Problema răului la arhimandritul Placide Deseille

 

Arhimandritul Placide Deseille (1926-†2018) a fost un părinte duhovnic și teolog francez contemporan. În anul 1942 intră în Abația cisterciană de la Bellefontaine. Însetat de cunoașterea autentică a creștinismului, va întemeia, în 1966, împreună cu alți monahi apropiați, o mănăstire catolică, dar de rit bizantin, la Aubazine en Corrèze. Va conduce, pentru o perioadă, și publicarea colecției Sources Chretienes. În 1977, împreună cu obștea sa, a dorit să devină ortodox, pe 19 iunie 1977 producându-se oficial primirea lor în Biserica dreptmăritoare. Căutarea unei vieți monahale autentice îl va purta chiar la Muntele Athos, în Mănăstirea Simonos Petras. Însă lucrarea sa principală administrativ-bisericească este aceea de la întoarcerea în Franța, când întemeiază o mănăstire ortodoxă, așezată sub ocrotirea Sfântului Antonie cel Mare, la Saint-Laurent-en-Royans (Drôme), în Vercors, al cărei egumen va fi.

Competențele sale teologice-educaționale au stat la baza numirii sale la catedra de Patristică a Institutului de Teologie Ortodoxă „Saint-Serge” din Paris[1].

 

Problema răului

Placide Deseille aduce înaintea noastră problema răului, într-una dintre cărțile sale, intitulată Nostalgia Ortodoxiei.

În cartea Facerii se spune că Dumnezeu a făcut toate „bune foarte” (Facerea 1, 31). Așadar, înțelegem de aici că răul nu a fost de la Dumnezeu – lucru pe care ni-l evidențiază și Placide Deseille în cartea sa. Filosofii susțin că Dumnezeu nu este autor al răului, căci acesta [din urmă, n.n.] nu are nici măcar o existență proprie, ci este „negație, absență”[2]. De fapt, aceasta este și învățătura ortodoxă despre rău: numai binele există, iar acolo unde binele lipsește, își face apariția răul, care este – prin urmare – absența binelui. A doua teorie a filosofilor este că Dumnezeu a îngăduit răul moral pentru ca oamenii, înzestrați cu rațiune, să își poată exercita libertatea, dar și răul fizic, pentru că este, inevitabil, într-o lume creată, deci imperfectă. Bineînțeles, libertatea nu este ceea ce se înțelege astăzi, ci libertatea noastră tinde în mod clar spre bine.

Răul, cu toate particularitățile sale – moartea, stricăciunea – nu a fost menit de la început pentru noi, deoarece am fost creați după chipul lui Dumnezeu și astfel să ajungem la îndumnezeire, după har. Omul a ales singur să se despartă de Dumnezeu, prin neascultare, și, gustând din rodul pomului cunoștinței binelui și răului, a cunoscut ce este răul. Mai multe locuri din Sfânta Scriptură menționează acest lucru: în pedeapsa protopărinților (Facerea 3, 16-24), în cartea Înțelepciunii lui Solomon se spune că moartea a intrat în lume din pricina diavolului (cf. Înțelepciunea lui Solomon 2, 24), iar Sfântul Apostol Pavel spune că moartea a intrat în lume din cauza păcatului săvârșit de Adam și Eva (cf. Romani, 5, 12)[3].

Mai departe, arhim. Placide Deseille spune că, „neîndoielnic, orice responsabilitate este individuală. Dar fiecare act personal contribuie la sporirea binelui sau a răului”. Aceasta o spune având în vedere un cuvânt al Sfântului Irineu de Lyon, care susține că boala și moartea sunt pedepse pentru păcatele oamenilor, dând ca exemplu apostazia – caz în care, singuri, oamenii se încredințează răului –, deci boala și moartea nu au fost niște pedepse arbitrare aplicate de Dumnezeu oamenilor. Este clar că fiecare faptă a omului poate fi catalogată ca fiind bună sau rea. Dar și neîndeplinirea unor fapte bune – atunci când situația o cere, după cum am spus – este o absență a binelui, deci un rău. Aportul nostru în această lume este definitoriu creșterii unora dintre cele două, fiind liberi să alegem către care ne îndreptăm și cărui „domn” dorim să slujim[4].

În lume, răul nu este o pedeapsă atribuită omului „vinovat”[5], ci o urmare clară a păcatului. Chiar și starea stricăcioasă a animalelor este o consecință a păcatului ființelor înzestrate de Dumnezeu cu rațiune: îngeri și oameni. Iar aici – foarte interesant – este subliniat raportul pe care îl au îngerii cu lumea noastră materială, dar și că ei sunt o cauză a multor lucruri ce se întâmplă. Îngerii căzuți sunt atât de implicați în lumea materială, încât Placide Deseille se întreabă dacă nu cumva sunt cauza comportamentului bizar al unor creaturi: „Mă întreb uneori dacă nu există o legătură între aceasta și comportamentul pervers, diabolic, al unor insecte, al unor viruși și al altor creaturi, care totuși nu sunt rele în ele însele și nici păcătoase”[6].

