Pr. Valentin Mihalcea: Ierarhia bisericească în perioada Noului Testament și în perioada părinților apostolici

Tratarea unui subiect precum ierarhia bisericească necesită câteva lămuriri anterioare de ordin practic în ceea ce privește rolul preotului și Taina Hirotoniei.

Cuvântul ierarhie își are originile în cuvintele grecești ιερος – sfânt, sfințit și αρχια – demnitate, întâietate. „Termenul este folosit pentru a desemna slujbele felurite pe cere le ocupă păstorii Bisericii și despre inegalitatea de sarcini pe are le impun aceste slujbe”

Fiecare comunitate creștină a căpătat denumirea de Biserică. Fiecare Biserică era organizată astfel încât să satisfacă nevoile credincioșilor ei, având conducători proprii, credincioși și bunuri de care să dispună. Inițial, după cum observăm în activitatea Sfântului Pavel, Bisericile încă era foarte mult legate de el la nivelul conducerii spirituale. După siguranța maturizării unui centru creștin, episcopii era cei care rămâneau singurii conducători ai comunității, însă putând să ceară sfaturi apostolului care l-a instituit prin taina hirotoniei.

Existența Bisericii este foarte strâns legată de existența ierarhiei instituite de Mântuitorul Hristos ca păstrătoare a învățăturii de credință și chivernisitoare a harului lui Dumnezeu prin care sunt sfințiți credincioșii. De constituția Bisericii ține, în esențial, o ierarhie, întrucât fără ierarhie nu ar putea exista Biserica. În acest sens Homicov afirmă: ,,Dacă ar înceta hirotonia, ar înceta toate Tainele afară de Botez și neamul omenesc ar fi rupt de har”^.

Ierarhia Bisericească este alcătuită din trei trepte. Accederea la una dintre aceste trepte nu ține de dorința personală a cuiva, ci de confirmarea Bisericii, iar consacrarea se va face prin hirotonie săvârșită de episcop. Această hirotonie merge pe linia istoriei de la Apostoli. De continuitatea apostolică ține însăși unitatea Bisericii. Episcopii au primit harul de la apostoli și îl transmit preoților împreună cu menținerea aceleiași învățături de credință.

Părintele Stăniloae accentuează importanța succesiunii apostolice: „Prin succesiune apostolică a episcopatului se asigură păstrarea integrală a învățăturii apostolice, adică nu numai în forma ei fixată în Noul Testament, ci în forma ei explicită, numită Sfânta Tradiție”.

Vom încerca să urmărim în Sfânta Scriptură instituirea și transmiterea Tainei Hirotoniei. Taina Hirotoniei este instituită prin sfințirea celor 12 apostoli la Cincizecime. Această instituire a fost precedată de nenumăratele misiuni pe care Mântuitorul le încredințează apostolilor. Sfinții Apostoli au transmis misiunea dată lor de Mântuitorul prin rugăciuni și prin punerea mâinilor peste cel chemat la această vrednicie. Sfântul Pavel îi amintește lui Timotei să aprindă în el harul lui Dumnezeu care este în el „prin punerea mâinilor” (II Timotei 1, 6).

Pentru săvârșirea lucrării de sfințire a credincioșilor, Apostolii au rânduit pe episcopi, pe preoți și pe diaconi, care prin harul dumnezeiesc continuă lucrarea de mântuire săvârșită de marele Arhiereu, Iisus Hristos.

Conform învățăturii scripturistice, încă de la începutul creștinismului, slujitorii celor trei trepte ierarhice au început lucrarea lor. Foarte des, Sfântul Luca pomenește în cartea Faptele Apostolilor despre primul episcop, Iacob, despre preoți și diaconi.

Patriarhul Iustin Moisescu remarcă realitatea că în epoca apostolică „creștinii le dădeau slujitorilor bisericești nume felurite. Uneori, ele arătau locul deosebit pe care ei îl ocupă în rândurile credincioșilor, alteori, se refereau la întreaga lucrarea religioasă pe care o împlinesc în Biserică ori numai la unele din îndatoririle lor”^.

