…înota în disperare și simţea că pierde din puteri îngrozit fiind de gândul că apa mării, rece ca gheața era enorm de adâncă sub el ,… acest gând îl copleșea si nu-i dădea niciun moment de linişte, ci din contra…în faţa ochilor, oriunde privea avea în permanenţă doar marea. Deşi învolburată, dar fără mari valuri care să-l doboare mai mult, acea privelişte şocantă din fața ochilor a infinitului de străbătut și abisul apei de sub el, îl făcea să simtă din plin o spaimă cumplită care-i furnica ameninţător muşchii mâinilor şi ai picioarelor.

Deodată, în dreapta și în stânga lui, le văzu capetele deasupra apei, de fapt profilul de un abanos sclipitor al unor capete de cai înotand și parcă scrutând și ei zarea cu ochii lor mari și frumosi,… gândi fulgerător că și ei luptau din greu pentru a ajunge cândva la un liman,…parcă le vedea zbătându-se picioarele, știind cât de muschiulos erau împreunate sus, spre trupul lor, dar lungi și subțiri în partea de jos, spre glezne… mai nu-și putea explica, ce căutau acolo caii, cum ajunseseră acolo departe în apa mării, înotând și ei în neștire, ca și el… îi trecu fulgerător gândul că și ei aveau precis același scop ca și el, … iar în acel moment se produse parcă o minune văzând deodată în fața ochilor, parcă picat din cer, un piedestal din lemn care ieșea la vedere din apa mării. Pe acesta se ridica un gard-paravan, destul de înalt și lat, întunecat de umezeală și care-i ascundea masa de apă, o priveliște incomensurabilă a mării pe care o știa în fața lui, imposibil de străbătut în înot. Un val de bucurie însoțit parcă de forțe noi în mușchii mâinilor și ai picioarelor îl făcu să înoate în câteva clipe până la parapet. Nu cu ușurință se ridică pe piedestalul umed și alunecos, periculos de strâmt pentruca mergând pe el să-și poată susține în continuare echilibrul. Caii nu-i mai vedea acum, parcă deodată dispăruseră… Sprijinindu-se cu mâinile pe gardul-paravan din fața lui, peste care din cauza înălțimii acestuia nu putea vedea ce este pe dincolo de el, porni încet și atent ca să nu alunece în apă până la capătul strâmtului piedestal. Ajuns în sfârșit la capătul acestuia, aplecă capul într-o parte, lateral, ca să poată vedea mult râvnita imagine de dincolo de gard … rămase perplex revăzând îngrozit imaginea pe care o avusese în fața ochilor tot timpul, puțin mai înainte, pe când înota cu disperare spre un liman… aceeași mare uriașă, deloc primitoare, întinzându-se la nesfârșit, parcă până dincolo de orizontul indefinit și îndepărtat…

…în aceeași clipă se trezi brusc, deschizând ochii tulburat. Neliniștit în suflet, realiză că fusese un vis care prevestea ceva,…ceva care în subconștient îi insuflase o stare de teamă greu de stăpânit. Transpirase, …știa că era coșmarul prin care trecuse. Și acum îi revenea imaginea frumoasă și clară, dar neliniștitoare a acelor cai din apele mării înaintând în dreapta și stânga lui cu greu, însă nicidecum în panică și pe care deodată nu i-a mai văzut. Parcă îi lăsaseră un gol însă în suflet considerându-i pierduți undeva în valuri, altfel nu-și putea explica dispariția lor fulgerătoare.

Deși luat de alte gânduri care îi frământau acum mintea făcu totuși legătura între coșmarul avut și stress-ul dinaintea plecării lui în Germania care urma să fie doar peste câteva zile. Rezervase deja biletul de avion cu o scurtă escală în Berlinul de est, de unde apoi lua trenul mai departe până la Frankfurt. Își pregătise această plecare cu multă grijă, știind că aceasta era piatra de încercare la răspântia de drumuri survenită în viața lui.

Câteva zile mai târziu, în acea dimineață mohorâtă de martie a lui ‘84 o burniță rece și continuă se amesteca cu lacrimile de pe obrazul lui, stârnite de emoțiile care îl încercau după ce abia ieșise din apartamentul în care locuia. Câteva momente înainte, aplecat peste pătuțul de copil al băiețelului lui, îl văzuse dormindu-și somnul liniștit din zorii zilei și cu visele lui colorate de copil, dar cu siguranță departe de a gândi că cel care îl iubea nespus de mult, tatăl lui, era acum pe picior de plecare.
Își îmbrățișase soția, care îi înțelesese hotărârea luată după atâta amar de vreme într-o luptă dusă de el fără vreun semnal pozitiv de reușită, în schimb cu semnale din ce in ce mai mari de agravare a sănătății și a psihicului. E greu de descris golul sfâșietor care îi copleșea sufletul făcând acum acest pas hotărâtor în viață. Deși îl premeditase cu destul de mult timp în urmă, nu putuse aprecia la adevărata amploare remușcările ce urmau să-l încerce. Tot timpul își alimentase speranțele cu gândul că în scurt timp îi va putea revedea din nou într-o altă lume, undeva departe. Refuza să creadă că nu se va mai putea juca curând cu băiețelul lui și să poată să-l învețe ce văzuse el în viață ce este bine și ce e rău. Spera ca acest timp al despărțirii pe care acum nu-l putea estima, să-l poată depăși cât de cât curând.

Autobuzul de la Casa de bilete TAROM din centrul Bucurestiului îl duse până la aeroportul Otopeni. Trecu de controlul deranjant de minuțios al bagajelor și al pașaportului, după care se îndreptă spre sala de așteptare a îmbarcării pentru avionul de Berlin Est. Viza de turist pentru vizită la sora din Germania Federală, aflată într-o așa zisă stare grav bolnavă, o obținuse cu multă greutate și după multe audiențe și tatonări insinuante,… în final îi deschisese însă drumul plin de capcane trăit de el până acum, spre o libertate mult sperată.

Urcând pe scara avionului, înainte de a intra, își întoarse privirea înapoi spre clădirea aeroportului prin aerul parcă brăzdat necontenit de burnița măruntă și rece, gândind în acele clipe la un virtual moment al revederii.

