Sărbătorile sunt solemnități bisericești, expresii ale bucuriei duhovni­cești și ale simțirilor curate. Părintele Dumitru Stăniloae descrie sărbătoarea ca pe „o țâșnire de viață dumnezeiască în creație”^[1], o clipă de bucurie sfântă și negrăită, care cuprinde întreaga ființă umană, o mărturie concretă a vieții creștine ideale, înțeleasă și trăită la modul ei autentic, ca unire deplină cu Hristos prin îndeplinirea faptică a poruncilor Lui (Ioan 14, 21), așa cum o definește un mare dascăl și luminător al Bisericii: „Să-ți fie deci sărbătoare, ție, celui ce prăznuiești cu judecată și evlavie, nu lumina ce strălucește în lămpi, spre a se stinge puțin mai târziu, ci însăși strălucirea curată a sufletului tău, care este cunoștința lucrurilor dumnezeiești și cerești, dăruită de Duhul Sfânt celui ce este israelit cu mintea. Aceasta să-ți fie strălucirea care să lumineze toată viața ta, luminând mai presus decât razele soarelui pe toți cei din casa lumii, lumină curată a unui cuvânt presărat cu sarea Duhului, potrivit poruncii care spune: «Așa să lumineze lumina voastră înaintea oamenilor, așa încât să vadă faptele voastre cele bune și să slăvească pe Tatăl vostru Cel din ceruri» (Matei 5, 16)”^[2].

Putem considera sărbătoarea ca fiind un prilej de înălțare și desfătare sufletească, deoarece, în clipele ei, dreptcredinciosul creștin „este vesel pentru gândul la bunătățile pe care ni le-a dat nouă Dumnezeu”^[3] și încearcă să se apropie mai mult de El. Caracteristica dominantă a sărbătorii creștine este sentimentul comuniunii depline a omului cu Dumnezeu și cu întreaga creație. „Omul vrea ca el să aibă, înainte de toate, conștiința realității transcendenței obiectului divin”^[4], iar acest lucru îl oferă, în mod cert, ziua de sărbătoare. Paroxismul vieții în context de sărbătoare îl determină pe creștinul care îl trăiește să se simtă „susținut și transformat de niște forțe ce îl depășesc”^[5]. Sărbătoarea este un timp sacru în care omul se asociază cu tot universul ce îl înconjoară, pentru a-I da slavă lui Dumnezeu, moment în care cerul și pământul împreună doxologesc, ipostază în care îngerii și oamenii împreună glăsuiesc, pentru a-L cinsti pe Dumnezeu, în imnul de laudă și preamărire: „Slavă Ție, Dumnezeul nostru, slavă Ție!”.

Ceea ce mai prilejuiește o sărbătoare la creștinii ortodocși este și bucuria duhovnicească și unirea prin iubire și rugăciune a tuturor credincioșilor adunați în sfânta biserică la serviciul divin public, pentru a-L cinsti pe Dumnezeu și a dobândi de la El „toată darea cea bună și tot darul desăvârșit” (Iacov 1, 17). Tot în cadrul liturgic al sărbătorii are loc invocarea sfinților și a Maicii Domnului în rugăciuni, pentru a mijloci înaintea lui Dumnezeu iertarea păcatelor noastre, fiindcă „mult poate rugăciunea stăruitoare a dreptului” (Iacov 5, 16). Cel ce păzește cuvântul lui Dumnezeu, rugându-se neîncetat, iertând și miluind pe aproapele său, trăiește într-o sărbătoare continuă, pentru că spulberă egoismul din sufletul lui și pune în lucrare dragostea, care este „plinirea legii” (Romani 10, 4 ).

În sărbători, fiecare creștin trăiește un moment sublim: îl descoperă pe Dumnezeu, intră în relație personală cu El, prin intermediul rugăciunii și al energiilor Sale divine necreate, revărsate cu prisosință în sfântul lăcaș, în prezența comunității rugătoare care participă la săvârșirea sfintelor slujbe, a Sfintei Liturghii și a Sfintelor Taine. Acesta este momentul în care credincioșii, degajați de grijile și de preocupările vieții cotidiene, se reculeg, meditează la voia lui Dumnezeu, se roagă împreună în lăcașurile de închinare, își însușesc mesajul învățăturii divine și se împărtășesc de toate bunurile spirituale necesare mântuirii sufletului: harul divin, pacea inimii, liniștea conștiinței, iertarea păcatelor, ajutorul ceresc, în perspectiva dobândirii vieții veșnice, pentru care ne sârguim în toată călătoria vieții noastre pământești. Acesta este, de fapt, rostul sărbătorii, deoarece, tot conform mărturisirii aceluiași scriitor bisericesc, „pentru noi e sărbătoare toată viața, pentru că suntem convinși că Dumnezeu este lângă noi totdeauna și în orice loc”^[6].

