Desăvârșirea în scrierile Sfântului Isaac Sirul

 

Sfântul Isaac Sirul, Episcop de Ninive, reprezintă, alături de Sfântul Efrem Sirul, cel mai bun reper al spiritualității ortodoxe de origine siriacă. Despre viața lui se cunosc cu certitudine foarte puține lucruri; multă vreme, singurele mărturiile biografice au provenit doar din propriile sale scrieri^[1]. Este autorul a numeroase omilii și epistole ce cuprind învățături despre nevoințe și împlinirea virtuților, punând la loc de cinste nădejdea, credința și iubirea. Dintre acestea, 86 de Cuvinte despre nevoință și 4 Epistole au fost traduse de doi cuvioși monahi ai Lavrei „Sfântul Sava” din Țara Sfântă, în secolul al IX-lea^[2].

Sfântul Isaac Sirul acordă în scrierile sale o deosebită atenție celor trei virtuți teologice: credința, nădejdea și iubirea. Teologia Dogmatică, dezvoltând definiția Sfântului Apostol Pavel, spune despre credință că este, mai întâi de toate, darul lui Dumnezeu; este rodul conlucrării dintre Dumnezeu și om, dăruit prin harul divin. Credința nu poate fi cumpărată sau învățată. Dumnezeu nu poate fi cunoscut cu mintea, pentru că „lumea n-a cunoscut prin înțelepciune pe Dumnezeu” (I Corinteni 1, 21). Credința este un dar al harului Duhului Sfânt. Nu se dă pe baza faptelor, ca nimeni să nu se poată lăuda. Nimeni nu este prea rău sau prea bun, prea sărac sau prea bogat, prea tânăr sau prea bătrân pentru a putea primi acest dar atât de prețios. Omul trebuie numai să fie gata să îl primească.

În cuvintele Sfântului Isaac, credința este „o mișcare plină de certitudine, care urcă în inteligență, prin harul lui Dumnezeu, cu privire la lucruri ce nu pot fi încredințate hârtiei și literelor, dar pe care o inteligență credincioasă le poate cunoaște”^[3]. Omul, prin buna cugetare, face din credință o unealtă de folos în cunoașterea lui Dumnezeu și în descoperirea adevărurilor pe care El ni le pune în față, dar care pot fi sesizate doar printr-o conștiință sensibilizată.

De bună seamă, cel ce se întărește în credință nu va rămâne neispitit, dar acesta se va afla pe sine întărit în lupta împotriva păcatului: „Fără îndoială, Dumnezeu îngăduie adeseori ca cei virtuoși să fie ispitiți de acestea și lasă ca ispitele să se ridice împotriva lor în orice loc. Căci îi lovește în trupul lor, ca pe Iov, și îi aduce la sărăcie și la depărtarea oamenilor de ei și-i lovește în cele ce le-au dobândit. Dar de sufletul lor nu se apropie vătămarea”^[4].

Fără împlinirea credinței ca virtute, omul nu poate ajunge la comuniunea sau comunicarea cu Dumnezeu. Așa cum trupul omenesc are nevoie de hrană pentru a putea funcționa la parametrii corespunzători, tot așa și sufletul are nevoie de cultivarea virtuților creștine și de rugăciune pentru a-și menține un echilibru moral-duhovnicesc și pentru a se întări împotriva patimilor. Omul „are nevoie și de credință care să-l întărească în nădejde, ca să îndure cu desfătare toate primejdiile care vin peste el din pricina lucrurilor dumnezeiești; ca să nu tremure neliniștit în fața morții, nici să sufere durere ca o ființă trupească, ci ca unul care are o nădejde ce trece dincolo de trup”^[5]. Credința produce o viață nouă, care se manifestă prin lucruri măsurabile, zi de zi. Prima dovadă a credinței este dragostea pentru Dumnezeu, o dragoste dezinteresată pentru natura Lui, pentru slava Lui, iubind, de asemenea, rugăciunea și Dumnezeiasca Liturghie. Isaac Sirul pune accentul pe credința în Sfânta Treime, aceasta izvorând din iubirea față de Însuși Dumnezeu, al Cărui chip este prezent în fiecare om. Pentru om, credința este o necesitate ontologică, deoarece ea poate să facă și să făurească toate (Matei 17, 20). Este absolut necesară unui creștin, deoarece numai prin credința în Dumnezeu se poate dobândi nădejdea în mântuire și în mila lui Dumnezeu.