Curând avionul își luă zborul și luând înălțime trecu prin norii grei și negri cu motoarele parcă gemând și dominând liniștea care se așternuse în avion imediat după decolare. Dar la scurt timp, se ridică deodată parcă o cortină spre văzduhul din jurul avionului care lăsă să pătrundă prin hublouri sclipirile prietenoase ale razelor de soare de pe un cer limpede, azuriu. Și totuși, în sine nu gusta panorama nou apărută, mintea fiindu-i copleșită de gândurile negre care îi dominaseră plecarea.
În continuare, pe fondul zborului avionului al cărui motoare acum parcă torceau, monoton și liniștit, privea fără vreo țintă fixă prin golul imens dinafară… în subconștientul lui începură să se perinde, precum un film derulat în secvențe, scene din viață trăite în timp și pe care și le reamintea acum…

…Terminase facultatea de Comerț exterior și Relații internaționale și își alesese de pe listele cu posturile disponibile să fie repartizat la serviciul de export al unui mare nou combinat producător de oțeluri din Galați, orașul lui natal. Atmosfera provincială a vieții din combinat nu-l deranja, deși se deosebea cu mult față de ceea ce cunoscuse dealungul anilor în timpul activității prestate în vacanțele studențești ca ghid turistic pe litoralul Mării Negre. De data asta, după ce autobuzul care transporta salariații îl aducea până la poarta combinatului, în fiecare dimineață când se îndrepta spre clădirea centrală unde își avea biroul, era frapat de mirosul pregnant și deloc plăcut care plutea în aer, provenind de la cocserie. Nu uitase de briza maritimă zilnică de care avusese parte pe când lucra pe litoral, chiar dacă era vorba numai de trei-patru luni pe an, briză care împrospăta permanent aerul cu săruri și minerale atât de benefice celor care trăiau acolo, sau celor care se aflau la lucru sau odihnă în acele locuri.
Primele contacte cu persoane din combinat nu au fost prea promițătoare… împreună cu el mai fuseseră repartizați la același serviciu și o altă colegă de facultate, dar și alți 2 economiști de la alte facultăți din țară. Șeful de export de atunci, care după cum aflase mai târziu, era inginer făcut „pe puncte”, cum se spunea în cercuri intelectuale, adică cu facultate făcută la seral și fără multe pretenții. Îi primi în biroul lui pe toți cei patru stagiari și prima lui remarcă, cu un rânjet crispat pe față le spuse: …- pentru voi economiștii, tone, boi, sau c… e tot una!”… Niciunul dintre ei nu putu râde de gluma șefului, aparent mult gustată de el, după care rânjetul de pe fața lui se transformă dintr-odată într-o grimasă de om neînțeles. Fusese o încercare de glumă cu iz ironic la adresa economiștilor, din partea lui ca reprezentant al „castei” inginerilor din care pretindea cu convingere că face parte.
În următoarele luni trecură ca stagiari prin toate secțiile de producție ale combinatului, de fapt o practică foarte utilă cu noi cunoștințe tehnice specifice produselor finite și pe care urmau să le promoveze la export. Era vorba de o producție anuală de oțel și laminate de 10 milioane tone, ceeace însemna enorm pentru industria românească și comerțul cu laminate la acea vreme.
Adevăratul preț al acestei investiții naționale îl află însă la scurt timp. La Cocseria combinatului lucra un coleg al lui de școală, acum devenit inginer, cu studiile făcute chiar la Facultatea de metalurgie din București. El îi povestise cum un renumit profesor universitar de la facultate, care le predase, dar care, în calitate de specialist în domeniul metalurgic făcea parte și din consiliile de analiză și realizare a investițiilor combinatului, fusese destituit cu ani în urmă din toate funcțiile, inclusiv cea de la catedra facultății. Motivul ?…își permisese, într-o sedință condusă chiar de Ministrul metalurgiei, să califice prețul enormei investiții la nivel național a combinatului ca fiind total deavantajos și tributar unor credite și importuri în special de materie primă absolut necesară producției, dar cu efect final înrobitor pentru țară și națiune.
Nu a trecut mult timp până s-a convins și el de veridiciatea acelor previziuni ale profesorului de metalurgie, care fusese pedepsit pentru adevărul rostit fără teamă.

După o perioadă petrecută ca stagiar prin mai toate secțiile combinatului, de la cocserie, la oțelărie și prin cele trei mari laminoare, urma să revină împreună cu ceilalți stagiari în diverse servicii din Direcția Comercială, el la serviciul de Export. Nu după mult timp fu chemat de șeful Serviciului Personal unde i se spuse să completeze formulare pentru participarea la un Curs și proiect de Marketing care urma să se desfășoare timp de șase luni la Paris. Entuziasmat de o asemenea practică profesională, ce ar fi urmat să-i îmbogățească referințele Curiculum-ului Vitae, nu ezită niciun moment și completă imediat toate formularele necesare. Pe moment l-a frapat însă o rubrică din formular și anume cu declarația solicitantului dacă are rude în străinătate. Cu doar doi ani în urmă, sora lui, doctoriță, primise de la Consiliul de stat aprobarea de căsătorie cu logodnicul ei, român de origine germană stabilit în Germania federală împreună cu întreaga lui familie. Ea așteptase această aprobare cu emoții și înfrigurare trei ani și jumătate, așa că la scurt timp după formalitățile cununiei plecă și ea în vest pentru a trăi alături de soțul ei.
După ce completă toate detaliile formularului, îl înmână șefului de personal. Spera în curând să participe la proiectul de marketing din Franța. Trecură câteva luni până când află de la Personal că participarea la cursul de marketing îi fusese respinsă. Vestea îi veni ca un prim duș rece trezindu-l la o nouă realitate ce începuse să se profileze în viața lui. Deși motivul respingerii cererii lui nu-i fusese confirmat în scris, o doamnă care lucra la Personal, care îl simpatiza, îi șopti la ureche: …”sora din străinătate!”

În prima iarnă după angajarea în Combinat, veni la el în vizită Inger, prietena norvegiană pe care o cunoscuse în perioada când lucrase ca ghid turistic la ONT pe litoralul Mării Negre. El se angajase acolo doar temporar pentru „un ban de buzunar” în timpul vacanțelor de vară studențești. Inger pe lângă engleză, vorbea limba daneză, apropiată limbii ei materne, norvegiana, ea fiind delegata în Mamaia a firmei de turism Imperial Danemarca de la Copenhaga.
Pentrucă ea nu cunoștea decât o parte din delta Dunării, hotărâră să facă o excursie până la Sfântul Gheorghe ca ultimă așezare pe brațul cu același nume. Iși luă câteva zile libere și plecară amândoi într-o dimineață cu cer senin de mai. Din portul gălățean luară Săgeata, un vas rapid care mergea până la Tulcea fără alte opriri. În drum, priviră spre malul stâng al Dunării, acolo unde pe o porțiune se întindea și granița cu Ucraina. Îi povesti Ingei despre Basarabia, cândva ținut românesc, pierdut după un război în care țara lui intrase după ce coalizase și luptase inițial ca aliat alături de Germania lui Hitler, cea care declanșase războiul mondial. În final fuseseră învinși. Fusese un preț enorm pentru România, de data asta victime fiind și toți care se aflaseră în Basarabia, trăiseră, gândiseră și vorbiseră, sute și sute de ani în limba lor maternă, limba română.
Inger ascultă cu atenție și îi redă și ea pe scurt istoria zbuciumată trăită de norvegieni sub ocupația germană timp de cinci ani până la capitularea Germaniei lui Hitler. Erau situații paralele și comparative din anii grei ai războiului mondial trăite de două națiuni din două țări europene aflate la o distanță de peste 2500 km.

