Canoanele Sfântului Vasile cel Mare cu privire la vrăjitori și la cei ce se îndreaptă către aceștia

 

Sfântul Vasile cel Mare s-a născut în Cezareea Capadociei, în anul 330, din părinți credincioși și cu o stare materială bună. Aceștia se numeau Vasile și Emilia. Fiind iubitor de învățătură, a studiat în importantele centre culturale ale lumii, precum Constantinopol și Atena. Pe băncile acestor școli îl va întâlni pe Sfântul Grigorie Teologul, cel cu care va lega o prietenie ce va reprezenta un etalon pentru toți creștinii, în special pentru tineri. După finalizarea studiilor, amândoi intră în monahism. De aici, Sfântul Vasile va urma un adevărat urcuș, trecând pe rând prin fiecare treaptă clericală și culminând cu aceea de arhiereu al Cezareei Capadociei.

Activitatea sa socială și teologică este foarte bogată. El a înființat numeroase spitale și azile, care sunt recunoscute sub numele de Vasiliade, dar este și responsabilul pentru punerea în rânduială a vieții monahale. Sfântul Vasile a mai fost și un aprig apărător al Sfintei Treimi, lucrările sale teologice fiind continuate de către fratele său, un alt părinte renumit, Sfântul Grigorie de Nyssa.

Viața Sfântului Vasile cel Mare se va încheia destul de timpuriu, la vârsta de 49 de ani, în anul 379.

Canoanele bisericești pe care Sfântul Părinte capadocian ni le-a lăsat în urmă ne informează foarte detaliat în legătură cu penitența din primele secole ale Bisericii. Din canoanele sale reies anumite etape pe care le parcurgeau penitenții. Inițial, ei nu aveau voie să intre în biserică, apoi puteau intra în nartex, de unde ascultau Apostolul și Evanghelia. Urma înaintarea până în naos, de unde se retrăgeau – în același timp cu catehumenii –, iar ultima etapă era cea în care stăteau până la finalul slujbei cu ceilalți credincioși, dar fără să se împărtășească. Aceste două canoane – asupra cărora o să ne îndreptăm atenția – fac parte din Epistola 217, redactată în anii 376-377, de către Episcopul Amfilohie de Iconiu^[1].

Acum 2000 de ani, Fiul lui Dumnezeu S-a întrupat, luând asupra Sa păcatele oamenilor; a pătimit și a înviat pentru a stârpi puterea diavolului din această lume. Dar omul, făptură creată după chipul lui Dumnezeu, se îndepărtează de Acesta și se apropie de satana prin practici magice: tot felul de vrăji, farmece, purtarea unor totemuri sau medalioane, precum și prin credințe în superstiții neobișnuite. Cum putem să îl primim la noi pe începătorul răutăților, când ni se spune în Sfânta Evanghelie că „stăpânitorul lumii acesteia va fi aruncat afară” (Ioan 12, 31)?

Sfântul Ioan Gură de Aur, Părinte bisericesc de aceeași anvergură cu Sfântul Vasile, susține că „diavolul îi convinge, cu meșteșugurile acestea, pe cei mai săraci la minte că nu de ei înșiși atârnă faptele lor bune sau rele, cele pline de virtute sau de stricăciune, făcându-i să creadă că n-au fost cinstiți vreodată cu libertatea de a alege”^[2]. A merge la cei ce practică lucrări demonice înseamnă o încălcare a lepădărilor ce se fac în timpul Sfântului Botez, o lezare a numelui de creștin, pentru că ne debarasăm de Dumnezeu și cerem, în schimb, „ajutorul” diavolului.

La Sfântul Nicodim Aghioritul găsim menționate câteva dintre motivele pentru care Dumnezeu nu îngăduie vrăjitoria:

1. este necurată înaintea Lui, atât ea, cât și cei care o practică;
2. este distrugătoare de suflet, produce și alte păcate grele, după cum aflăm de la I Regi 15, 23;
3. pentru că nu poate să aducă vreun folos real celor ce aleargă la ea – este o lucrare mincinoasă, cu duhurile necurate;
4. conduce la închinarea la demoni^[3] (idolatrie, cu alte cuvinte).

Am înțeles care sunt motivele pentru care Dumnezeu nu îngăduie vrăjitoria, dar de ce totuși permite ca aceasta să fie lucrătoare, să aibă anumite efecte sau urmări, este un lucru care ne pune într-o mare dilemă în a-l explica. Dilema este lămurită de același Nicodim Aghioritul, prin susținerea faptului că este o cauză a necredinței noastre în Dumnezeu și o înșelăciune a diavolului, care, înrobindu-ne, face ceea ce vrea cu noi. Dar cu un creștin adevărat diavolul nu are nicio putere, pentru că el, în sine, nu are, ci doar manipulează pe oamenii care îi devin robi și, astfel, îi iluzionează că le împlinește lor tot ce își doreau.

