În experiența liturgică a Bisericii, vinul are un rol sacramental, datorită folosirii lui în Laudele Bisericii, în Sfintele Taine, dar și în alte ierurgii, precum și datorită lucrării duhovnicești, interioare, în sufletele și trupurile celor ce se împărtășesc prin el.
Vinul a fost considerat, încă din vechime, un dar de la Dumnezeu și de aceea a fost folosit întotdeauna în cult, ca răspuns de recunoștință și de ascultare a omului față de Creator. Vinul este una dintre principalele materii liturgice ale Bisericii Ortodoxe, împreună cu pâinea el servind preoților la săvârșirea Tainei Sfintei Euharistii, centrul vieții creștine. În Sfânta Liturghie, fiind o actualizare a Cinei celei de Taină, Biserica a căutat să utilizeze același tip de vin pe care l-a folosit și Mântuitorul. Ca urmare, de la început a fost preferat pentru Sfânta Liturghie vinul curat, roșu și dulce, care se amestecă cu apă în timpul pregătirii Darurilor. Argumentului istoric pentru folosirea vinului roșu la Liturghie i se adaugă și cel simbolic, care constă în simțirea concretă, la primirea Sfintei Împărtășanii, prin intermediul gustului, a adevărului cuvântului psalmistului: „Gustați și vedeți că bun este Domnul” (Psalmul 33, 8); cel de-al doilea îi privește pe copii, care pot fi împărtășiți mult mai ușor când se folosește vin dulce[1].
Instituirea Tainei Sfintei Euharistii a fost făcută la Cina cea de Taină de Însuși Mântuitorul Hristos (Luca 22, 19-20), atunci când a oferit Apostolilor Săi Trupul și Sângele Său, sub forma pâinii și a vinului sfințite de mâna Sa[2]. De aceea, Sfânta Liturghie este cea mai importantă manifestare cultică a Bisericii: pentru că ea face accesibilă creștinilor împărtășirea cu Preacuratul Trup și Preacinstitul Sânge ale Mântuitorului Iisus Hristos, într-o actualizare continuă a Cinei de Taină.
Vinul care se toarnă în Potir trebuie să fie natural, curat și doar din „rodul viței” (Matei 26, 29; Marcu 14, 25; Luca 22, 18). Liturghierul face referiri clare la folosirea vinului în cult. Astfel, „se cuvine [ca vinul, n.n.] să aibă gustul și mirosul său firesc, să fie bun de băut și curat, neamestecat cu niciun fel de alte băuturi sau mirodenii. Iar dacă va îndrăzni cineva să slujească cu alt fel de vin, stors din orice alte poame sau roade, sau vin oțetit, sau amestecat cu ceva, acela nu va putea săvârși Taina și va greși de moarte și de preoție se va lipsi”[3].
Deși folosirea vinului ca materie euharistică în Sfânta Liturghie își găsește fundamentul în Noul Testament, ea are rădăcini și în Vechiul Testament, în câteva pasaje unde vinul prefigurează Sângele lui Hristos.
Prima mențiune documentară a vinului în Vechiul Testament o întâlnim la Facerea 9, 20-21, unde se arată că, după potop, Noe a sădit vie și a băut vin. Vinul ocupa un loc important în viața de zi cu zi a evreilor, fiind înțeles ca o necesitate a vieții, și nu ca un lux. Era o parte necesară și a celei mai simple mese (Judecători 19, 19; I Regi 16, 20; Isaia 55, 1), o provizie indispensabilă a unei cetăți (II Paralipomena 11, 11), consumat de oamenii de toate clasele sociale și de toate vârstele (Plângerile 2, 12; Zaharia 9, 17). Abundența vinului era considerată o expresie a binecuvântării lui Dumnezeu (Facerea 27, 28; Deuteronom 7, 13; Amos 9, 14), iar deosebita lui abundență, o expresie a epocii mesianice (Amos 9, 13; Zaharia 9, 17). În același timp, abuzul de vin și beția sunt condamnate cu tărie (Pilde 20, 1; 23, 20-35).
Vechiul Testament asociază adeseori vinul cu pâinea, ca alimente de bază (Facerea 27, 28; Deuteronom 7, 13; 33, 28; Ioil 2, 19), simbolizând întreaga hrană a omului. De aceea au fost alese ca materii liturgice, deoarece se pot găsi încă din cele mai vechi timpuri și sunt elemente comune întregului pământ, de la un capăt la celălalt, arătând prin aceasta comuniunea și chemarea universală a tuturor la adevărata credință. Acest simbolism își va găsi cea mai înaltă expresie la Cina cea de Taină, când Mântuitorul Iisus Hristos, instituind Sfânta Liturghie, le va preface în Trupul și Sângele Lui, îndemnându-ne să aducem pâinea și vinul ca daruri ale noastre la Sfânta Liturghie săvârșită întru pomenirea Sa.