Sfântul Pavel, în Epistola I către Tesaloniceni îndeamnă pe credincioși să cinstească trei categorii de oameni: „cei ce se ostenesc între voi, care sunt mai-marii voștri în Domnul și vă povățuiesc” (5, 12). Între cele trei categorii, numai termenul προισταμενος s-a păstrat, care înseamnă întâistătător. Sfântul Pavel introduce un termen nou, acela de ηγουμενοι, pentru a-i descrie pe cârmuitori, cei care „v-au grăit cuvântul lui Dumnezeu” (Evrei 13, 7) și pe cei „care priveghează pentru sufletele voastre, având să dea de ele seamă (v. 17).

Un alt cuvânt, πρεσβυτερος, care înseamnă bătrân, vârstnic, capătă valențe de mai-mare al poporului, de căpetenie. La evrei, acest cuvânt era folosit pentru cei care făceau parte din adunarea de conducere a statului. De remarcat este faptul că acest termen nu îi reprezenta pe arhiereii legii vechi și nici pe cărturari. Presbiterii erau reprezentanții poporului. În Noul Testament termenul acesta este folosit și pentru a-i denumi pe preoți și este pus în legătură cu noțiunea de Biserică: „preoții Bisericii” –τουζ πρεσβιτερους της εκκλησιασ (Fapte 20, 17).

În contextul tulburărilor legate de circumcidere, Pavel și Barnaba sunt delegați să meargă la „apostolii și la preoții din Ierusalim” (Fapte 15, 2). Se observă până acum o delimitare foarte concretă între apostoli, preoți și credincioși. Cartea Faptele Apostolilor descrie concret existența diaconilor și preoților, dar și a Sfântului Iacob, întâiul episcop. Aceștia făceau parte din marea categorie a presbiterilor, diferită de categoria apostolilor.

Chiar dacă în Sfânta Scriptură termenii episcop și presbiter nu aveau de fiecare dată o delimitare foarte clară, nu înseamnă că nu a existat o diferență de demnitate. Confuzia, după cum concluzionează părintele Ioan Ică, între episcopi și presbiteri „se datorează faptului că episcopii erau de obicei bătrâni (presbiteri), iar presbiterii erau și supraveghetori (episcopi) ai turmei încredințate lor spre păstorire”.

În continuare putem oferi o descriere concretă a celor trei trepte preoțești, cu perioada instituirii lor și funcțiile cultice pe care le împlineau.

Diaconii

Termenul διακονος se referă în Scriptură la cel care împlinea o slujire religioasă. Cu timpul, termenul își restrânge însemnătatea până la aceea de a descrie pe slujitorul preotului sau al episcopului.

Pentru a intra în ierarhia bisericească diaconii erau hirotoniți. Asemenea preoților și episcopilor, înainte de hirotonie diaconii trebuiau „puși la încercare, apoi, dacă se dovedeau fără prihană, să fie diaconiți” (I Timotei 3, 10).

Pentru a intra în cler, trebuia să împlinească însușiri deosebite: „să fie cucernici, nu vorbind în două feluri, nu dedați la vin mult, neagonitori de câștig urât… bărbați ai unei singure femei” (I Timotei, 8, 9, 11).

Știrile despre diaconi în Faptele Apostolilor apar la hirotonirea celor 7 diaconi, eveniment remarcabil descris. Momentul investirii lor s-a petrecut printr-o hirotonie, fiind puși înaintea apostolilor, iar „ei rugându-se, și-au pus mâinile peste ei” (Fapte 6, 6).

Foarte probabil, tocmai episodul alegerii celor 7 diaconi ne dă prilejul să înțelegem că aceștia nu au fost primii hirotoniți. Patriarhul Iustin Moisescu face o tâlcuire logică a alegerii celor 7 diaconi. Alegerea diaconilor a venit pe fondul lipsei de slujitori pentru agapele sau mesele dragostei, următoare euharistiei. Eleniștii, deci evreii vorbitori de limbă greacă se plângeau că văduvele lor sunt trecute cu vederea de la slujirea de fiecare zi. Tocmai revolta acestei categorii de oameni ne duce cu gândul la un soi de discriminare din partea iudeilor. Apoi, alegerea diaconilor dintre eleniști este un argument în plus pentru a crede că cei 7 diaconi nu au fost primii, ci un număr în plus pentru a face posibilă slujirea tuturor.