Canonul 65 al Sfântului Vasile cel Mare: „Cel care își mărturisește păcatul vrăjitoriei sau al fermecătoriei va primi perioada de pocăință a ucigașului și i se va împărți precum unuia care s-a dovedit în acel păcat”[4] – ne lămurește clar problema vrăjitorilor și cât de mult periclitează aceștia mântuirea oamenilor. Ei sunt canonisiți la fel ca ucigașii, pentru că sunt „ucigași de suflete”. Ei duc oamenii în înșelare, le nutresc credința că îi pot ajuta – unii o fac chiar conștient că lucrează cu o puterea demonică –, dar totul este o amăgire. Acest canon pare să fie o continuare a Canonului 8 al Sfântului capadocian, care vorbește despre acele femei ce prepară băuturi pentru a-i îndrăgosti pe bărbați[5]. Oricum ar fi, canonul prevede ca timp de 20 de ani vinovații să nu se mai împărtășească. Este cel mai aspru canon care îi vizează pe cei care practică aceste lucruri.

Canonul 72 al Sfântului Vasile cel Mare: „Cel care se dedă pe sine prezicătorilor sau unora ca aceștia va fi supus epitimiei pe perioada ucigașilor”[6] – îi oprește 10 ani de la împărtășirea cu Sfintele Taine pe cei care apelează la vrăjitori. Un canon, de asemenea, foarte aspru. Confuzia apare când citim Canonul 83 al aceluiași Părinte, care, pentru aceeași practică păcătoasă, acordă un timp mai scurt de oprire, 6 ani[7]. Lămurim acest lucru dacă ne gândim la conjunctura în care persoana respectivă s-a îndreptat către vrăjitori, dacă ne gândim ce l-a împins să facă acest pas. Daca o persoană s-a îndreptat din necredință și ură față de Dumnezeu, i se va aplica Canonul 72, iar dacă au alergat la aceștia din disperare, într-o nevoie mare și urgentă, vor fi canonisiți conform Canonului 83.

Canoanele Sfântului Vasile cel Mare tratează cu severitate practica vrăjitoriei sau a superstițiilor, subliniind gravitatea acestor păcate și pericolul spiritual pe care îl reprezintă. Sfântul Vasile stabilește pedepse stricte pentru cei implicați în astfel de activități, echivalând penitența lor cu cea a ucigașilor și evidențiind astfel gravitatea acestor fapte în ochii Bisericii. Această abordare riguroasă subliniază importanța menținerii unei credințe pure și nealterate, fără influențe demonice sau superstițioase, pentru a asigura mântuirea sufletului. De asemenea, canoanele evidențiază necesitatea de a se conforma strict învățăturilor creștine și de a evita orice practici care compromit relația cu Dumnezeu.

Prin intermediul acestor canoane, Sfântul Vasile reiterează puterea și importanța penitenței ca mijloc de curățire spirituală și de reintegrare în comunitatea credincioșilor și, totodată, rolul educației și al conștientizării în prevenirea căderii în astfel de păcate.

Aceste canoane nu constituie doar măsuri disciplinare, ci sunt și expresii ale grijii pastorale pentru sufletele enoriașilor, reflectând profundele preocupări teologice și sociale ale Sfântului Vasile cel Mare.

Pr. Mirel-Septimiu Rusu

Parohia Puieștii de Jos

Protoieria Râmnicu Sărat

[1] ***, Canoanele Bisericii Ortodoxe, (ediție bilingvă), vol. 3, Canoanele Sfinților Părinți, Canoanele întregitoare și Prescripții canonice, trad. Răzvan Perșa, Ed. Basilica, București, 2018, p. 83.

[2] Sf. Ioan Gură de Aur, Diavolul și magia, trad. Zenaida Anamaria Luca, Ed. Panaghia, București, 2002, ediție electronică disponibilă pe site-ul sufletortodox.ro, ˂https://www.sufletortodox.ro/arhiva/carti-documente/Ioan-Gura-de-Aur/Ioan%20Gura%20de%20Aur%20-%20Diavolul%20si%20magia.pdf˃, p. 71, accesat în data de 29 iunie 2024.

[3] Sf. Nicodim Aghioritul, Despre vrăjitorie, trad. Ion Diaconescu, Ed. Sophia, București, 2015, pp. 21-22.

[4] ***, Canoanele Bisericii Ortodoxe, vol. 3, p. 129.

[5] ***, Canoanele Bisericii Ortodoxe, vol. 3, pp. 101-102.

[6] ***, Canoanele Bisericii Ortodoxe, vol. 3, p. 131.

[7] ***, Canoanele Bisericii Ortodoxe, vol. 3, p. 131. Cu observația că aici este tradus greșit cu 7 ani de penitență.

by