Sfântul din Orientul Mijlociu al primelor secole creștine ne îndeamnă: „Sprijinește cu cuvântul pe cei întristați și te va sprijini dreapta care poartă toate”^[6]. Numai iubind aproapele, ajutându-l și fiind milostiv lui putem întoarce asupra noastră iubirea și milostenia lui Dumnezeu de care avem nevoie. Se cuvine, de asemenea, ca din prinoasele noastre să împărțim și celor mai sărmani: „De ai ceva mai mult decât ce este de trebuință zilei, împarte săracilor și apoi vino și adu cu îndrăzneală rugăciunile tale”^[7]. Lucrurile pe care le avem în plus nu ne pot aduce folos, nici măcar material, pe când, dacă le împărțim celor în nevoie, ele ne revin tot nouă în ajutor, deoarece rugăciunea este mai bine primită atunci când este însoțită de fapta de temelie: iubirea sinceră și dezinteresată.

Cine își dorește să Îl iubească pe Dumnezeu și să fie vrednic de iubirea Sa trebuie să își deschidă ochii minții, prin credință și nădejde, pentru a vedea adevărul sublim al creației și al comuniunii la care Dumnezeu ne așteaptă pe fiecare dintre noi: „Cel ce gândește la Dumnezeu cinstește pe orice om, află ajutor de la orice om prin voința ascunsă a lui Dumnezeu. Și cel ce apără pe cel asuprit are pe Dumnezeu de partea sa. Iar cel ce întinde brațul său spre ajutorul aproapelui primește brațul lui Dumnezeu în ajutorul său”^[8].

În lucrările sale, Sfântul Isaac Sirul acordă o deosebită importanță iubirii și milosteniei, fără de care celelalte virtuți nu pot fi împlinite decât formal, fiind lipsite de implicarea sufletului și care nu pot deveni trepte concrete ale urcușului duhovnicesc pe care fiecare creștin este dator să îl parcurgă. El amintește la fiecare pas că „nimic nu poate apropia inima așa de mult de Dumnezeu ca milostenia”^[9].

Este de înțeles, totuși, că nu întotdeauna avem posibilitatea de a-i ajuta pe cei din jurul nostru, dar acest lucru nu trebuie să constituie un motiv de întristare: „Dumnezeu Se uită mai degrabă la dorința voinței să vadă în ce anume își găsește omul plăcerea. Așa că dorința unui suflet îi este de ajuns chiar și fără fapte, dacă săvârșirea lor e cu neputință”^[10]. Vedem că nu este neapărată nevoie să avem o anumită situație financiară pentru a face milostenie cu cei din jur. Milostenia poate consta și în: cercetarea celor bolnavi și a celor ce se află necazuri și nevoi, încurajându-i să aibă răbdare și nădejde în ajutorul lui Dumnezeu; întoarcerea celor rătăciți la calea adevărului și a celor păcătoși la calea virtuții; învățarea celor neștiutori și nepricepuți (Fapte 8, 31); sfătuirea celor ce au trebuință de sfat (I Tesaloniceni 5, 11); mângâierea celor întristați (I Tesaloniceni 5, 14); rugăciunea pentru aproapele nostru.

Omul nu poate dobândi mântuirea atât timp cât este legat sufletește de lucrurile materiale și de faima trecătoare de care are parte pe pământ: „Adevărat este cuvântul Domnului, pe care l-a spus, că nu poate cineva dobândi dragostea de Dumnezeu odată cu poftirea lumii, nici nu e cu putință să dobândească părtășia de Dumnezeu împreună cu părtășia de lume, nici să aibă grija lui Dumnezeu împreună cu grija lumii. Căci când părăsim cele ale lui Dumnezeu pentru slava deșartă, sau de multe ori pentru trebuința trupului, mulți dintre noi se apleacă spre celelalte”^[11]. Acest atașament față de lucrurile materiale, spre care mulți dintre noi tindem, este foarte periculos, deoarece Dumnezeu, în marea Sa iubire pe care o are pentru oameni, ne atrage în mod dinamic spre starea de comuniune, care poate avea loc doar în mod spiritual, iar aceasta este întreruptă atunci când ne atașăm de cele lumești. Incertitudinea îl chinuie în mod constant pe cel ce nu conștientizează importanța mântuirii și sufletul îi este înlănțuit de amăgirile păcatului: „La oameni e cinstită bogăția, iar la Dumnezeu e vrednic de cinste un suflet smerit”^[12].