Deși Legea nu impunea folosirea vinului la sărbătorirea Paștelui iudaic, în epoca post-babiloniană s-a generalizat utilizarea lui ca o „tradiție de la cei bătrâni”: „La mesele rituale se folosea un vin special, obținut prin stoarcerea ușoară (fără a zdrobi sâmburii) a strugurilor, potrivit principiului «cu cât sunt strugurii storși mai puțin, cu atât vinul este mai bun». Cel mai apreciat vin era obținut din mustul scurs prin greutatea proprie a strugurilor zdrobiți. Vinul ritual era, așadar, un vin curat, neamestecat cu nimic altceva”[4]. La Cina cea de Taină, Mântuitorul Iisus Hristos a urmat ritualul unei mese pascale, făcând gesturile tradiționale ale capului familiei la evrei, dar dându-le un înțeles cu totul nou, identificând pâinea cu Trupul Său și vinul cu Sângele Său pe care îl va vărsa pe Cruce, pentru mântuirea lumii.
„Rânduiala Proscomidiei este prima parte a Sfintei Liturghii, cea care recapitulează, în mod simbolic, dar real, nașterea și răstignirea Domnului. În cadrul acesteia sunt pregătite pâinea și vinul pentru Sfânta împărtășanie. Între secolele al IV-lea și al VI-lea, darurile de pâine și vin erau aduse de credincioși într-o încăpere numită «skevofylakion», de unde diaconii alegeau pâinile mai potrivite și vinul, pe care le aduceau arhiereului sau preotului, iar acesta le punea pe Sfânta Masă, procesiunea primind numele de Intrarea Mare”[5].
Ieromonahul Petru Pruteanu observă că primul manuscris al Liturghiei bizantine, Codexul Barberini gr. 336 (secolul al VIII-lea), nu conține la prothesis (Proscomidie) nicio rugăciune referitoare la vin, omitere ce ne confirmă turnarea vinului în Potir înainte de procesiunea Intrării Mari, practica fiind confirmată și de Canonul 12 al Sfântului Nichifor al Constantinopolului (secolul al IX-lea), care interzicea binecuvântarea Potirului la prothesis[6]. Această practică s-a schimbat în secolele al XI-lea și al XII-lea, când vinul se turna în potir înainte de Liturghia Cuvântului (a catehumenilor), adăugându-se doar puțină apă rece, iar apa fierbinte se turna în Potir înainte de împărtășire, așa cum se face și în prezent.
Astăzi, rânduiala Proscomidiei prezintă momentul turnării vinului în Potir astfel: după ce „preotul împunge cu copia Sfântul Agneț, în partea dreaptă, sub literele IIS”, simbolizând împungerea trupului lui Iisus Domnul de către ostaș, „diaconul, sau în lipsa lui, preotul, luând în mâna dreaptă vasul cu vin și în stânga vasul cu apă, toarnă în Sfântul Potir vin și puțină apă, în același timp, zicând: «Și îndată a ieșit sânge și apă; și cel ce a văzut a mărturisit și adevărată este mărturia lui» (cf. Ioan 19, 34-35), după care binecuvântează unirea celor două și acoperă Potirul”[7].
După ce vinul se sfințește în Sfântul Potir, se toarnă peste el căldura, puțină apă încălzită, întrucât ne vom împărtăși cu sângele lui Hristos cald, viu, prin lucrarea Duhului Sfânt. În secolul al VI-lea, observăm, din scrisoarea armeanului Moise al II-lea către împăratul Mauriciu, că adăugarea apei calde în Potir peste Sfântul Sânge era o practică îndătinată de ceva timp în Imperiul Bizantin, de vreme ce Biserica Armeană desconsidera această practică. Ea este descrisă pentru prima dată de Episcopul Nicolae de Andida, iar mai apoi, de ucenicul acestuia, care îi preia ideile, Teodor de Andida[8].
Epicleza euharistică este precedată de această rugăciune rostită de arhiereu sau preot: „Încă, aducem Ție această slujbă cuvântătoare și fără de sânge, și Te chemăm și Te rugăm, și cu umilință la Tine cădem: Trimite Duhul Tău Cel Sfânt peste noi și peste aceste Daruri, ce sunt puse înainte”[9].
