovedească și după îndrumarea și învățătura părintească să trăiască plini de smerenie, în post, în rugăciune și în înfrânare”( Capul al 43-lea).

Sinodul nu a trecut cu vederea nici instruirea iconarilor în lucrarea lor și sârguința cuvenită față de munca lor. Astfel, Sinodul poruncește „cu minuțiozitate extrem de mare (străduință) să scrie chipul Domnului nostru Iisus Hristos și al Preacuratei Născătoare de Dumnezeu și al sfinților, după chipul și după asemănarea, și după ființa, și după cele mai bune modele ale iconarilor din vechime; iar din gândirea de la sine și după ale sale presupuneri să nu picteze cele ale dumnezeirii”. Dacă însă careva dintre ucenici va începe „să nu mai viețuiască după rânduielile și poruncile acestui testament și va trăi în necurăție, beție și necinste, acela să fie îndepărtat de tot de la lucrarea icoanelor și să i se poruncească să nu se atingă de acest lucru prea mare, temându-se și luând aminte la ceea ce spune Scriptura: «Blestemat să fie tot cel ce săvârșește lucrurile Domnului cu nebăgare de seamă!» (Ieremia 48, 10). Însă țăranii și neștiutorii, care până în această vreme au zugrăvit icoane, fără să fi învățat aceasta și cu de la sine putere și îndrăznire, nelucrând după modele, să fie pedepsiți aspru, ca să învețe de la meșterii buni, și cărora Dumnezeu le va da această înțelepțire, aceia să picteze, iar căruia Dumnezeu nu-i va dărui aceasta, acela să se depărteze cu desăvârșire de la această lucrare”, ca să nu fie hulit numele lui Dumnezeu din pricina unei picturi nereușite, căci „ei nu știu ce fac și nu văd întru aceasta păcat”. Acesta este Testamentul Sinodului de la Moscova (1551) pentru toți iconarii[2].

Un iconograf trebuie, evident, să stăpânească arta meșteșugului său. Este nevoie ca el să-și cunoască materialele și să se familiarizeze cu forma și dimensiunea cerută pentru reprezentarea diverselor teme. Mai mult, se cuvine ca aceste lucruri să fie abordate cu un duh de evlavie și adunare a minții.

Dionisie din Furna, iconograf grec, vorbește, în Erminia picturii bizantine, despre sfânta și venerabila natură a lucrării în care sunt angajați zugravii de icoane: „Lucrează bine, prietene, necruțând osteneala, ci cu cea mai mare râvnă și hărnicie, ca să înveți meșteșugul acesta și să-l stăpânești desăvârșit; căci aceasta este sarcina cerească de Dumnezeu dată”. Tot el le spune ucenicilor săi că trebuie ca, încă din stadiul copierii după lucrările altora, să nu facă „lucrul acesta prost și cum s-ar întâmpla, ci cu frica lui Dumnezeu și cu bună cucernicie, ca pe un dumnezeiesc lucru”[3].

Iconarului începător i se propune să lucreze doar „după modele”. Icoana veche se împărtășește de o altă lume dumnezeiască, nevăzută de noi. A înțelege această lume dumnezeiască corect se vede lămurit că nu este la îndemâna oricui și cu atât mai mult a-i da acestei lumi dumnezeiești și o formă artistică potrivită. Dar au fost (poate că sunt și acum) oameni care, având inima curată și care pot vedea adevărul tăinuit, au primit și darul de a materializa artistic, în chipuri văzute, ceea ce este de nepătruns simțurilor trupești.

Opt veacuri a ostenit Biserica lui Hristos, prin iconarii săi, elaborând forma artistică a icoanei și acum noi avem în ea chipul apropiat – atât cât este cu putință – de lumea nematerialnică, pe de o parte, și de înțelegerea noastră, atât de limitată a acestei lumi, pe de altă parte. De aceea, în opoziție cu arta lumească, în care poți să progresezi doar studiind natura și firea, iconografia trebuie învățată doar prin copierea icoanelor vechi, în care nevăzutul se face arătat în forme accesibile nouă.

Copiind o icoană, omul se pătrunde de ea, o cunoaște multilateral și involuntar, ajunge în contact cu acea lume care este cuprinsă în ea. Treptat, el începe să simtă realitatea acestei lumi, să cunoască autenticitatea acestui chip, apoi atinge profunzimea conținutului ei, se minunează de exactitatea formelor, de fundamentarea internă a detaliilor ei și cu prisosință se uimește de sfânta simplitate a exprimării artistice. Dar, pentru a înțelege astfel icoana, este nevoie de timp și uneori trebuie să treacă destul de multă vreme.