După nici două ore ajunseră în portul Tulcea, unde erau ancorate multe vase, mari și mici care făceau legăturile comerciale între Marea Neagră și localitățile cu port la Dunăre.
Ajungând în Tulcea însă la o oră nepotrivită pentru plecarea altor vase mai departe spre Deltă, hotărâră să plece în dimineața zilei următoare. Se indreptară spre hotelul din centrul orașului unde rezervară o cameră pentru o noapte. La recepție li se ceru actele de identitate, lui buletinul, ei pașaportul, pentru datele care urmau a fi înregistrate în registrele lor.

A doua zi, după micul dejun și predarea cheii camerei, își luară documentele de la recepție, după care se îndreptară spre clădirea portuară. Vaporul spre Sfântu Gheorghe trebuia să plece cândva spre prânz. Au urmat câteva ore de mers pe brațul Dunarii purtand același nume, Sfantu Gheorghe. Dunărea își etala acum noul ei peisaj din drumul șerpuind spre mare, cu maluri neumblate, pline de sălcii și porțiuni dese de stuf, în care își anunțau prezența cu preponderență vietățile zburătoare… sclipirile apei parcă le energizase zborul în lumea lor, liberă de orice prezență modernă, o natură pură, rămasă încă nealterată de om.
Ajunși la destinație, la debarcader erau postați soldați în uniforme care făceau controlul actelor de identitate după coborârea pasagerilor de pe vas. Erau de fapt grăniceri, Sfantu Gheorghe fiind considerată localitate de frontieră. Atmosfera și peisajul locului erau totuși specifice unui sat mai mare, având în jur de 500 de locuitori și care mai toți erau pescari. Așezarea Sfântu Gheorghe fusese menționată în documente istorice încă la începutul sec. XIV de negustorii genovezi care făceau comerț cu peștele pescuit în apele Mării Negre și la gurile Dunării. Mulți dintre localnici erau lipoveni, urmași ai refugiaților politici veniți din Rusia pe timpul împărătesei Ecaterina cea Mare. Se spunea ca fuseseră urmăriți și pedepsiți pentrucă refuzaseră să meargă la oaste timp de 25 de ani, așa cum li se cerea la vremea aceea în Rusia. Fiind pescari și vânători se așezaseră la gura canalului Sf. Gheorghe trăind în deplină armonie alături de puținii localnici ai așezării.

Cum trecura de controlul foarte amănunțit al grănicerilor, aparent suspicioși, deoparte și de alta a drumului diverse persoane așteptau eventuali turiști pentru a le oferi cazare. Se hotarâră repede după ce conveniră cu unul dintre țăranii ofertanți detaliile și prețul șederii lor. Și-au dat seama ca nu aveau altă soluție decât a lua masa împreună cu gazdele lor de origine lipoveni. Hoteluri și restaurante nu existau. În schimb, exista obișnuita crâșmă a satului la care se adunau de obicei pescarii la un pahar și de vorbă, dar și de votcă. Aflară acum că în casele oamenilor nu existau conducte și robinete cu apă potabilă, nici măcar pentru spălatul pe față și al dinților. Toți foloseau apă din Dunăre cu care nu numai se spălau, dar o și beau și își găteau mâncarea, bineințeles nu numai ciorba lor pescărească. O turnau în galeți, punând pe fundul acestora o piatră aparent spongioasă care făcea, se pare, cât de cât o decantare, de fapt o filtrare a apei destul de tulburi și nisipoase din Dunăre. Nu prea erau multe lucruri de făcut, sau de văzut într-un asemenea sat, așa că în zilele următoare aranjară cu gazda, care era și pescar să le ofere o plimbare cu lotca lui pescareasca pe canalele deltei. Zis și făcut!… era doar o ocazie unică. Prin multiplele canale prin care au trecut cu barca, mărginite de stuful des predominant, au putut vedea nenumărate păsări, de mai toate genurile, chiar și cârduri întregi de pelicani. Între canale întâlneai și porțiuni mai largi, precum ochiuri largi de apă pe care le traversai înainte de a vâsli spre alte canale la fel de strâmte. Acele ochiuri apăreau în drumul bărcii ca niște oaze pastelate pe care pluteau nestânjeniți și grupați ca pe un covor verde măsliniu nuferi înfloriți,…liniștea locului era tulburată de anunțurile sonore ale brotacilor nelipsiți din acel mediu al lor. Își făceau parcă siesta, holbându-și ochii bulbucați în jur de pe covorul verde închis al nuferilor, locul lor preferat de ședere temporară.
Gazda le povesti că ar fi putut vâsli pe acele canale și cu ochii închiși și fără nicio hartă care să-l îndrume într-un fel. Așa trecură cele câteva zile de Deltă, cu borșul pecaresc zilnic gătit cu apa din Dunare, cu multiple escapade pe canalele stufoase ale deltei, după care se reîntoarseră la Galați.
Într-una dintre zile, în timp ce lucra în birou fu chemat de urgență la Protocolul combinatului, acolo unde de obicei aveau loc ședințele cu delegațiile străine și cu reprezentantii Metalimport-ului veniți în delegație din capitală. Într-una din camerele de protocol îl aștepta un tip între două vârste, îmbrăcat în costum și cu cravată,… se recomandă spunându-i că este de la Securitate. Urmă o serie de întrebări, toate legate de Inger și de excursia lor în Deltă si la Sfântu Gheorghe.
Era rezultatul iminent al prezenței și legitimării lor pe parcursul excursiei, la hotel și la grănicerii debarcaderului din Sfântu Gheorghe. Întrebările puse erau directe și nu ascundeau cu nimic circumspecții și bănuieli de presupus spionaj, fiind de fapt o chestionare specifică organelor de securitate. Îi atrase însă și atenția asupra faptului că o asemenea relație de prietenie cu o cetățeană străină nu putea să fie bine văzută și nicidecum apreciată în contextul activității de export legată de așa zise secrete de stat,…care și unde erau acele secrete, nu le putea defini de fapt nimeni la ora aceea, decât bineînțeles ofițerii care se ocupau din „ umbră” cu asemenea teme obscure.