Ca moment sublim al întâlnirii efective cu Dumnezeu în cadrul sărbătorilor, Biserica, fără a exclude timpul ca realitate cosmică, ne propune și ne oferă, în mod concret, timpul sacru, care nu este altul decât timpul liturgic: „totul […] în zilele de sărbătoare se îmbracă în splendoare și frumusețe, închipuind preamărirea lui Dumnezeu, manifestată prin bucuria spirituală a credincioșilor”^[7]. Bucuria este exprimată mai ales în melodioasele cântări liturgice – „cu cât însemnătatea sărbătorii este mai înaltă, cu atâta reprezintă mai multă bucurie și cu atâta se face și mai multă cântare”^[8]. Cântarea este expresia simțirii și trăirii sentimentelor religioase și a plinătății simțurilor duhovnicești, căci cei plini de duh vorbesc între ei „în psalmi, în laude și în cântări duhovnicești” (Efeseni 5, 18-19). Așa se explică faptul pentru care „sărbătorile se disting printr-o mai mare solemnitate a rugăciunilor și a cântărilor și printr-o prelungire a lor. Toate acestea iau o formă mai înaltă și mai măiastră, pentru a înălța duhul nostru la frumusețea lucrurilor celor slăvite ale lui Dumnezeu. Și veșmintele bisericești sunt mai strălucite și în templu există o mai mare luminozitate. Acest lucru este simbol al bucuriei duhovnicești și tip al luminii slavei dumnezeiești, care se arată mai evidentă în sărbătorile creștine”^[9].

Biserica noastră Ortodoxă a înțeles și a apreciat sărbătorile la justa lor valoare și însemnătate religioasă, ca pe niște „timpuri de solemnități bisericești și ca pe niște icoane ale bucuriei și ale sentimentelor curate”^[10]. Atunci când aceste clipe sunt trăite cu toată profunzimea și cu deplina încredințare că Dumnezeu ne ascultă și ne împlinește rugăciunile și cererile noastre, „o negrăită bucurie și pace ne năpădește sufletul, un val de aer proaspăt ne înviorează și un fel de ușurare – asemănătoare cu a robului descătușat din lanțuri – ne sprintenește săltările duhului și ale trupului și nicăieri nu ne simțim mai înfrățiți cu cei din jur ca în preajma Sfântului Altar”^[11].

Dar, pentru ca roada Duhului Sfânt: dragostea, bucuria, pacea, facerea de bine, credința, blândețea și înfrânarea poftelor (Galateni 5, 22) să odrăslească în inimile și sufletele noastre, trebuie să cinstim sărbătorile cu toată pietatea, respectul și buna-cuviință creștinească, înfrânându-ne de la păcat și de la obiceiuri urâte și incompatibile cu duhul sărbătorii. „Ia seama să nu petreci sărbătorile în băuturi de vin, ci în înnoirea minții și curăția sufletului. Ni s-a rânduit să priveghem totdeauna în cântări și în citiri, dar mai ales în sărbători”^[12], spune un sfânt părinte filocalic.

Menirea creștinului nu se rezumă la simplul fapt de a trăi duhovnicește numai la zile mari, ci de a transpune duhul sărbătorii în toată scurgerea timpului vieții sale pământești, practicând virtutea și îndeplinind în tot ceasul voia lui Dumnezeu. Iată ce spune Sf. Ioan Gură de Aur în această privință: „Creștinul nu trebuie să prăznuiască sărbătorile numai în știutele zile, ci tot anul trebuie să fie lui sărbătoare. Cum însă trebuie să fie formată acea sărbătoare care se cuvine lui? Pavel zice: «Să prăznuim nu întru aluatul celor vechi» (I Corinteni 5, 8). Dacă ai conștiința curată, tu serbezi în toate zilele, săturându-te cu nădejdile cele slăvite și îndestulându-te cu așteptarea bunurilor celor viitoare. Iar dacă nu ai conștiința liniștită și ești împovărat cu multe păcate, atunci poți să ții mii de sărbători și totuși nu te vei afla mai bine decât cel ce jelește. Căci ce-mi folosește mie o zi senină când conștiința mea este întunecată?”^[13]. Această trăire, prin credință, în prezent, ca o realitate actuală a unor evenimente petrecute odinioară, creează în sufletele credincioșilor un adânc sentiment al prezenței lucrării divine și o mare putere de convingere a adevărului Ortodoxiei.