Un alt argument logic este legat de slujirea apostolilor la mese până la alegerea diaconilor. De ce nu s-au revoltat eleniștii pe ei, ci pe evrei? Sau cum ar fi putut apostolii să facă asemenea discriminări?

Agapa frățească făcea partea în acea vreme din cultul religios, astfel că văduvele erau lipsite de un act religios. În acest caz tragem concluzia că diaconii aveau și atribuții clericale, nu numai slujirea la mese. Altfel era lipsită de temei hirotonia lor prealabilă. „Astfel, diaconii luau parte, ca ajutori ai preoților, la lucrarea de sfințire a credincioșilor. Fără îndoială, ca și la euharistie, ei împlineau anumite slujiri și la săvârșirea celorlalte taine”.

Numărul de 7 al diaconilor nu are neapărat înțelesuri și simboluri pe care le atribuie teologia apuseană în special, ci răspunde la cerințele slujirii în acea perioadă, istoria Bisericii dând mărturie despre un număr impresionant de diaconi în secolele următoare la catedralele marelor centre creștine. Totuși, acest număr de 7 rămâne pomenit în unele texte oficiale de mai târziu ale Bisericii.

Sfântul Ioan Hrisostom vorbește despre numărul și slujirea diaconilor din Faptele Apostolilor: „Apoi, este necesar de știut ce fel de vrednicie aveau ei și ce fel de hirotonie au primit. Oare, pe aceia a diaconilor? Însă, în biserici nu este așa. Dar, a preoților este purtarea de grijă! Atunci nu era niciun episcop, ci numai Apostolii. De aceea, socotesc că nu este exprimat și arătat numele nici al diaconilor, nici al preoților, dar atunci pentru această trebuință au fost hirotoniți”. Prin aceasta, Sfântul Ioan, citat mai apoi de Teofilact și de mai mulți interpretatori ai canoanelor, nu au vrut  să facă din diaconi o categorie aparte față de cele trei trepte ale ierarhiei bisericești. Puteau fi cel mult o categorie aparte a treptei diaconilor.

Episcopatul reprezintă condiția existenței Bisericii, deoarece prin el se așează în slujire preoții și diaconii. Mărturisirea lui Dositei al Ierusalimului subliniază că „vrednicia de episcop este atât de necesară în Biserică, încât fără el nu poate să existe nici Biserică. Că se deosebește vrednicia de episcop de cea a preotului este clar, fiindcă preotul se hirotonește de către episcop, pe când episcopul nu se hirotonește de preot, ci de către doi sau trei arhierei”.

„Cea mai însemnată treaptă a preoției, în care se află episcopii, ca unii care au primit de la apostoli plenitudinea harului de la Cincizecime și sunt urmașii direcți ai lor.” Aceasta este amintită de Sfântul Pavel în Epistolele către Tit și Timotei: „Pentru aceasta te-a așezat în Creta ca să îndrepți cele ce lipsesc și să așezi preoți în cetăți, precum ți-am rânduit de este cineva fără prihană” (Tit 1, 5-9). Îndatoririle episcopului asupra preoților și diaconilor erau de a hirotoni și a așeza preoți prin cetăți (I Timotei 3, 1-7) și diaconi (I Timotei 3, 8-10), de a le oferi sfaturi (I Timotei 4, 6, de a-i pedepsi sau răsplăti (I Timotei 5, 17-20).

Administrarea euharistiei revenea în mod special episcopilor, ca urmași direcți ai apostolilor. Astfel întreaga viață a comunității bisericești gravitează în jurul episcopului.

Preoția

Este amintită de asemenea de apostolul Pavel când îi recomandă lui Timotei să așeze preoți prin cetăți. Sfântul Petru amintește de „preoții cei dintre voi îi îndemn eu cel împreună preot” (I Petru 5, 1). Aceștia aveau aceleași atribuții ca episcopii, în afara Tainei Hirotoniei.