Mai târziu iși aminti de o discuția purtată cu Inger care își exprimase intenția de a se muta definitiv în Romania împreună cu băiatul lor născut în Norvegia. Realiză însă curând că întreaga ei activitate pe litoralul românesc cu experiențele și locurile destul de atractive pe care le oferea nu era de departe o imagine a vieții reale trăite de un cetățean român de rând, cu problemele cu care era acesta confruntat la vremea aceea destul de tulbure. Ca urmare, analizând mai profund acest gând al ei, vis a vis de discrepanțele clare față de viața în totala libertate pe care și ei și băiatului lor le-o oferea Norvegia, patria lor, Inger renunță în final la un asemenea plan al ei.

Au urmat câțiva ani de activitate profesională legată însă mai mult de producția de export a Combinatului, decât de activitățile specifice comerțului exterior care erau în continuare efectuate și derulate de intreprinderile din capitală aparținând Ministerului Comertului Exterior.

După câțiva ani lucrați la Combinat la Galați și după ce o cunoscu pe viitoarea soție, se mută la București. Își găsise să lucreze într-o instituție de stat pentru comerț exterior, de fapt un loc unde putea practica efectiv ceea ce studiase la facultate. În discuția purtată cu noul șef de personal îi fu pusă de către acesta din nou întrebarea dacă are rude în străinătate. Nu avea de ce să ascundă nimănui acest lucru și nu era niciun secret, faptul că sora lui plecase în Germania legal și numai după aprobarea oficială primită din partea organelor de stat.

În noua societate comercială se bucură de apreciere și recunoștință, în special față de modalitățile cvasi diplomatice pe care le aborda în negocierile contractelor și proiectelor de import de utilaje și instalații industriale care îi fuseseră atribuite. În scopul finalizării unor negocieri la sediul clienților i se deschise chiar și o poartă spre deplasări, dar numai în unele țări socialiste. Prin rezultatele obținute își clădi astfel în scurt timp un nume apreciat la nivelul conducerii societății și a ministerului de care aparținea, ca și al clienților interni și externi. Directorul îl chema în biroul lui aproape zilnic să se consulte cu el în multe teme care trebuiau nu numai dezbătute, dar și rezolvate. Și totul merse până într-atât, încât într-o bună zi pe neașteptate fu chemat la telefon de către secretara de la Protocol. Nu știa motivul apelului, mai ales că în acea zi nu avea nicio ședință cu firme străine, iar la întrebarea lui secretara îi răspunse sec: „Veniți, o să vedeți aici”! Într-una din sălile de Protocol îl aștepta un tip între două vârste și care se recomandă a fi de la Comitetul Central al PCR. Îi spuse direct că erau în căutare de viitori consilieri ai Preșidenției pe probleme de comerț exterior. Se interesă în special despre situația lui privată și legăturile lui din lumea întreagă. Bineînțeles că atunci când fu întrebat, el nu evită să-i spună că are o soră în străinătate, căsătorită fiind cu un român de origine germană și care cu ani în urmă se stabilise împreună cu întreaga lui familie în Germania. Îi preciză că toate, inclusiv căsătoria surorei lui se făcuseră după primirea tuturor aprobărilor oficiale și legale din partea organelor de resort de la vremea aceea. După alte câteva întrebări în legătură și cu soția lui care lucra la o altă societate de comerț din capitală, tipul plecă fără a preciza cum și când se vor concretiza rezultatele acelui dialog, care se referise mai puțin la activitatea lui profesională, fiind mai curând unul cu referiri la datele personale. Oricum, de la el nu mai auzi niciodată nimic. Intui însă încă odată și cu oarecare gust amar cum se soldase dialogul purtat cu el și mai ales cum fusese apreciată sinceritatea răspunsurilor date de el la întrebările puse.

Trecură câțiva ani și țara, în ciuda unor rezerve petroliefere naționale, ca și a unei producții relativ suficiente, intră și ea în criza mondială a anilor ’77-’78 care zguduia întregul Mapamond. Această criză mondială se manifestă nu numai pe plan economic, ci fu însoțită și de revolte, mișcări militare internaționale, popoare nemulțumite…rușii intrară în Afganistan, izbucni marea revoluția iraniană, avu loc atacul terorist al marii Moschee de la Mekka soldat cu peste 1000 de victime … pe acest fond tulbure, economia țării, care era în plin efort de a plăti la extern ratele scadente și dobânzile aferente creditelor asumate, ca și ale datoriilor internaționale rezultate, începu să dea semne de oboseală, cu rezultate negative și asupra standardului de viață a românului. În mai toate domeniile de activitate se simțeau efectele crizei, iar comerțul exterior nu făcu nicio excepție. În scopul reducerii de personal la nivelul a trei ministere se preconizase în 1980 comasarea a trei intreprinderi de export-import subordonate acestora într-una singură care urma să realizeze aceleași proiecte, dar cu un număr restrîns de angajați. Astfel, cândva la începutul anului 1980 începură acțiunile premergătoare comasării Impexmin, Romchim și Industrial într-o nouă societate ce urma să fie denumită Industrialexportimport.

Cu această ocazie află și el că la nivelul fiecărei intreprinderi se întocmiseră liste cu angajații care urmau să fie preluați pe statul de plăți și personal angajat al noii societăți. Indirect rezulta dispariția unora dintre angajații de până atunci, care figurau de data asta pe așa-zisa Lista neagră de personal, listă care specifica sec pretinsa problemă de dosar a fiecăruia dintre ei: unii divorțați, unii având rude în străinătate, sau unii cu probleme familiale deosebite, cum ar fi foști legionari sau având proprietăți private neacceptate în statul socialist. Capacitatea profesională a acestora nu juca practic niciun rol în această selecție total arbitrară și cu titlu partinic, dar subiectiv. El află întâmplător mai multe detalii de la o colegă pe care o văzuse pe holul intreprinderii cu fața plânsă și o întrebase ce se întâmplase. Îi spusese că aflase acum de la serviciul de Personal că era prinsă și ea pe acea Listă neagră, ca persoană necceptată în viitoarea intreprindere, având rude apropiate în străinătate. Era tulburată, neștiind ce-i va oferi viitorul, în continuare…

În acea perioadă el era direct implicat în tratative cu diverse firme din vest care ofereau pe lânga echipamente de dotare a platformelor marine de foraj și de exploatare ce urmau a fi instalate în Marea Neagră și tehnologiile aferente, precum și know-how-ul din cadrul licenței respective. Află că cele două secretare de la Protocol comunicaseră deja oamenilor de afaceri și delegaților firmelor străine care veneau la tratative că în scurt timp trebuiau să vină la noul sediu al noii intreprinderi.

