Pr. Relu Alexandru PÂRVU: Lucrarea Sfântului Duh prin Sfintele Taine

 

Vocația și misiunea Bisericii sunt reprezentate de rugăciunea continuă pentru venirea Duhului Sfânt Care ne unește, ne constituie în Trupul lui Hristos și ne recreează după chipul lui Hristos prin Sfintele Taine. Prin întoarcerea la Tatăl, Hristos nu Se desparte de noi, iar prin trimiterea Duhului nu Se desparte de El, nu iese din relația cu El, fiind mereu și cu noi, dar și cu Tatăl. Aici se găsește taina îndumnezeirii noastre și participarea la viața Treimii. Noi primim Duhul ca pe o revărsare și o putere care ne transformă, ca pe un foc coborât din cer pentru curățirea și sfințirea noastră. Duhul Se pogoară peste noi numai în măsura în care noi intrăm în relație cu umanitatea îndumnezeită a lui Hristos, prin viața Bisericii[1]. Crescând în Trupul lui Hristos – care este Biserica –, noi devenim recipiente ale Duhului, cu darurile Sale spirituale.

Eclesiologia ortodoxă este, prin excelență, trinitară și, implicit, pnevmatologică, Duhul fiind creatorul și susținătorul comunității eclesiale. El este principiul de legătură dintre credincioși și Dumnezeu, ne unește cu Hristos și umple Biserica de har (Romani 8, 15); de aceea Biserica nu este numai a lui Hristos, ci și a Duhului Sfânt și a Tatălui[2].

Sfinții Părinți mărturisesc faptul că, din ziua Cincizecimii, Duhul operează o revărsare neîncetată a harului asupra creației, ajutându-o să se reorienteze continuu spre Creatorul ei, prin intermediul Sfintelor Taine și al ierurgiilor. Orice manifestare a Bisericii în lume este un act sfânt, încât viața Bisericii se datorează Duhului Sfânt Care o însuflețește, deschizându-i intrarea către viața în Hristos[3]. Datorită efectelor pe care le au asupra omului întreg – suflet și trup –, Sfintele Taine sunt absolut necesare pentru mântuire, pentru că prin ele ni se comunică harul: „Dacă Dumnezeu a legat împărtășirea harului de anumite lucrări, se înțelege că lipsa acestora, a Sfintelor Taine, înseamnă lipsa mântuirii”[4]. Am putea spune chiar că Sfintele Taine sunt asemenea unor conductori prin care Dumnezeu comunică credincioșilor harul divin; lucrări văzute, în Biserică, ale Duhului Sfânt, care înnoiesc în permanență pe om.

Sfintele Tainele au fost considerate de către unii Părinți ca porți și căi prin care Dumnezeu coboară în creație. Sfântul Ambrozie de Mediolanum spunea că în lucrarea Sfintelor Taine se văd prezența și lucrarea Dumnezeirii[5]. Duhul Sfânt, Care S-a revărsat mai întâi peste Apostoli în ziua Cincizecimii, întărește și sfințește pe credincioși prin Sfintele Taine prin care noi cerem și invocăm venirea Duhului în sufletele noastre.

Prin Sfânta Taină a Botezului se face începutul vieții în Iisus Hristos, când în mod real – deși tainic – noi suntem împreună răstigniți, împreună îngropați, împreună înviați și împreună înălțați cu Hristos, după cum ne dă mărturie Sfântul Apostol Pavel (Galateni 2, 19-20). Doar prin intermediul Tainei Sfântului Botez, locul păcatului îl ia sfințenia, locul întunericului îl ia lumina, iar locul morții îl ia viața.

Sfânta Taină a Mirungerii este considerată Cincizecimea actualizată pentru fiecare creștin, este Taina prin care viața cea nouă a celui botezat este întărită pentru totdeauna de Duhul Sfânt Care iradiază din Hristos. Prin ea, Duhul Se comunică în mod deplin primitorului, ca taină a creșterii spirituale, pentru că, din acest moment, celui nou botezat i se dă tot ce este necesar pentru creșterea lui spirituală și pentru a se ridica la treapta comuniunii cu Dumnezeu. Biserica ne învață că prin Botez renaștem, iar prin Mirungere ne întărim în noua viață, primim darurile Sfântului Duh: înțelepciunea, înțelegerea, sfatul bun, puterea sau tăria, cunoașterea, temerea de Dumnezeu și bunătatea (Isaia 11, 2-3).