Chiar dacă viețuirea după neorânduiala acestei lumi trecătoare poate părea mai ușoară, plăcerile pământești sunt trecătoare și niciodată nu rămân neînsoțite – chiar din timpul vieții – de tristețe și suferință; această cale are ca unică destinație moartea sufletului. Cel ce cade în această prăpastie se află într-o continuă suferință, ca rezultat al îndepărtării de dragostea lui Dumnezeu: „Când te afli la lărgime, să nu te bucuri, iar când te afli în necazuri, să nu te întristezi și să nu le socotești pe acestea ca străine de calea lui Dumnezeu. Căci pe calea Lui se umblă din veac și din neam în neam prin cruce și moarte”^[13].

Pe de altă parte, urcușul duhovnicesc poate părea anevoios: „Calea lui Dumnezeu e crucea de fiecare zi, căci nimenea nu s-a suit la cer cu răsfăț (cu tihnă)”^[14]. Cel ce alege să îl urmeze dă dovadă de înțelepciune, zărind prin ochii sufletului frumusețile spre care acesta îl îndreaptă. Conștientizează, de asemenea, și scopul acestei vieți trecătoare: de a se curăța pe sine de păcate, a se face vrednic de binefacerile lui Dumnezeu de care se vor bucura atât el, cât și semenii săi.

Desăvârșirea poate fi dobândită numai prin râvna împlinirii virtuților. Cei ce se vor strădui să fie lucrători ai virtuților nu doar că vor căpăta odihna Împărăției cerurilor, dar vor avea parte și de odihna bătrâneții, după cum ne arată Sfântul Isaac Sirul: „Osteneala tinereții este odihna bătrâneții”^[15]. Prin râvna pe care o are încă de tânăr spre împlinirea voii lui Dumnezeu, creștinul ajunge să aibă parte de acea liniștire a sufletului și se desparte de orice zbucium al acestei vieți, găsind tihna și odihna unor bătrâneți înțelepte.

Credința și iubirea sunt mijloacele prin care se poate ajunge la desăvârșire, la scopul ultim pentru care a fost creat omul. Aceasta ne reliefează și Sfântul Isaac Sirul, în câteva dintre scrierile sale, printre multe alte virtuți pe care le tâlcuiește, luminându-ne calea spre o bună înțelegere a celor ce trebuie puse în practică de către creștini.

Pr. Alexandru-Ionuț Stănescu

Parohia „Sf. Voievozi” – Râmnicu Sărat

Protoieria Râmnicu Sărat

^[1] „Viața Sfântului Cuvios Isaac Sirul”, pe site-ul Doxologia.ro, în secțiunea „Viețile Sfinților”, ‹https://doxologia.ro/biblioteca/vietile-sfintilor/viata-sfantului-cuvios-isaac-sirul›, accesat la data de 02.04.2024.

^[2] Sf. Isaac Sirul, Cuvinte pentru nevoință, Ed. Reîntregirea, Alba Iulia, ²2017, pp. 15-27.

^[3] Sf. Isaac Sirul, Cuvinte către singuratici (partea a II-a, recent descoperită), trad. Diac. Ioan I. Ică jr, Ed. Deisis, Sibiu, 2007, p. 127.

^[4] Sf. Isaac Sirul, „Cuvinte despre sfintele nevoințe”, IV, în: Filocalia sau culegere din scrierile Sfinților Părinți care arată cum se poate omul curăța, lumina și desăvârși, vol. 10, trad. Pr. Dumitru Stăniloae, Ed. Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1981, p. 41.

^[5] Sf. Isaac Sirul, Cuvinte către singuratici…, p. 92.

^[6] Sf. Isaac Sirul, „Cuvinte despre sfintele nevoințe”, XXX, p. 164.

^[7] Sf. Isaac Sirul, „Cuvinte despre sfintele nevoințe”, XXIII, p. 132.

^[8] Sf. Isaac Sirul, Cuvinte către singuratici…, p. 107.

^[9] Sf. Isaac Sirul, Cuvinte către singuratici…, p. 129.

^[10] Sf. Isaac Sirul, Cuvinte către singuratici…, p. 103.

^[11] Sf. Isaac Sirul, „Cuvinte despre sfintele nevoințe”, IV, p. 40.

^[12] Ala Rusnac, Cugetări duhovnicești – din înțelepciunea sfinților, vol. 1, Ed. Epigraf, Chișinău, 2009, p. 63.

^[13] Sf. Isaac Sirul, „Cuvinte despre sfintele nevoințe”, IV, p. 42.

^[14] Sf. Isaac Sirul, „Cuvinte despre sfintele nevoințe”, IV, p. 42.

^[15] A. Rusnac, Cugetări duhovnicești…, p. 170.

by