Curând după aceea, fu și el chemat la Serviciul de Personal din Minister unde i se comunică că de la data începerii activității la noua instituție cu noul sediu nu va mai face parte din personalul care va activa în continuare, dar că își putea alege dintr-o listă pusă la dispoziție un viitor nou loc de muncă într-una din centralele industriale din capitală. La întrebarea lui care sunt motivele acestei hotărâri i se spuse că va primi un răspuns în scris. Aflând că aceste instrucțiuni, privind pretinse probleme de dosar ale unor salariați care trebuiau îndepărtaţi din sistemul comertului exterior, fuseseră concepute de fapt la nivelul guvernului, decise să adreseze un memoriu la cel mai înalt nivel și anume direct președintelui țării, așa numitul „conducător iubit al poporului”…
În memoriu arătă că, fără a fi avut personal vreo vină, greşeală, sau vreo atitudine care să fi fost contrară societăţii în care trăia, fusese pur și simplu blocat în activitatea şi ascensiunea lui profesională şi politică, lucru confirmat în primul rând de faptul că la toate propunerile de avansare pe linie de serviciu sau în ierahia politică, de deplasare în străinătate pentru proiecte lucrate în exclusivitate de el, era îndepărtat de pe acele liste cu propuneri fără vreo explicaţie. Arătă că și o ultimă cerere dintre ale lui de a urma suplimentar şi Facultatea de Drept la curs seral și fără frecvenţă, îi fusese deasemenea respinsă fără vreun motiv imputabil, lăsându-i un gust amar de nerealizare în propria lui țară.
Nu primi niciun răspuns direct, doar după două luni o înștiințare de la același minister unde lucra, fără nicio explicație, cu un conținut absurd și ambiguu, divagând de la obiectul memoriului și sunând: …„ Referitor Memoriul dvs. adresat la data…vă comunicăm că motivele v-au fost explicate la audiența pe care ați avut-o la Minister în data de…”

După începerea activității noii intreprinderi comasate la noul sediu, el continuă să se ducă totuși la servici, unde fu însă confruntat cu un nou scenariu. În fiecare dimineață la intrarea în intreprindere, stătea la poartă și șeful biroului de documente secrete, care legitima pe fiecare care intra. Fu întrebat „ce mai caută”, atâta timp cât nu mai este salariat acolo. Numai după ce el îi răspunse că are de pregătit și de predat toate proiectele la care lucrase până atunci, fu lăsat să intre în intreprindere. Fapt e că era mereu abordat și chemat de colegii care îi preluaseră dosarele lucrate de el și voiau în continuare lămuriri în finalizarea proiectelor. În schimb, la discuțiile cu partenerii străini din cadrul protocolului i se interzisese participarea.
Așa au trecut câteva luni bune, lucrând practic în continuare, dar fără a fi plătit, neapărându-i numele pe statele de plată. La cam fiecare două-trei zile era chemat de către șeful serviciului de personal unde i se repeta că nu corespunde ca lucrător în comerțul exterior având o soră în străinătate și fiind astfel indezirabil acolo. De fiecare dată îi ceru öefului de personal să-i consemneze în scris acea decizie venită „de sus“ și să menționeze „negru pe alb” motivul invocat referitor la sora lui din Germania. Neprimind însă nicio confirmare în acest sens, rămase însă pe poziția luată, incăpățânat, prezentându-se zilnic la serviciu. Trecuseră cam nouă luni, când fu chemat de directorul adjunct al noii intreprinderi și pe care nu îl cunoscuse personal până atunci. Acesta îi spuse pe un ton foarte oficial că urma totuși să fie preluat ca salariat al intreprinderii conduse de el, dar la serviciul de export utilaje petroliefere în cadrul biroului de derulare contracte. Începu noua activitate fără obiecțiuni, iar în noul birou avea ca șef un tânăr inginer cu care s-a înțeles bine de la bun început. La scurt timp acesta îl implică în activitatea de ofertare de utilaje petroliere la export, mai puțin în negocierile cu partenerii de afaceri străini care veneau la protocolul instituției unde el nu avea drept de participare. Având succese cu unele oferte, ar fi trebuit să plece pentru negocieri finale în țările respective, dar în locul lui plecau alți colegi, el neprimind viză de plecare, de fapt ca și până atunci. Șeful lui care îi știa „povestea” motivase că nu poate face mai mult pentru el.

Cândva, la sfârșitul anului ‘80 după ce se primise din exterior o cerere de ofertă destul de complicată cu necesarul de echipamente de foraj, dar și Know-how-ul aferent producției acestora implicând de fapt acordarea licenței fabricației utilajelor în țara importatorului, noul lui șef de servici îl chemă pe el. Aflase despre bogata lui experiență și referințele pozitive pe care le avea el în proiectele anterioare de importuri de utilaje complexe și pe care el le desfășurase cu succes la vechia intreprindere. Îi spuse direct, fără să-i promită mai multe, că dorea să-l implice pe el în procesul de concepție al acelei oferte tehnico-comerciale, de fapt o ofertă de engineering foarte complexă. Era vorba de instalații de forat puțuri de apă care urmau a fi livrate în Brazilia, dar și fabricate în continuare acolo sub licența românească. Lucrarea acesta îi luă mult timp fiind una dintre puținele cereri de licență venite din exterior și căreia trebuia acum nu numai să-i dea curs dar și să depună un efort deosebit pentru a ajunge la o finalizare cu succes.
Se documentă intens, luînd ca exemplu și oferta de licență a Gerovitalului, produsul Doamnei Dr. Ana Aslan care fusese oferită cu ani în urmă Germaniei federale. Cu ocazia asta află însă că deși pentru acordarea acelei licențe se semnase și un contract, producerea medicamentului Gerovital în Germania nu a avut loc niciodată. Din contră, contractul, ca și toată documentația tehnică și know-how-ul aferent producerii Gerovitalului livrate de partea română fuseseră arhivate în secret neintrând niciodată în vigoare…Totul fusese „regizat” în favoarea unui medicament produs de o societate farmaceutică germană și care pentru a bloca o eventuală concurență a Gerovitalului pe piața locală plătise în mod expres o astfel de procedură neobișnuită.

