Abordări și perspective pastoral-catehetice asupra morții și a vieții de apoi

 

Moartea reprezintă, într-o primă instanță, sfârșitul vieții noastre de pe pământ, sfârșit ce se produce prin despărțirea trupului de suflet – cele două elemente care compun ființa umană. Producându-se această separare, sufletul se întoarce la Dumnezeu, sursa existenței sale, iar trupul se întoarce în pământul din care a fost luat (Ecclesiastul 12, 7).

Moartea este universală, în toată creația văzută; toți oamenii sunt sortiți morții, deoarece aceasta reprezintă o certitudine absolută. Prin urmare, atitudinea față de moarte și față de cei adormiți a fost o problemă care i-a frământat pe toți oamenii, indiferent de loc, timp și spațiu, pentru că moartea reprezintă o problemă fundamentală: „fiindcă atitudinea omului în fața morții descoperă, în cele din urmă, atitudinea sa în raport cu viața și înțelesul ei”^[1].

În zilele noastre, gândul la moarte – influențat de mentalitatea dezvoltată în Occident – este aproape în totalitate absent în viața cotidiană, în locul său preferându-se o gândire asupra tuturor celor pământești, fapt ce duce la instalarea unei alte forme de moarte: uitarea morții^[2]. Aceasta aduce după sine moartea sufletească. Omul contemporan are o reținere când vine vorba despre moarte. Totuși cât de aproape de noi este moartea! O clipă numai și viața noastră pământească poate înceta – lucru evidențiat în Sfânta Scriptură: „[…] Nebune! În această noapte vor cere de la tine sufletul tău…” (Luca 12, 20). Astfel că oamenii trebuie să fie pregătiți pentru acest lucru, în orice ceas, deoarece moartea vine „ca un fur” și nu ține cont de vârstă.

Moartea este o realitate clară și concretă. Observăm că nimeni nu este veșnic pe pământ, ci toți oamenii mor, mai devreme sau mai târziu, ca urmare a păcatului neascultării săvârșit de Adam și Eva în Rai. Începând de atunci, toți oamenii sunt sortiți morții, însă starea sufletului după moarte nu a rămas la fel. Dacă, după căderea în păcat, oamenilor li s-a luat posibilitatea de a intra în Rai, Mântuitorul Iisus Hristos, considerat Adam cel Nou, a redat oamenilor această posibilitate, împăcându-i cu Dumnezeu.

Fiecare moarte pe care o vedem ne conștientizează și ne face să ne punem întrebări serioase despre propriul nostru sfârșit și creează o tulburare, ca și cum ne-am afla în fața unei mari încercări^[3]. Slujba de înmormântare creștin-ortodoxă evidențiază acest aspect: „Ce despărțire este, o, fraților! Ce tânguire, ce plângere în ceasul de acum!”^[4].

Toată această problematizare se datorează faptului că omul poate ajunge, ulterior morții trupești, în locul destinat osândirii veșnice, în gheenă, în iadul cel mai de jos. De aceea, omul are de dus o luptă în viața această efemeră pentru a câștiga viața veșnică alături de Dumnezeu. Ne punem problema și în felul următor: dacă după moarte nu ar mai exista nimic, ne-am pierde bucuria de a trăi, nu ar mai avea rost să iubești, să te zbați, să urăști și să speri^[5]. Așa cum mărturisim și în Simbolul de credință, așteptăm învierea morților și viața veacului ce va să fie, iar Sfântul Apostol Pavel pune accentul pe același lucru: „Noi nu avem aici cetate stătătoare, ci o căutăm pe aceea ce va să fie” (Evrei 13, 14 ), adică Împărăția cerurilor. Taina Botezului este cea care ne deschide această posibilitate. Tot prin ea, murim și înviem împreună cu Domnul nostru Iisus Hristos și ne curățim de păcatul strămoșesc, prin baia apei. Însă ce soluție găsim atunci când un prunc moare înainte de a fi botezat?

Sinodul de la Constantinopol din anul 1815, prezidat de Sfântul Ierarh Chiril al VI-lea, Patriarh ecumenic, susține următoarele: „…pruncii care mor nebotezați nu sunt chinuiți, fiind curați de păcate voluntare. De Împărăția lui Dumnezeu nu se învrednicesc însă, deoarece nu au fost curățiți prin Baia dumnezeiască de pata păcatului strămoșesc și nu au obținut renașterea duhovnicească…”^[6], iar mai înainte de acesta, același lucru a fost mărturisit lămurit de Sfântul Grigorie Teologul: „Iar aceia nu se vor împărtăși de mărire, dar nici nu vor fi chinuiți de dreptul Judecător, ca unii ce sunt nepecetluiți, dar fără răutate, ca unii ce au suferit paguba, fără să o cauzeze prin acțiunea lor…”^[7].

Văzând durerea ce se produce în jur cu cei care suferă pierderea unei persoane dragi, în concepția creștinilor ortodocși, atitudinea pe care oamenii din preajma lor trebuie să o aibă este una empatică, potrivit cuvintelor scripturistice „[…] plângeți cu cei ce plâng” (Romani 12, 15)^[8].