După cum am arătat mai sus, preoții au participat împreună cu apostolii la Sinodul Apostolic.

Epistola Sfântului Iacov ne oferă câteva informații utile. „Este cineva bolnav între voi? Să cheme preoții Bisericii și să se roage pentru el, ungându-l cu untdelemn, în numele Domnului (Iacov 5, 14). De aici putem concluziona că presbiterii săvârșeau slujbele sfinte ale Bisericii. În Biserica primară puteau fi mai mulți presbiteri în aceeași comunitate, în timp ce pentru o cetate era numit un singur episcop.

Concluzii

Slujitorii Bisericii din cele trei trepte sunt ei înșiși membri ai Bisericii, având același țel cu cel al credincioșilor, de a se sfinți. „Ei nu săvârșesc Sfânta Euharistie numai pentru credincioși, ci se împărtășesc și ei înșiși, ca și credincioșii, se mărturisesc și ei altor preoți sau episcopi, se roagă nu numai pentru credincioși, ci și pentru ei, predică credincioșilor , dar își predică și lor”.

În persoanele ierarhiei bisericești se îmbină două realități, aceea a transcendenței divine și aceea a comunității creștine. Clericii lucrează pentru mântuirea oamenilor, dar în același timp lucrează cu ceilalți credincioși în comuniune la mântuirea proprie. După cum afirmă părintele Dumitru Stăniloae, „ierarhia e plămânul organismului care primește aerul ceresc pentru tot organismul, dar și pentru el însuși”.

Învățătura Bisericii despre ierarhie străbate istoria. Rânduiala stabilită de Sfinții Apostoli a fost păstrată de urmașii lor până în zilele noastre.

Bibliografie

1. Biblia sau Sfânta Scriptură, EIBMO, București, 2018;
2. STĂNILOAE, Pr. Prof. Dumitru, Teologia Dogmatică Ortodoxă, vol. III, EIBMO, București, 2010;
3. Sfântul Clement Romanul, Epistola către Corinteni, în col. Scrierile Părinților Apostolici, în PSB, vol. I, traducere, note și indici de pr. Dumitru Fecioru, EIBMBOR, București, 1979;
4. BULGAKOV, Serghei, Ortodoxia, traducere de Nicolae Grosu, Editura Paideia, 2018;
5. GHEORGHE, Pr. Constantin, „Ierarhia Bisericească după epistolele Sfântului Apostol Pavel”, în: Studii Teologice, nr. 7-8 (1971), pp. 497-505;
6. ZĂVOIAN, Drd. Corneliu, „Învățătura despre ierarhia bisericească la Dionisie Pseudo-Areopagitul”, în: Studii Teologice, nr. 9-10 (1978), pp. 636-650;
7. MOISESCU, Prof. Iustin, „Ierarhia bisericească în epoca apostolică”, în: Mitropolia Olteniei, nr. 1-3 (1954), pp. 52-74;
8. ICĂ, Diac. Lect. Ioan, „Slujirea preoțească după Sfânta Scriptură și Sfânta Tradiție, Ierarhia bisericească și puterea disciplinară”, în: Mitropolia Olteniei, nr. 1-2 (1975), pp. 6-16;
9. POMAZANSKI, Pr. Mihail, Teologia dogmatică ortodoxă, traducere din limba engleză de Florin Caragiu, Editura Cartea Ortodoxă, București, 2005;
10. STĂNILOAE, Pr. Prof Dumitru, „Temeiurile teologice ale ierarhiei și ale sinodalității”, în: Studii Teologice, nr. 3-4 (1970).

Pr. Valentin Mihalcea

Parohia Scorțoasa

Protoieria Pătârlagele

Județul Buzău

by

Referinţă Bibliografică

Pr. Valentin Mihalcea: Ierarhia bisericească în perioada Noului Testament și în perioada părinților apostolici/ Revista Armonii Culturale, ISSN: 2247-1545. Adjud, Vrancea, RO/ Ediția: 13 septembrie 2022