În alegerea icoanei ce urmează a fi copiată trebuie luat în considerare că, printre icoanele vechi, de mare măiestrie artistică, sunt și multe așa-numite „icoane primitive”, tot vechi, dar care au fost lucrate în fostele ateliere meșteșugărești de la sate. Unele ca aceste icoane nu pot servi drept modele pentru cei ce studiază iconografia. În ce privește icoana pe care este mai bine să o copiem, se cuvine să urmăm sfatul meșterilor cu experiență, deoarece, printre icoanele diferitelor veacuri și școli, nu oricare poate servi ca model pentru un începător.

Reproducerile pot ajuta la desen și compoziție, pot arăta cum să pui corect luminile pe chipuri, veșminte, însă coloritul lor întotdeauna este știrbit, denaturat și de aceea nu trebuie să ne călăuzim după ele.

Credința, smerenia, curăția au fost însușiri firești ale iconarului. Prin rugăciune neîncetată, el a sporit în sine aceste virtuți, ceea ce ducea la o și mai mare iluminare și, în sfârșit, către sfințenie. Nu socotea propriul talent ca fiind al său, ci un dar primit de la Dumnezeu, care trebuie lucrat pentru Dumnezeu, ca să aducă roade Domnului și să le înapoieze cu smerenie Dătătorului de viață, nelăsând sieși nimic (nici măcar semnătura de pe icoană), spre a nu fi lăudat în deșert, căci laudele sunt prea păgubitoare și ne depărtează de la proslăvirea Celui Unuia Veșnic[4].

Adevăratul iconograf are de stăpânit „știința științelor și arta artelor”. El trebuie să fie iscusit în arta și meșteșugul rugăciunii inimii, să fie angajat în lucrarea rugăciunii curate, așa încât iconografia să poată da rod atât din Sfânta Tradiție, cât și din propria experiență a lucrării harului care îl restaurează după chipul și asemănarea lui Dumnezeu. Desigur, nu toți zugravii de icoane au aceeași profunzime și înțelegere duhovnicească; la fel, pot și să nu aibă aceeași îndemânare sau statornicie artistică.

Însă atât cel mai înzestrat, cât și cel mai puțin înzestrat dintre ei se găsesc în aceeași tradiție, căreia cu toții îi slujesc. Oricât de străluciți sau mediocri ar fi ei ori lucrările lor, scopul este concretizarea, exprimarea Sfintei Tradiții, în așa fel încât să dea privitorului putința să pășească în lumea nevăzută a Duhului. Aceasta transcende lumea materiei și a corporalității. Căci scopul unei icoane este să ne poarte în împărăția Duhului, acolo unde putem exprima puterea transformatoare a harului dumnezeiesc.

Sfânta Treime, căreia îi slujește iconograful, se reflectă și în trei aspecte majore pe care le are în vedere pictura icoanelor.

Primul aspect major este tradiția dogmatică a Bisericii, exprimată îndeosebi în Sfânta Scriptură, simbolurile de credință și alte hotărâri ale Sinoadelor Bisericii, precum și în textele liturgice. Zugravul de icoane este, ca și creștin ortodox, slujitor al Tradiției acelei Biserici ale cărei artă și meșteșug este să aducă Tainele credinței înaintea privirii dreptcredincioșilor, pentru a hrăni contemplarea lor plină de evlavie.

În al doilea rând, zugravii de icoane sunt slujitorii unei tradiții liturgice, lucrarea lor este intim legată de cultul Bisericii, creând unele dintre cele mai importante elemente vizuale din alcătuirea ritualului liturgic. În numeroase biserici, absida conține fresce sau mozaicuri înfățișând slujba Sfintei Liturghii și Împărtășirea Apostolilor, creând o puternică legătură vizuală între partea cerească și cea pământească a Bisericii, ambele unite în săvârșirea Liturghiei.

În al treilea rând, marii iconografi sunt slujitorii unei sfinte tradiții de rugăciune, aflată în inima vieții Bisericii Ortodoxe, tradiție duhovnicească ce își găsește exprimarea în sentimentul uimitor al liniștii lăuntrice, al trezviei și adunării minții pe care ni-l transmit numeroase icoane[5].