Prin urmare, moartea nu reprezintă un lucru rău în mod necesar, ci doar o trecere care ne repune sau nu în stare de comuniune cu Dumnezeu. Mântuitorul a stricat puterea morții – de aceea cântăm în noaptea de Înviere: „Hristos a înviat din morți, cu moartea pe moarte călcând, și celor din mormânturi viață dăruindu-le!”. El S-a pogorât în iad, aducând cu Sine plinătatea prezenței Sale dumnezeiești. Sfinții Apostoli au aflat, abia pe urmă, când au fost luminați de Duhul Sfânt, că Hristos a înviat nu numai pe cei care muriseră înaintea Lui, ci și pentru toți cei care aveau să moară după El.

În primele veacuri ale creștinismului, oamenii aveau concepția corectă că moartea nu este un sfârșit, ci un nou început; este începutul vieții veșnice. Astăzi, „creștinii” actuali cred că moartea este sfârșitul vieții, că nu mai există nimic după ea. Ba mai mult, nu vor să audă de moarte. La școală, copiilor nu li se mai spune despre moarte; se caută a se evita în totalitate. Omul manifestă repulsie față de moarte, o respinge, ca și cum nu ar muri niciodată, ca și cum ar fi veșnic pe pământ, iar atenția sa se răsfrânge în totalitate asupra lucrurilor pământești.

Moartea este universală, este boala care cuprinde pe toată lumea, iar salvarea noastră este să alergăm la spitalul cel duhovnicesc, Biserica, singura capabilă să ne redea viața adevărată, după cum Însuși Hristos spune: „[…] Eu sunt Calea, Adevărul și Viața…” (Ioan 14, 6). Oamenii nu mai au această nădejde în Iisus Hristos, într-o viață viitoare, astfel că depresia a devenit boala cea mai răspândită printre contemporani. Centrul vieții îl reprezintă ei înșiși, iar când ajung la capătul puterilor, se situează într-un mare impas: nu au niciun ajutor, pe când creștinii știu că nădejdea lor este Tatăl, scăparea este Fiul și acoperământul lor este Duhul Sfânt.

Atitudinea creștinilor față de moarte determină întreaga lor atitudine din timpul vieții. Moartea trebuie să ne descopere sensul vieții, iar un creștin adevărat nu se pregătește pentru moarte, ci pentru o biruință asupra ei: „Tradiția și spiritualitatea ortodoxă ne descoperă faptul că, în realitate, Dumnezeu nu a creat două lumi și două vieți, ci a zidit o singură lume și o singură viață”^[9].

Omul, pentru a putea să aibă viață, trebuie să moară, prima dată, păcatului. Cei care mor în păcate nu pot să dobândească viața veșnică. Există după moarte, însă, o cale de a ne bucura de fericirea eternă: rugăciunile celor vii. Ceea ce leagă pe cei vii de cei morți este iubirea, singurul lucru care va rămâne veșnic. Ea leagă generații întregi de oameni care au viețuit pe acest pământ de oamenii de astăzi, dar nădejdea cea mai mare este pusă în oamenii sfinți care au plăcut lui Dumnezeu și au câștigat îndrăzneală către El. Avem dovada concretă în cuvântarea funebră pe care Sfântul Grigorie Teologul o susține pentru tatăl său: „Sunt încredințat că acum, prin rugăciunile sale, face mai mult bine decât prin învățătura sa, pentru că s-a apropiat de Dumnezeu, depunând lanțurile corporale, curățindu-se de tina ce întuneca mintea sa, arătându-se fără văl minții celei dintâi, care n-are nici un văl, nici amestecare, învrednicindu-se de rangul îngerilor și de siguranța lor cea sfântă”^[10].

Lipsa unei spiritualități autentice face ca omul modern să nu mai întrevadă și posibilitatea unei existențe după moarte, de unde rezultă și frica lui de neant, dorința de nemurire și accesul, cu orice preț, la metode de întinerire și la speranța că se va putea – poate prin tehnologie – să fie împinsă moartea, cât mai mult posibil, după o bătrânețe avansată.

Experiențele „în afară de trup”, pe care oamenii le-au mărturisit de-a lungul timpului, ridică un semn de întrebare cu privire la trăirea lor duhovnicească, despre care putem spune că aproape nu exista până la momentul respectiv. Iată câteva dintre acestea: „Era un frig aprig și, totuși, cât am stat în acel întuneric, nu am simțit decât căldură și cea mai intensă senzație de bine pe care am trăit-o vreodată… Îmi amintesc că mi-am spus: «Probabil că am murit!»”^[11]; „I-am văzut încercând să mă resusciteze. Era foarte ciudat. Nu eram la foarte mare înălțime; parcă mă aflam pe un piedestal, dar nu cu foarte mult deasupra lor, parcă uitându-mă pe deasupra capetelor lor. Am încercat să le vorbesc, dar nimeni nu putea să mă audă, nimeni nu voia să mă asculte”^[12]. Aceste experiențe dovedesc materialismul și necredința oamenilor, dar adeveresc, în final, existența unei vieți viitoare, a raiului și a iadului.