Sfânta Taină a Euharistiei ocupă locul central în viața Bisericii și se deosebește de celelalte Taine și ierurgii prin aceea că în ea nu se împărtășește harul în chip tainic, ci real, fizic. Este singura Taină în care darurile oferite se prefac în mod real în ceea ce ele semnifică[6]. În ea se realizează cea mai puternică unire posibilă între Dumnezeu și om. Însuși Mântuitorul spune că „Cel ce mănâncă Trupul Meu și bea Sângele Meu, petrece întru Mine și eu întru El” (Ioan 6, 56). Într-o astfel de relație, creștinul poate spune, împreună cu Apostolul Pavel: „[…] Nu mai trăiesc eu, ci Hristos trăiește întru mine” (Galateni 2, 20). Un teolog contemporan spunea: „Dacă Mirungerea dă puterea dezvoltării vieții celei noi, primite la Botez, prin Euharistie se desăvârșește această viață ca unire deplină cu Hristos. Euharistia este deci lucrarea care încoronează efectele Botezului și ale Mirungerii, întrucât cuprinde în ea și mai pregnant ideea morții omului față de păcat, începută la Botez, dând, în același timp, luminoase perspective asupra învierii și a vieții veșnice”[7].

Pe lângă acestea, Biserica propune și alte două Sfinte Taine, cu rol de însănătoșire sufletească și trupească, anume Taina Pocăinței și a Sfântului Maslu. Prima vizează însănătoșirea sufletească, iar cea de-a doua atât însănătoșirea trupului, cât și pe cea a sufletului. Faptul că slăbiciunea moștenită de la protopărinți se arată, prin păcat, în slăbirea unirii omului cu Hristos, indică necesitatea reabilitării umanului prin Tainele Pocăinței și Maslului, în care creștinul face demersuri pentru a regăsi în el demnitatea divină pe care a pierdut-o prin viața sa păcătoasă.

Taina Pocăinței presupune examenul lăuntric al credinciosului în fața lui Dumnezeu, prin intermediul duhovnicului. Smerirea și recunoașterea stării de păcătoșenie în fața lui Dumnezeu reface puterile spirituale ale penitentului, îl renaște la o nouă viață și îl ajută să pornească pe drumul sfințeniei. Acest lucru nu îl face singur, ci ajutat de Dumnezeu, prin lucrarea Duhului Sfânt. Penitentul este încurajat să mărturisească toate păcatele sale, cu inimă smerită, pentru a primi iertarea lui Dumnezeu prin mâinile preotului – ca organ al Duhului Sfânt, care „transpune în fapt o acțiune proprie Duhului Sfânt, acțiunea de a deschide vistieria tainelor Împărăției cerurilor pe seama celor pregătiți cu adevărata pocăință”[8].

Taina Sfântului Maslu este Taina care se administrează celor bolnavi trupește, dar și sufletește, fiindcă de cele mai multe ori boala este resimțită ca o consecință a păcatului. Se împărtășește harul tămăduirii trupești – în primul rând –, dar și al tămăduirii sufletești.

Celelalte două Sfinte Taine – Cununia și Hirotonia – dau omului îndatoriri speciale, valabile în decursul întregii vieți pământești. Lucrarea văzută a Duhului în Taina Căsătoriei „se arată prin binecuvântarea unirii celor doi tineri, care se întemeiază pe iubirea dintre ei; iubire ca rod al Duhului Sfânt, prin ajutorul Căruia devine sfințitoare și nemuritoare”[9]. Este Taina care sfințește unirea liberă a bărbatului cu femeia. Prin ea se primește harul necesar unui nou fel de viețuire, se primește puterea de face față tuturor provocărilor vieții de familie.