Din punct de vedere moral-religios, zilele de sărbătoare se deosebesc de restul zilelor anului prin oficierea, în biserici, a serviciului divin, la care credincioșii participă, prăznuind astfel evenimentul sau pe sfântul pomenit, dar și prin repaus, adică prin întreruperea activităților obișnuite din zilele lucrătoare și înlocuirea lor cu experiențe duhovnicești. Sărbătorile sunt expresia și mărturia grăitoare a acestei vieți: „Omul, când e sărbătoare, caută să se îngrijească. Trebuie să se spele, să aibă haine curate și să calce tot cu încredere. Până merge la biserică, nu ia nimic în gură; nici măcar apă. Când e sărbătoare, nu zice vorbe rele; nicicând nu e bine, da mai ales când e sărbătoare”^[14].

La marile sărbători, mai ales, creștinii simt prezența lui Dumnezeu Însuși în toată făptura și în creația Sa. Atunci când se apropie o mare sărbătoare, precum Sfintele Paști, parcă toată lumea se schimbă, devine mai blândă, mai frumoasă. Sărbătoarea schimbă totul, purifică și transformă omul, înnoind firea celui păcătos într-un nou om, cel care trăiește întru Hristos.

 

Pr. Răzvan-Mihai Bucă

Parohia Satu Nou, oraș Panciu

Protoieria Panciu

^[1] Pr. Dumitru Stăniloae, „Paștele, sărbătoarea luminii și a bucuriei în Ortodoxie”, în: Studii Teologice, XXVII (1975), 5-6, p. 351.

^[2] Sf. Simeon Noul Teolog, Discursuri teologice și etice, Scrieri I, trad. Diac. Ioan I. Ică jr, Ed. Deisis, Sibiu, 1998, p. 396.

^[3] Clement Alexandrinul, Stromatele, VII, 35, 7, în: Scrieri. Partea a II-a, coll. Părinți și Scriitori Bisericești, vol. 5, trad. Pr. Dumitru Fecioru, Ed. Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1982, p. 498.

^[4] Arhim. Vasile Miron, Sărbătorile împărătești cu dată variabilă, Ed. Paideia, București, 2012, p. 6.

^[5] Roger Caillois, Omul și sacrul, Ed. Nemira, București, 1997, p. 108.

^[6] Clement Alexandrinul, Stromatele, VII, 35, 6, p. 498.

^[7] Pr. Ilie Teodorescu, Liturgica, manual pentru seminariile teologice, București, 1922, p. 123.

^[8] Ierom. Gabriel Rășcanu, Liturgica sau serviciul divin al Bisericii Ortodoxe, București, 1876, p. 165.

^[9] Protos. Melchisedec Ștefănescu, Manual de Liturgică (sau slujirea de Dumnezeu a Bisericii Ortodoxe), București, 1862, p. 98.

^[10] Badea Cireșeanu, Tezaurul liturgic al Sfintei Biserici Ortodoxe de Răsărit, t. III, București, 1910, p. 244.

^[11] Pr. Constantin Moisiu, Să stăm bine, să stăm cu frică. Povățuitor liturgic pentru preoți și popor, București, 1941, p. 123.

¹² Sf. Teodor al Edesei, Una sută capete foarte folositoare, în: Filocalia, vol. 4, trad. Pr. Dumitru Stăniloae, Tipografia Arhidiecezană, Sibiu, 1948, p. 212.

¹³ Sf. Ioan Gură De Aur, „Cuvânt la 1 ianuarie, ziua Anului Nou”, în: Predici la duminici și sărbători, trad. †Melchisedec Ștefănescu, Ed. Buna Vestire, Bacău, 1997. p. 246.

^[14] Ernest Bernea, Cadre ale gândirii populare românești, Ed. Cartea Românească, București, 1985, p. 204.

by