I-au trebuit mai multe luni până când termină noul model de contract de licență cu toate clauzele juridice, scrisorile de garanție, precum și toate anexele tehnice și comerciale aferente.
În paralel lucrase și alte proiecte printre care și un export de utilaje destinat Bangladesh-ului, contract care trebuia semnat la Dhaka. Află și în acest caz că urma să plece acolo în locul lui un alt coleg de birou. Ca și în toate cazurile anterioare trebui să-l instruiască pe acesta cu toate detaliile, punându-i la dispoziție toată documentația necesară pentru a putea face față negocierilor finale de la Dhaka. În nominalizarea membrilor care trebuiau să plece nu se făcuse nici acum excepție de la acea Listă neagră, chiar dacă Bangladesh era considerată o țară foarte săracă, nicidecum un loc interesant de emigrare,…dar o înghiți și pe asta, ca și pe multe alte șicane trecute până atunci.

Intr-una dintre zile, întorcându-se acasă de la birou, în holul blocului unde locuia îi ieși în întâmpinare unul dintre vecini și care îl întrebă direct: …„ ce au cu dumneata domnule ? A sunat la mine la ușă azi un tip pe care îl mai văzusem de câteva ori sunând și la ușile altor locatari vecini cu noi…s-a legitimat ca fiind de la Poliție și m-a întrebat dacă am văzut, sau dacă știu persoane străine care sună la dumneata, sau pe unii care ți-au adus acasă și înmânat pachete, sau alte obiecte…m-a mai întrebat dacă faci orgii, și dacă am văzut și alți invitați, poate chiar străini venind la dumneata. I-am răspuns sec că nu am văzut așa ceva, dar că ești un vecin bun și cu care ne salutăm și ne respectăm… auzindu-mă, mormâi ceva în barbă și părând cam nemulțumit, plecă îndreptându-se spre liftul blocului.”

După această poveste își dădu seama că îi erau „filate” toate mișcările din viața lui particulară. Nu de puține ori, pe când vorbea la telefon auzea și unele zgomote suspecte în receptorul telefonului. Încăpățânarea lui de a nu pleca din sistemul de comerț exterior, după ce îl stigmatizaseră punându-i numele pe lista cea neagră, îi întărâtase cu siguranță pe cei care se ocupau cu asemenea operațiuni din umbră încât căutau cu tot dinadinsul și prin alte mijloace motive pentru a-l putea îndepărta neapărat din sistem.

Dar chiar la începutul anului 1982, pe când se afla în biroul directorului adjunct cu care discutase soluțiile de finalizare a unor mici importuri, sună deodată telefonul acestuia de pe birou. Abia pusese directorul receptorul la ureche și împins parcă de un arc se ridică brusc de pe scaun spunând militărește: „Să trăiți, tovarășe Ministru!”… după care ascultând ce i se spunea în receptor, îi făcu lui semn lui că poate să plece. În drum spre ușa biroului mai apucă să îl audă pe director spunând: …”da, contractul de licență e redactat, suntem pregătiți și putem pleca când doriți, dar ar mai fi o problemă…băiatul care a lucrat la el are o soră în vest și din cauza asta nu poate să plece”…
…după care el, închizând ușa pe dinafară, nu a mai auzit convorbirea mai departe. La puțin timp după aceea pe când lucra la birou, băgă capul pe ușă, după care intră șeful de personal, exact acela care îl sunase aproape zilnic făcând presiune asupra lui să-și găsească un alt serviciu. De data asta cu un teanc de hârtii în mână, i le întinse și cu un zâmbet forțat îi spuse: …“ Completați repede formularele și semnați-le pentru că va trebui să plecați să negociați un contract important în străinătate”… la care el îi răspunse pe un ton ferm: „Completați-le Dvs. și după aceea eu le voi semna!” Devenit deodată roșu la față și dispărându-i brusc zâmbetul, șeful de personal ieși, trântind ușa după el.

După cele auzite în convorbirea telefonică din biroul directorului își dădu seama acum, după reacția șefului de personal, că toată acțiunea fusese demarată cu siguranță de ministru după informațiile transmise de director. Știa în plus că în acel an urma să aibă loc la Rio de Janeiro întâlnirea Comisiei mixte româno-braziliene. Urma cu siguranță să fie negociat cu șanse și de semnat proiectul și contractul de licență la care el lucrase atât de mult. În următoarele zile șeful de serviciu și chiar directorul îi confirmară acest lucru și îi spuseră să pregatească toate documentele și informațiile de care aveau nevoie în Brazilia.

Odată cu primăvara veni și ziua cea mare pentru el. Plecară în delegația condusă de ministrul comerțului exterior mai mulți directori de intreprinderi, dar și lucrători responsabili cu proiectele de finalizat în cadrul Comisiei mixte din acel an, printre care și el. După o escală de câteva ore la Madrid traversară Atlanticul în timpul nopții cu un avion al companiei aeriane braziliene Varig. În zorii zilei aterizară la Rio de Janeiro și fură cazați la unul dintre nenumăratele hoteluri de pe Ipanema Beach. Era o primă porțiune de coastă din golful Rio-ului cu plajele nisipoase ale Atlanticului, continând apoi cu Botafogo și cu renumita Copacabana.
Primele contacte le avură la Agenția comercială română unde li se prezentară multe informații despre Rio, dar și un instructaj cu cele ce trebuiau să țină cont și să evite în timpul deplasării. Deși obiectul licenței care urma a fi importată erau instalații de forat puțuri de apă, partenerul de negocieri direct era concernul Petrobras, cu activitate principală exploartarea petrolului. Urmară zilele cu tratative până în cel mai mic detaliu, fiind vorba de o valoare de ofertare destul de importantă și care se cifra la 6,2 milioane dolari. Nu lipsea nici discuția de data asta în cerc restrâns despre comisionul mascat și preferențial pe care președintele companiei și-l dorea transferat pe un cont al unei bănci elvețiene.