Sfânta Taină a Hirotoniei se dă în scopul slujirii preoțești. Toate Tainele dăruiesc harul Duhului Sfânt în mod nevăzut, dar acest lucru este posibil doar prin mijlocirea unor persoane văzute, pe care le alege Însuși Domnul, prin Taina Hirotoniei, când „Se leagă ca subiect ce ni Se dăruiește în chip nevăzut de către o persoană umană, pe care consacrându-o ca preot sau episcop, face văzută dăruirea Sa către noi prin celelalte Taine”[10]. Altfel spus, preotul este un mijlocitor între Dumnezeu și credincioși, coborând harul divin peste viața lor și înălțând rugăciunile lor către Dumnezeu.

Într-o perfectă înrudire cu Sfintele Taine – care se împărtășesc doar oamenilor vii – sunt ierurgiile, care au un domeniu mult mai extins, atât asupra oamenilor, cât și asupra naturii înconjurătoare. Ele au fost instituite de Biserică în scopul de a înlesni dobândirea mântuirii de către creștini. Ierurgiile – forțe de înnoire duhovnicească, de luptă împotriva păcatului și de propășire în virtute – arată că lucrarea Bisericii, dar și a credincioșilor ei, în particular, se bazează pe binecuvântarea lui Dumnezeu; creștinul începe toate lucrările sale cu binecuvântare și le sfârșește cu mulțumire. Așadar, atât Sfintele Taine, cât și ierugiile sunt vitale pentru viața credincioșilor, întrucât harul divin naște imperativul moral al viețuirii creștine: „Dacă trăim în Duhul, în Duhul să și umblăm” (Galateni 5, 25).

Biserica este lăcașul Preasfintei Treimi, „stâlpul și temelia adevărului” (I Timotei 3, 15); este locul de întâlnire și comuniune a oamenilor cu Dumnezeu, prin Hristos, Dumnezeu-Omul, în Duhul Sfânt. Biserica este revelația întrupată și activă a lui Dumnezeu în toți cei ce cred și tot ea împlinește în sine scopul sfințitor și mântuitor. Experiența Duhului Sfânt în Biserică este experiența unirii cu Fiul înomenit și, prin aceasta, a unei participări mistice la intimitatea Persoanelor dumnezeiești, în care contemplarea și preaslăvirea Treimii nu rămân exterioare credinciosului, ci el este înfiat de către Duhul și primit în taina iubirii treimice.

 

Pr. Relu Alexandru Pârvu

Parohia Coțatcu

Protoieria Râmnicu Sărat

[1] Nicolae Răzvan Stan, „Sfânta Treime ca existență și iubire desăvârșită și participarea noastră la ea prin Hristos”, în: Mitropolia Olteniei, LV (2003), 1-4, p. 70.

[2] Sf. Dumitru Stăniloae, „Sfântul Duh și sobornicitatea Bisericii”, în: Ortodoxia, XIX (1967), 1, p. 46.

[3] Nicolae Chițescu, Pr. Isidor Todoran, Pr. Ioan Petreuță, Teologia dogmatică și simbolică. Manual pentru facultățile teologice, vol. 2, Ed. Renașterea, Cluj-Napoca, ²2005, p. 197.

[4] N. Chițescu, Pr. I. Todoran, Pr. I. Petreuță, Teologia dogmatică și simbolică…, vol. 2, p. 200.

[5] Sf. Ambrozie de Mediolanum, Despre Sfintele Taine, în: Scrieri. Partea a II-a, trad. Pr. Ene Braniște, coll. Părinți și scriitori bisericești, vol. 53, Ed. Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1994, p. 11.

[6] Pr. Ion Bria, Tratat de teologie dogmatică și ecumenică, Ed. România Creștină, București, 1999, p. 186.

[7] Arhim. Dosoftei Moraru, Despre dumnezeiescul har, Ed. Episcopiei Romanului, 1999, p. 90.

[8] Pr. Ilie Moldovan, „Teologia Sfântului Duh după Catehezele Sf. Simeon Noul Teolog”, în: Studii Teologice, XIX (1967), 7-8, p. 429.

[9] † Vasile Coman, „Lucrarea Sfântului Duh pentru sfințirea și îndumnezeirea omului”, în: Ortodoxia, XL (1988), 2, p. 20.

[10] Sf. Dumitru Stăniloae, Teologia dogmatică ortodoxă, vol. 3, Ed. Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, ²1997, p. 97.

by