Printre ideile străine de Ortodoxie se află reîncarnarea: după moarte, sufletul omului nu trece prin Judecata particulară, urmând să ajungă la Rai sau iad, potrivit cu faptele sale, așteptând învierea morților și Judecata universală, ci, după o perioadă petrecută în planul astral, se întoarce pe pământ, într-un nou corp, de om sau de animal. Aceasta idee s-a răspândit foarte mult în trecut, dar și astăzi, prin intermediul religiilor orientale: hinduismul și buddhismul. Astăzi, această concepție a fost și mai „umanizată”, considerându-se că reîncarnarea se poate face doar într-un alt om. Ideologia de față ar justifica în acest mod și anumite frici ale oamenilor, ca de exemplu, frica de apă a unei persoane se datorează faptului că într-o viață anterioară a murit înecat sau dacă pătimește acum, este socotit a fi o pedeapsă pentru păcatele săvârșite într-o viață anterioară (efect al karmei). Analizând această problemă, ne dăm seama că este o pătimire „oarbă” ca omul să sufere pentru niște greșeli pe care nu și le aduce aminte. Învățătura creștină despre căderea lui Adam, din care izvorăsc toate lucrurile rele, este mult mai plauzibilă în acest caz, la fel și eshatologia – termenul generic pentru învățătura ortodoxă despre viața după moarte.

Prin urmare, contextul în care trăim este unul foarte fragil: oamenii s-au înstrăinat foarte mult de spiritualitatea ortodoxă, de credința lor strămoșească, fapt ce facilitează primirea unor noi învățături, livrate foarte atractiv, în mass-media, spre exemplu. Oamenilor le este foarte comod să privească micile ecrane și să creadă tot ceea ce văd și aud acolo, decât să își aducă aminte de credința păstrată, cu atâta suferință, de înaintașii noștri. Ba chiar la este mult mai greu să gândească și să pună în balanță ceea ce ridică pe om la demnitatea pentru care a fost creat.

Experiențele din afara trupului, reîncarnarea, teama de moarte sunt numai câteva dintre problemele existențiale ale societății noastre. La toate acestea venim cu un singur remediu: Hristos. Participarea cu regularitate la slujbele Bisericii, cu precădere la Sfânta Liturghie, mărturisirea păcatelor și împărtășirea cu Trupul și Sângele Mântuitorului nostru Iisus Hristos reprezintă singura cale pentru a dobândi fericirea veșnică și a intra în comuniune cu Dumnezeu, Singurul spre Care noi trebuie să tindem.

Pr. Mirel-Septimiu Rusu

Parohia Puieștii de Jos

Protoieria Râmnicu Sărat

[1] Pr. Alexander Schmémann, Liturghia înmormântării, trad. Pr. Vasile Gavrilă, Ed. Sophia, București, 2022, p. 42.

[2] Olivier Clément, Trupul morții și al slavei. Scurtă introducere la o teopoetică a trupului, trad. Eugenia Vlad, Ed. Christiana, București, 1996, p. 92.

[3] Jean-Claude Larchet, Creștinul în fața bolii, suferinței și morții, trad. Marinela Bojin, Ed. Sophia, București, 2004, p. 219.

[4] Molitfelnic, Ed. Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 2002, p. 219.

[5] († Bartolomeu) Valeriu Anania, Cartea deschisă a Împărăției, Ed. Polirom, București, 2011, p. 428.

[6] Hristou Androutsos, Dogmatica Bisericii Ortodoxe Răsăritene, trad. Pr. Dumitru Stăniloae, Sibiu, 1930, p. 350, apud Nicolae Chițescu, Pr. Isidor Todoran, Pr. I. Petreuță, Teologia Dogmatică și Simbolică, vol. 2, Ed. Renașterea, Cluj-Napoca, 2005, p. 235.

[7] Sf. Grigorie de Nazianz, „Cuvântare despre Botez”, 40, 23, în PG 36, col. 389, apud N. Chițescu, Pr. I. Todoran, Pr. I. Petreuță, Teologia Dogmatică și Simbolică, vol. 2, p. 235.

[8] Pr. Gheorghe Paschia, „Buna-cuviință creștină. Buna-cuviință la Sfintele Taine și la ierurgii (II)”, în: Biserica Ortodoxă Română, XCVI (1978 ), 9-10, p. 1.143.

[9] Răzvan Brudiu, „Cu moartea pe moarte călcând”, Ed. Felicitas, Stockholm, 2020, pp. 25-26.

[10] Pr. Isidor Todoran, Arhid. Ioan Zăgrean, Teologia Dogmatică, Ed. Renașterea, Cluj-Napoca, 2009, p. 224.

[11] Serafim Rose, Sufletul după moarte, trad. Dana Cocârgeanu, Ed. Sophia, București, ³2015, p. 19.

[12] Serafim Rose, Sufletul după moarte, p. 20.

by