Drept urmare, în Biserica Ortodoxă Rusă, avem o lucrare de mare valoare, un tratat polemic împotriva ereziei iudaizanților din secolul al XV-lea, numită Învațătorul (Prosvetitel), după unii atribuită Sfântului Iosif de Volokolamsk, după alții Sfântului Nil Sorski. În cadrul acestui tratat există o lucrare intitulată „Mesaj către un iconar”, care avea să joace un rol foarte însemnat în explicarea artei sacre. Lucrarea este alcătuită din mesajul propriu-zis și din trei tratate despre icoană și venerarea ei, având un profund caracter isihast. Sf. Iosif de Volokolamsk îi certa pe iconarii din vremea sa, dându-le drept exemplu pe Andrei Rubliov sau pe Daniil Ciornâi: „Nicicând nu se ocupau cu cele lumești (…), ci își înălțau neîncetat duhul și cugetul către neapropiata lumină a Dumnezeirii[6].

Specific Mesajului către iconar este faptul că acordă mult spațiu unei învățături pătrunse de duhul rugăciunii lăuntrice, dând sfaturi pentru viața de asceză și de rugăciune: „Tu, prea-iubite, oriunde te-ai afla – pe mare, pe drum, în casă, mergând, șezând sau dormind – roagă-te neîncetat, cu inima curată, spunând: «Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluiește-mă pe mine, păcătosul!»; iar Dumnezeu te va auzi”. În contextul mesajului, aceste învățături adresate unui iconar dobândesc o importanță deosebită; ele ne arată care trebuie să fie, potrivit autorului, norma care îl călăuzește pe pictor în activitatea creatoare.

În lumina isihasmului, semnificația icoanei presupune o anumită atitudine spirituală, atât în crearea ei, cât și în perceperea ei în mod creator.

Înțelegerea semnificației icoanei în lumina doctrinei isihaste arată cât de înalte sunt exigențele autorului față de creația artistică. Pictorul trebuie să posede conștiința limpede a responsabilității care îi revine atunci când creează o icoană. Opera sa trebuie să stea la înălțimea modelului pe care îl reprezintă, astfel încât mesajul ei să devină o forță vie și activă, formând mentalitatea oamenilor, concepția lor despre lume și existență. Un veritabil iconar trebuie să fie în comuniune cu modelul zugrăvit, nu numai prin apartenența sa la trupul Bisericii, ci și prin experiența personală a sanctificării; el trebuie sa fie un pictor-creator care percepe și dezvăluie sfințenia altuia, prin mijlocirea propriei sale experiențe spirituale. Puterea lucrătoare a unei opere depinde de experiența spirituală a pictorului, de gradul comuniunii acestuia cu prototipul[7].

Un alt aspect al tipologiei unui iconar veritabil este cel legat de inspirația divină și caracterul inspirat al artei icoanei. Părintele și învățătorul Bisericii, Sfântul Ierarh Fotie, se referă la harul Duhului Sfânt ca la un conlucrător al pictorului în exprimarea înfățișărilor curate și nemincinoase ale prototipurilor. Într-un fragment din Omilia despre icoana Maicii Domnului, el accentuează caracterul de inspirație divină a artei icoanei: „Arta iconarului este deci un răspuns la insuflarea care vine de sus, așa cum imitarea se află întocmai în firea lucrurilor”. Cu și mai mare exactitate subliniază în Epistola lui luminarea iconarului: „Iar simbolurile creștine sunt înfățișate în materie prin mâna care slujește, mișcată fiind de insuflarea de sus și de înțeleapta cugetare, care duce la dreptcredincioasa judecată”. Acest punct este de maximă importanță, deoarece aici teologul nostru ne dă o mărturie exactă despre inspirația divină a artei facerii de icoane. Potrivit Sfântului Fotie, iconarul pictează icoanele cu luminarea Sfântului Duh.

Patriarhul teolog, definind arta icoanei ca reprezentare cuvioasă și sfânta a înfățișărilor curate și nemincinoase ale unor prototipuri, a confirmat că întipăririle, adică înfățișările iconizaților, nu sunt lucrări ale mâinilor omenești. Înfățișările nu sunt create de către iconar, de vreme ce sunt realități, sunt înfățișările ipostasului celor iconizați. Arta, potrivit sfântului patriarh, se ocupă în special cu morfologia icoanei, iar nu cu înfățișările, care sunt realități. Lucrarea iconarului se referă în principal la „cum-ul” înfățișării, la curățenia ei și la prezentarea ei cuviincioasă.