Spre sfârșitul Sfintei Liturghii, după ce pâinea și vinul au devenit Trupul și Sângele Mântuitorului, preotul binecuvântează căldura și o toarnă în Sfântul Potir. Căldura este icoana Sfântului Duh, care este puterea de viață care a însuflețit și trupul Domnului[10].
Atât preoții, cât și diaconii care săvârșesc Sfânta Liturghie gustă din Potir de trei ori, aceasta numindu-se „întreita împărtășire”. Practica împărtășirii întreite a fost introdusă în cultul liturgic în secolele XV-XVI, atestată documentar în manuscrisele Sinai 986 și Atena 702. În manuscrisul Sinai 986 găsim formula: „Preotul, luând Sfântul Potir, se împărtășește, zicând: «Se împărtășește robul lui Dumnezeu, preotul (N), cu Cinstitul și Sfântul…», și se împărtășește din el de trei ori. La fel, dă și diaconului, împărtășindu-l de trei ori”[11].
În Liturghia primelor secole creștine, enoriașii se împărtășeau direct din Sfântul Potir, ca și clericii, până în secolul al VIII-lea, când a apărut practica introducerii Trupului lui Hristos în Sfântul Potir și împărtășirea laicilor cu lingurița. Printre argumentele aduse pentru interdicția ca laicii să primească Sângele Mântuitorului direct din Sfântul Potir erau: pericolul de a se vărsa Sângele Domnului, greutatea de a se găsi și păstra vinul în țările cu climă prea caldă sau prea rece, precum și neputința multora dintre laici de a bea vin.
În concluzie, fără a exclude folosirea altui tip de vin (alb, de exemplu, condiția esențială rămâne doar să fie curat), cel mai potrivit pentru Sfânta Liturghie este cel roșu și dulce. Iar de vreme ce rodul viței-de-vie prefigurează Sângele lui Hristos, putem spune că ea a fost menită dintru început pentru îndeplinirea jertfei euharistice: „Eu sunt vița, voi sunteți mlădițele. Cel ce rămâne întru Mine și Eu în el, acela aduce roadă multă, căci fără Mine nu puteți face nimic” (Ioan 15, 5).
Astfel, prefacerea darurilor de pâine și de vin este lucrarea Sfântului Duh, Care este mai întâi chemat peste „noi”, iar apoi peste „darurile puse înainte”. Părintele Dumitru Stăniloae pune darurile de pâine și vin în legătură indestructibilă cu „comunitatea liturgică”, întrucât aceste daruri, fiind aduse de credincioși, ele reprezintă chiar comunitatea credincioșilor. De altfel, în creștinism, cultul liturgic a metamorfozat și spiritualizat obiceiul consumului de vin, asociindu-l cu dorința duhovnicească de comuniune cu Dumnezeu, după cum o arată în scrierile lor, în mod relevant, Sfinții Părinți ai Bisericii.
Pr. Răzvan-Mihai Bucă
Parohia Satu Nou, oraș Panciu
Protoieria Panciu
[1] ***, „Vinul liturgic”, portalul ortodox Doxologia.ro, <https://doxologia.ro/taine-ierurgii-slujbele-bisericii/vinul-liturgic>, accesat în data de 12 martie 2022. [2] Pr. Ene Braniște, Arhim. Ghenadie Nițoiu, Pr. Gheorghe Neda, Liturgica teoretică, Ed. Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 2002, p. 205. [3] ***, Liturghier, Ed. Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 2012, p. 499. [4] Pr. Florin Botezan, Explicarea Sfintei Liturghii, p. 19, text disponibil on-line, <https://archive.org/stream/florin-botezan-explicarea-sfintei-liturghii/florin-botezan-explicarea-sfintei-liturghii_djvu.txt>, accesat în data de 12 martie 2022. [5] Pr. Petre Vintilescu, Liturghiile bizantine privite istoric în structura și rânduiala lor, Tipografia Cărților Bisericești, București, 1943, p. 12. [6] Ierom. Petru Pruteanu, Liturghia Ortodoxă: istorie și actualitate, Ed. Sophia, București, 2013, p. 66. [7] ***, Liturghier, pp. 119-120. [8] Diac. Ioan Ică jr, De la Dionisie Areopagitul la Simeon al Tesalonicului – integrala comentariilor liturgice bizantine (studii și texte), Ed. Deisis, Sibiu, 2020, p. 135. [9] ***, Liturghier, p. 176. [10] Pr. E. Braniște, Arhim. G. Nițoiu, Pr. G. Neda, Liturgica teoretică, p. 195. [11] Ioannis Foundoulis, Dialoguri liturgice, vol. I, Ed. Bizantină, București, 2008, pp. 197-198.