Paralel cu stress-ul tratativelor zilnice la firmă, nu au lipsit nici destinderile scurte, dar plăcute. Printre altele, scurte excursii pe Corcovado, culmea de 700 metri, acolo unde renumita statuie a lui Hristos domina și de unde se putea admira splendida priveliște jos spre Rio de Janiero și golful acestuia cu brodatele lui meandre. Sus pe Pao de Acucar, ca și la un meci de football pe Maracana, stadionul unde Pele își cucerise numele de vedeta nr. 1 din football-ul mondial, fură pentru ei momente și escale energizante în decursul șederii. Într-un total contrast apăreau cocioabele din piatră și lemn, fără geamuri la ferestre, așa numitele Favelas, de la periferia deluroasă ale Rio-ului, dar care însă pastelau imaginea de departe a orașului de neuitat. Cândva acele coșmelii fuseseră primele semne existențiale ale sclavilor care se așezaseră peste noapte în imediata apropiere a orașului unde sperau să poată să găsească o ocupație și să câștige un ban. Mai târziu deși fără aprobări și inregistrări oficiale, rămaseseră acolo din generație în generație. Străzi cu denumiri, numere la case, mijloace de transport printre ulițele strâmte și rămase aproape de necirculat?… nici vorbă, dar asta parcă nu deranja pe nimeni. Se știa că Favelas era de fapt orașul săracilor. Aceștia dădeau senzația că parcă se „agățaseră” lipindu-se de dealurile de la periferia metropolei, precum Favela, o plantă agățătoare braziliană, asemănătoare iederei.
Aflară că majoritatea celor care locuiau acolo practicau încă mijloace primitive de schimb comercial, precum trocul…fără multe calcule mercantile se schimba laptele de la capra unuia pe legume din mica grădină a altuia. Dar și comerțul cu droguri devenise între timp o preocupare periculoasă în cotloanele Favelas-ului, de multe ori soldată cu morți și răniți, … despre astfel de situații periculoase pe care trebuiau să le evite fuseseră deja avertizați în discuția avută la agenția comercială.

Într-una dintre dimineți, plecase ca de obicei pe jos pe o vreme frumoasă de primăvară spre clădirea modernă a firmei Petrobras în formă de piramidă din oțel și geamuri reflectante. Trecu printr-un parc înspre centrul orașului când un tip mai în vârstă, slab și destul de modest îmbrăcat se apropie de el și îl abordă cerându-i foc pentru țigară. Fiind fumător și el scoase bricheta și o îndreptă spre țigara din gura lui. În același moment tipul încercă să protejeze flacăra pentru a nu se stinge repede, împreunându-i cu palmele lui mâna cu bricheta. Văzând cu spaimă ca mâinile tipului erau nu numai deformate, dar și fără câteva degete, își retrase brusc mâna cu bricheta imediat după ce i-a aprins țigara. Plecă repede mai departe, nervos și chiar înfricoșat, pentru că tocmai cu câteva zile în urmă aflase că lepra fusese de-a lungul anilor o boală semnalată în Brazilia cu numeroase victime. Știa că cei rămași cu urmări degenerative formau o categorie a așa zișilor leproși, din păcate mult stigmatizată de restul populației Braziliei. Deși pericolul de a se infecta era cam exclus căută repede o toaletă publică unde se spălă pe mâini cu multă grijă.

Urmară câteva zile bune cu negocieri și tratative dezbătând fiecare clauză contractuală în parte și anexele tehnice aferente viitorului contract, după care fură parafate paginile documentelor agreate de fiecare parte. Semnarea contractului de 6,2 milioane de dolari de către directorul Petrobras-ului și cel al Industrialexportimport se facu în cadru solemn la încheierea lucrărilor Comisiei mixte. Prezenți erau și președinții Comisiei care erau cei doi miniștri de comerț exterior, cel al Braziliei și cel al României. Pentru el fu evenimentul major care îi încununase proiectul și pentru care se concentrase în ultimii doi ani de zile; dar ceeace conta pentru el ca un succes deosebit în viață fusese în special ieșirea oficială din țară, în ciuda absenței oricărui răspuns la memoriul lui…. o considera ca o reușită față de inventata problemă de cadre cu care fusese confruntat și care îl afectase negativ din toate punctele de vedere și profesional și privat în ultimii cinci ani.
Astfel se întorcea acum în țară cu noi energii și speranțe de bine.

Prima zi de lucru la birou, deși de data asta nimeni nu mai stătea la intrare să-l împiedice să intre, îi oferi însă din nou o surpriză neplăcută pe care o resimți cu mare durere. Îndreptându-se spre birou, întâlni pe scări pe Liliana, colegă de servici care zâmbind îl întâmpină cu un sincer „Bine ai venit!”, dar continuă, de data asta cu un ton și o față tristă, spunându-i: …”Am aflat de la Personal că s-a revenit din nou la Lista neagră. Pe lângă alți câțiva suntem și noi amândoi pe acea listă”.
Se știa că și ea avea un frate care lucrase la Banca de comerț exterior și care rămăsese în străinătate, dar cu ocazia unei deplasări de serviciu.

Spre sfârșitul săptămânii fu chemat la sala de sedințe a instituției. În fața ușii așteptau deja câțiva, fiecare cu soarta lui: unii cu rude în străinătate, alții divorțați, alții cu părinți sau rude care fuseseră legionari, sau cu probleme așa zis politice…
Fu chemat printre primii în sala prelungă unde la masa din mijlocul ei stăteau mai mulți şefi de servici şi colegi, dar chiar și directorul cu care fusese zilele trecute în delegația din Brazilia. De data asta directorul stătea cu capul plecat în jos, parcă rușinat de ceea ce se petrecea acolo, evitând să-l privească. Secretarul de partid, coleg mai în vârstă, de profesie merceolog, îi repetă scurt faptul că din anumite motive partinice urma ca el să nu mai facă parte din personalul intreprinderii, trebuind să o părăsească, în schimb i se ofereau la alegere mai multe locuri de muncă din centrale industriale. Concomitent îi întinse peste masă în acest sens un dosar voluminos cu coperți negre de registru, din care el să-și aleagă un post… fără nicio ezitare, dar cu lacrimi spontane care îi scăldau ochii îl lăsă pe secretar cu mâna întinsă, spunându-le celor de la masă cu glas tremurând: … „Vă mulţumesc, nu am nevoie de asemenea oferte, sunteţi cu toţii doar nişte scule!“ și se întoarse brusc părăsind sala.
Trăia din nou o stare greu de descris, simțindu-se călcat în picioare și jignit fără a putea opune de data asta vreo rezistență. Era acum total conștient că nici măcar ceeace dovedise prin finalizarea cu succes a proiectului brazilian, pe care îl considera subiectiv ca fiind „progenitura lui profesională” și nici reîntoacerea lui din acea delegație în vest nu schimbaseră cu nimic atitudinea organelor care manevrau din umbră asemenea scenarii umilitoare.