Cel de-al doilea element important care va contribui la explicarea tezelor Sfântului Ierarh Fotie despre inspirația divină a iconarului este cel de-al VII-lea canon al Sinodului din 869-870, care a avut loc la Constantinopol și care l-a condamnat pe Fotie. Canonul este următorul: „A restaura sfintele și cinstitele icoane și a-i învăța pe semeni învățăturile dumnezeiești și ale înțelepciunii omenești este un lucru aducător de mult folos, dar nu este un lucru bun dacă nu este făcut de către cei vrednici. De aceea, rânduim ca cei anatemizați să nu picteze icoane în sfintele biserici. Dacă cineva nesocotește acest oros (rânduială) al nostru, referitor la reprezentarea sfintelor icoane în Biserică, să fie depus din treapta preoțească, iar dacă el este laic, să fie afurisit și să fie oprit de la Sfintele Taine”.

Canonul informează că lucrarea facerii de icoane este importantă și foarte utilă și menționează că această lucrare nu este bine să fie practicată de către persoanele care au fost anatemizate de către Biserică. În cele din urmă, Sinodul decretează să nu se ocupe cu lucrarea facerii de icoane persoanele care nu au o viață bisericească, adică, mai degrabă, să nu încerce să picteze icoane oameni îndepărtați de Biserică. Și acest lucru este foarte just, pentru că doar oamenii care trăiesc în Biserică și au harul lui Dumnezeu să creadă drept și să mărturisească cu viața ortodoxia lor pot să înainteze cu rugăciune și cu frica de Dumnezeu la lucrarea pictării de icoane. Aceasta nu înseamnă, bineînțeles, că sfințenia iconarului constituie un factor definitoriu al autenticității înfățișării, adică a icoanei în sine.

Icoana, după cum foarte just a subliniat Sfântul Ierarh Fotie, nu este o lucrare a mâinilor omenești, nu depinde de artă, pentru că este un fapt al înfățișării. Iconarul pune arta și dă formă morfologiei icoanei, adică modului de a exista al înfățișării. Această formulare nu poate fi făcută însă de oameni care trăiesc în afara Bisericii, care nu au harul lui Dumnezeu, luminarea Sfântului Duh, care nu au cugetarea bisericească. Oamenii care nu dețin aceste premise este bine să nu picteze icoane, nu pentru că icoana pe care o vor reprezenta – întrucât aduce înfățișarea prototipului – nu va fi icoană, ci pentru că morfologia ei nu va avea pecetea Sfântului  Duh – nu va fi lucrare a harului.

Cu aceste premise putem înțelege ce anume menționează Sfântul Fotie despre inspirația divină a iconarului; iconarul, care trebuie sa fie persoană a Bisericii, este inspirat de Duhul Sfânt în lucrarea lui. Lucrarea lui nu este însă crearea de înfățișări.

Iconarul preia, prin harul lui Dumnezeu, tradiția Bisericii, adică înfățișările, și le prezintă cu sfințenie. Dă formă cu penelul lui morfologiei care se potrivește cu sfintele chipuri. Creează stilul potrivit, starea potrivită și, deopotrivă, adaugă înfățișării detaliile iconografice necesare, cu scopul de a face văzut mesajul teologic al icoanei. Această lucrare a iconarului este inspirată de Dumnezeu. Nu este în puterea omului care nu trăiește viața Bisericii să dea sfințenie înfățișărilor și să creeze un mod de a picta potrivit pentru icoană. Deci inspirația divină a iconarului, la care se referă Sfântul Fotie, privește crearea morfologiei icoanei, și nu crearea înfățișării înseși[8].

Pr. Mihail Săpunaru

Parohia „Sfântul Dumitru” – Adjud

Protoieria Panciu

[1]      Jean- Claude Larchet, Iconarul și artistul, trad. Marinela Bojin, Ed. Sophia, București, 2012.

[2]      Monahia Iuliania, Truda iconarului, trad. Evdochia Savga, Ed. Sophia, București, 2001, pp. 55-57.

[3]      John Baggley, Porți spre veșnicie. Icoanele și semnificația lor duhovnicească, trad. Ioana și Florin Caragiu, Ed. Sophia, București, 2004.

[4]      Monahia Iuliania, Truda iconarului, pp. 55-57.

[5]      John Baggley, Porți spre veșnicie…, Ed. Sophia, București, 2004.

[6]      Leonid Uspensky, Teologia icoanei, trad. Teodor Baconsky, Ed. Anastasia, București, 1994.

[7]      Leonid Uspensky, Teologia icoanei, Ed. Anastasia, București, 1994.

[8]      Georgios Kordis, Hierotypos, Teologia icoanei după Sfinții Părinți, trad. Mihai Coman, Ed. Bizantină, București, 2002, pp. 55-60.

Facebooktwitterby feather