Este clar că omul este puternic ispitit de către îngerii căzuți și permanent hărțuit de ei. Avem, pentru aceasta, exemplul grăitor al lui Iov din Vechiul Testament. Influența demonilor este, așadar, incontestabilă, dar avem ajutor de nădejde în puterea harului Duhului Sfânt. Toate relele din viața noastră nu vin de la Dumnezeu, ci de la diavol și din pricina păcatului originar: „Prin urmare, suferințele pe care le îndurăm pe această lume sunt urmările păcatului. Nu Dumnezeu este autorul lor”[7]. Nu putem concluziona din acestea că Dumnezeu este nedrept și ne lasă să ne chinuim în această lume cu răul, ci este drept, pentru că respectă chipul Său din om, adică libertatea cu care l-a încununat. Relele sunt admise de Creatorul și Proniatorul nostru spre zidirea noastră sufletească, după cum aflăm de la arhimandrit, pentru ca, trecând prin ele, să ni se faciliteze urcușul spre desăvârșire și să ne smerească – atunci când este cazul –, aducându-ne la adevărata cunoaștere de sine. Aceasta practică pedagogică a lui Dumnezeu este numită de Sfântul Maxim Mărturisitorul pronie și judecată[8]. Dar să nu ne închipuim că Dumnezeu ne dă mai mult decât putem duce, ci – după cum aflăm de la Sfântul Apostol Pavel – nu există nicio ispită care să nu fie potrivită măsurii omenești. Și Dumnezeu, Care este credincios, nu va îngădui să fim ispitiți peste puterile noastre; ci, împreună cu ispita, va pregăti și calea de a ieși din ea, ca s-o putem răbda (cf. I Corinteni 10, 13). Doar în acest sens putem înțelege relele ca „venind de la Dumnezeu”: ca rod al iubirii Sale, menit să ajute la îndreptarea noastră.

Sfântul Ioan Gură de Aur ne dă cea mai clară explicație a răului și a originii sale, spunând că se trage din propria noastră voință, pentru că noi alegem să facem toate aceste păcate care există în lume, iar ceea ce vine de la Dumnezeu – numit de Sfântul Părinte rău impropriu – sunt boala, moartea și altele ca acestea, care au ca scop stăpânirea răului real în care ne avântăm singuri. Arhim. Placide Deseille susține că putem să considerăm răul „venit de la Dumnezeu” ca „un fel de leacuri dureroase pe care ni le poate administra un medic”[9]. Dar Dumnezeu nu S-a oprit doar la asemenea lucruri, ci ne-a dat o dovadă supremă de iubire. A trimis pe Fiul Său să se facă om, adică „să ia asupra Sa firea noastră, cu toate urmările păcatului, cu suferință și moarte”[10]. Prin aceasta, a schimbat semnificația necazurilor și a durerilor, din consecințe ale păcatului și ale ruperii comuniunii cu Dumnezeu, în dovadă a iubirii sale, fiind calea noastră de îndreptare. Deci „n-a venit să înlăture suferința și răul acestei lumi, ci… ne-a dat putere să biruim moartea prin moarte”[11]. Nu rămâne decât să acceptăm răul impropriu ca o condiție necesară mântuirii noastre, ca fiind crucea pe care noi trebuie să o purtăm – adică „suferința asumată”[12] –, aducându-ne aminte de Jertfa de pe Cruce a Mântuitorului și de purtarea prealabilă a ei până pe Golgota, fără a cârti. Acesta este exemplul suprem pe care să îl urmăm și noi.

Observăm, așadar, că Placide Deseille abordează toate particularitățile problemei răului: începând de la originea sa, cine este autorul său, care este cauza apariției sale, apoi delimitarea clară a răului real – care apare prin voința noastră liberă (din păcate) – de răul impropriu, îngăduit de Dumnezeu pentru îndreptarea noastră (boli, foamete, moarte etc.), fiind rod al iubirii Sale, iar, în cele din urmă, paroxismul explicației răului prezent în Noul Testament, ce este descoperit a fi fruct al Proniei lui Dumnezeu, lucru pentru care Și-a dat Fiul spre a pătimi și a muri pe Cruce (Ioan 3, 16).

Răul, înțeles ca suferință, vine în lume ca o condiție necesară mântuirii. Dar, privit în sensul în care ni-l evidențiază Fericitul Augustin – ca absență a binelui –, este strict legat de voința omului. Exact aceste două sensuri ni le înfățișează Placide Deseille. Ca răul să nu mai existe – deși este impropriu spus a nu exista, după ce am menționat că el, oricum, nu este o existență în sine, ci o absență a binelui –, trebuie să umplem de fapte bune întreg timpul nostru, să lucrăm cele pentru Dumnezeu și să ne rugăm Lui pentru a ne izbăvi de nălucirile celui viclean.

Pr. Alexandru-Ionuț Stănescu

Parohia „Sf. Voievozi” – Râmnicu Sărat

Protoieria Râmnicu Sărat

[1] „Viața Părintelui Placide Deseille”, pe site-ul Doxologia.ro, în secțiunea „Documentar”, ˂https://doxologia.ro/viata-parintelui-placide-deseille˃, accesat la data de 06.05.2024.

[2] Arhim. Placide Deseille, Nostalgia Ortodoxiei, trad. Dora Mezdrea, Ed. Anastasia, București, 1995, p. 98.

[3] Arhim. P. Deseille, Nostalgia Ortodoxiei, pp. 100-101.

[4] Arhim. P. Deseille, Nostalgia Ortodoxiei, p. 102.

[5] Arhim. P. Deseille, Nostalgia Ortodoxiei, p. 102.

[6] Arhim. P. Deseille, Nostalgia Ortodoxiei, p. 103.

[7] Arhim. P. Deseille, Nostalgia Ortodoxiei, p. 104.

[8] Isidor Todoran, Ioan Zăgrean, Teologie Dogmatică, Ed. Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1991, p. 96.

[9] Arhim. P. Deseille, Nostalgia Ortodoxiei, p. 108.

[10] Arhim. P. Deseille, Nostalgia Ortodoxiei, p. 108.

[11] Arhim. P. Deseille, Nostalgia Ortodoxiei, p. 108.

[12] Arhim. P. Deseille, Nostalgia Ortodoxiei, p. 109.

by