Urmară gândurile lui frământate în a găsi o cale de ieșire din această situație și din care nu mai gândea să opună de data asta vreo rezistență. Simțea efectele total destructive ale acesteia asupra propriei stări psihice. Având relații foarte bune cu multe persoane dintre cele cu care colaborase în întreaga sa activitate, abordă mai multe căi de rezolvare printre care și oferta unui post de economist în cadrul unui institut de proiectări. Era vorba de IPCUP cu sediul principal în Ploiești, dar având filială și în capitală și care proiecta instalații de foraj și utilaj petrolier. Discutând cu directorul instituției reieșea totuși că pentru un asemenea profil universitar, ca specialist de comerț exterior, posedând cunoștințe în domeniul economic și bancar internațional, juridic, dar și în limbi străine, nu îi putea oferi un loc de muncă cât de cât adecvat. Conveniră totuși ca el, în cadrul proiectelor ce urmau să includă și echipamente care proveneau din importuri, sau și cele destinate exporturilor românești, să facă parte din colectivele care urmau să colaboreze și să discute detalii necesare în procesul de proiectare cu intreprinderile exportatoare, sau cele importatoare.

Ce a urmat, nu a confirmat însă deloc aceste planuri și gânduri pozitive… în calitatea lui de absolvent al Facultăţii de Comerţ Exterior şi cu o experienţă până atunci de peste 14 ani, îi lipsea efectiv o activitate specifică, sau cel puțin să aibă câteva tangențe optime cu domeniul comercial. Însă în mod paradoxal, lui nu-i mai rămase altceva de făcut decât să se ocupe în principal de semnarea biletelor de voie ale colegilor ingineri proiectanţi, tehnicieni şi desenatori. Masa lui de lucru era ascunsă parcă în spatele unei planșete de proiectare, fiind vorba de un birou în care ingineri și desenatori executau pe asemenea planșete de instalații petroliere în exclusivitate proiecte și desene.
Trecând printr-o fază alarmantă în care sănătatea începu să-i dea serios de gândit, luă de data asta hotărârea să abandoneze lupta de a-și recuceri poziția în lumea în care se născuse, crescuse, fusese educat și se formase profesional, trecând prin școli de renume.
Ca urmare, acum după nenumăratele șicane care îi deterioraseră sănătatea și mai ales psihicul, decise totuși să adopte soluția de ieșire din acest tunel al vieții prin care trecuse timp de câțiva ani și la al cărui capăt nu mai vedea de data asta niciun crâmpei de lumină, spre o mult sperată ieșire salvatoare la suprafață…

…- „mai doriți ceva?… dacă nu, vă rog să vă îndreptați scaunul, în curând ne pregătim de aterizare”…îl trezi din amintirile și gândurile negre care îl copleșiseră în timpul zborului vocea prietenoasă a tinerei stewardese din avion. Mai avea puțin timp și aterizau pe aeroportul Berlinului de est. Urma să calce din nou pe pământ străin, ceea ce și de data asta, pe deoparte îl bucura, pe de alta îi crea însă o neliniște în ce privea viitorul lui într-o cu totul altă lume, știută de el relativ superficial, din spuse, romane, sau filme.

Reușise să obțină o viză de plecare, doar printr-un scenariu imaginar creat și pe care trebuise de fapt să-l pregătească foarte documentat pentru a-l face credibil. Obținuse cu multă greutate, dar și cu eforturi materiale costisitoare adeverințe germane doveditoare că sora lui suferea de o boală cvasi incurabilă. Le depusese împreună cu cererea de viză la Pașapoarte. După destul de mult timp, dar și după nenumărate interogatorii curioase puse de unii colegi de birou, chiar și de directorul institutului în legătură cu starea de sănatate de ultim moment a sorei, obținuse în sfârșit aprobarea de plecare în vizită în Germania.

După aterizare pe aeroportul Berlinului de est, Schoenefeld și controlul pașapoartelor, se îndreptă spre banda transportoare pentru a-și ridica micul geamantan cu care venise…nu luase multe lucruri pentru a nu trezi suspiciuni la plecarea din țară. Luă apoi autobuzul spre centrul orașului. Având plecarea la o oră spre seară din Berlinul de vest spre Frankfurt am Main, preferă să rămână în centru unde străbătu Piața Republicii, iar apoi se îndreptă spre Turnul Televiziunii cu care se mândrea RDG-ul la ora aceea. Era una dintre construcțiile cele mai înalte din Europa, devenit astfel un renumit Skyline al orașului. Era punct de mare atracție pentru vizitatorii Berlinului de est. Alături de alți câțiva turiști sui cu ascensorul rapid la etajul al treilea al turnului unde se afla și partea cu restaurantul care se rotea permanent. Acum își sorbea în liniște cafeaua admirând de sus priveliștea panoramică a orașului în plină mișcare și activitate. Nu peste mult timp, spre seară urma să ia metroul, U-Bahn-ul din apropiere, de la Gara din Alexanderplatz și care să-l ducă în până la Friedriechstrasse. Acolo era vestitul Point Charlie, despre care doar auzise, citise, sau îl văzuse în filme și unde se afla punctul de control al aliaților, punct care demarca sectorul Berlinului sovietic, de cel american.

Aparent lăsase în urmă stress-ul și amarul gust trăit de-a lungul anilor, dar și al pregătirilor și împlinirii acelei mult gândite despărțiri de lumea lui din totdeauna, țara lui…în schimb trăia acum emoțiile, pozitive de data asta, ale trecerii într-o altă lume, total nouă pentru el în care spera în libertatea de a exista și gândi fără prejudecăți, șicane și complexe înjositoare, ca cele create de un sistem diabolic și cu scopul mârșav de distrugere a personalității omului.

Fulgerător îi reveni în minte acum, proiectată precum o secvență de film văzut deja, imaginea piedestalului salvator care îi apăruse în coșmarul de odinioară, într-un moment greu pe care îl trăia atunci și aproape de nesurmontat…ca și atunci, dincolo de paravanul piedestalului, i se deschidea aici nesfârșita Mare a viitorului, de data asta cu speranțe pozitive,… iar aceasta acum, departe de Patria lui mamă, care însă îl va însoți virtual, dar permanent, în gând și suflet toată viața.

by

Referinţă Bibliografică

Hârtoapele care-au dus spre Check-Point Charlie/ Revista Armonii Culturale, ISSN: 2247-1545. Adjud, Vrancea, RO/ Ediția: 19 august 2022