S-a stins din viață profesorul de matematică, buhușean, Gheorghe Mălinici. Cine dintre buhușenii cu părul cărunt își aduce aminte de sine, de profesorul care nu doar a învățat carte multe generații de școlari ci a și inspirat dragostea de învățătură, își aduce aminte…! Dragostea aceasta este căldura sufletească fără de care învățătura de carte ar fi rigidă și greu accesibilă, ar supune la chinuri elevii, din care cauză de pe băncile școlii ar ieși niște promoții de nevoiași ai minții, așa cum, dacă s-ar bate fierul rece, n-ar putea fi modelat fără să se rupă.

          Astăzi, când ne întrebăm dacă unele materii și mai ales unii profesori nu ne dau cumva argumente să acuzăm că sunt o pierdere se timp pentru copiii noștri, bunul profesor Gheorghe Mălinici, care, nu este prea mult spus, a schimbat multe vieți în orașul Buhuși, conduita sa umană față de școlari fiind în primul rând învățătoarea vieții (parafrazând pe Cicero), câți oare dintre cei care îl conduc pe drumul fără de întoarcere pe regretatul profesor își dau seama că pleacă dintre noi un om bun, un apostol al orașului, din rândul acelora ce se nășteau o dată la câteva generații și nu se vor mai naște niciodată?!

          Rândurile de mai jos sunt un fragment al cărții mele publicate în 2020 la Editura ieșeană Pim, „Uitarea, hotarul gândului” – cartea cuprinde în întregimea ei un mănunchi de eseuri dedicate educatorilor, învățătorilor și profesorilor care ne-au învățat carte, celor mai cumsecade oameni ce slujesc unei profesii creatoare de profesii…! Scrisă atunci într-o factură elogiacă, deja, în doar trei ani de la apariție, text cu text, cartea se transfigurează în expresia profundă e elegiei pentru cei care părăsesc rând pe rând lumea aceasta…!

          Textul de mai jos este redat în forma în care a fost publicat în carte, reprezentând omagiul profesorului Gheorghe Mălinici pentru care clipele, orele de acum sunt ultimele în care se mai află corporal printre noi, întru așteptarea propriului ultim rămas bun…!

          Inovaţia narativă a unei părți a tinerimii buhuşene ajustează o formulă de vocabular ce denunţă erodarea demnităţii. Vicierea exprimărilor verbale cu jargoane brute aşterne pe faţa cuvintelor obscenităţile, incultura, josnicia, vulgaritatea. Ele stânjenesc auzul celor educaţi, stimulându-le un protest exprimat subsidiar, prin perplexitate. Detaşarea prin replici directe şi oponente acestor forme de manifestare a tinerilor atrage violenţa verbală, înjosirea, pornind forfota unei mări ce fierbe.

Luările de atitudine lipsite de o precauţie se pot solda şi cu atacuri fizice bestiale. Sunt privite de unii tineri ca pedante, „babalâce” şi restrictive, dovedind că nu se poate căra apa cu ciurul dintr-un ocean pe ţărm. În societatea de azi, buhuşeană, s-a rătăcit uneori drumul evitării coliziunilor dintre generaţii pe trepte de experienţă de viaţă şi nivel de inteligenţă. Ele se zidesc pe talpa genelor, dar se ramifică prin educaţie. Prima se descompune, a doua nu există întotdeauna. Ripostele bruşte şi radicale faţă de genul de limbaj şi de comportament violent, arogant, deposedat de bunul simţ nu curăţă tina morală deversată de la tubele civilizaţiei. Educaţia autoritară nu se prinde, oprobriul replicilor pune în mişcare adrenalina tinerilor şi, mai mult, declanşează insultele, iar de la sine nimic nu se redresează.

Pe această dispunere de categorii umane se pune întrebarea dacă, spre exemplu, slujeşte mai târziu cuiva că a studiat în şcoală materii fără legătură cu practica viitoare, cum ar fi matematica superioară, chimia, fizica şi altele, din a căror bogăţie de cunoştinţe mulţi, dacă nu majoritatea, nu beneficiază cu o boabă în viaţa adultă, profesională sau personală. Unii ar răspunde că nu, fără să pună în analiză proporţia uriaşă a contribuţiei respectivelor studii la dezvoltarea inteligenţei, la exersarea şi consolidarea conexiunilor prin care se dilată capacitatea de acumulare cerebrală şi se creează abilitatea învăţării a ceea ce îi trebuieşte deşi aparent pare inutil.

Ce ne facem însă cu lipsa educaţiei, a celor şapte ani de acasă, iar apoi a educaţiei de bună purtare primite de la învăţător şi profesor şi care, odată închegată pe aliajul genetic uman conturează definitoriu întregul complex comportamental, în directă legătură cu vocaţiile şi profilul profesional pe care îl îmbrăţişează fiecare. N-ar putea fi respectabil nimeni, indiferent de poziţie socială şi ocupaţie, atât timp cât moraliceşte ar fi oripilant. Şi-atunci, se pune o altă întrebare: din acest punct de vedere, actualii părinţi, învăţători, profesori acordă aceeaşi importanţă ca şi cei din generaţii mai îndepărtate?

Personal, ca să nu risc o oarece flacără din paie ude, mă rezum la a da exemplele profesorilor mei. Printre aceştia îl evoc pe profesorul Gheorghe Mălinici, dirigintele meu în clasa a opta, după ce ne-a părăsit adorabila dirigintă Emilia Zamfirescu (Astaloş), care s-a transferat la Bacău, zi din care n-am mai ştiut, spre regretul meu, nimic despre ea, niciodată. Cum era domnul profesor Gheorghe Mălinici? Eu am să îl zugrăvesc pe două planuri. Unu: era profesor de matematică, iar aceasta însemna pentru mine o materie grea ca limba japoneză şi de aceea am fost atât de incomodat să o învăţ, încât abia, abia dacă am absolvit chiar şi clasa a opta din cauza ei (nici până azi nu ştiu cum le-am mai absolvit şi pe celelalte), iar de aceasta îmi pare rău, pentru că mi-ar plăcea să învăţ matematica şi mi-ar şi fi de folos; doi: punea un foarte mare accent pe educaţie, pentru el dirigenţia era ora cea foarte însemnată, iar eu nu regret nimic pentru că l-am ascultat, am învăţat de la el să mă port cu oamenii, să fiu atent în jur, să nu deranjez, să respect…!

Acesta era profesorul Gheorghe Mălinici. Prin cele câteva propoziţii despre el am spus totul. De pe mâna sa vor fi ieşit câţiva matematicieni, ei mai mult ies de pe propriile minţi, dar oameni de omenie, mulţi. N-ar fi putut vreun elev de-al său să nu înveţe buna purtare, să nu cedeze locul într-o maşină publică, tren etc. unei persoane în vârstă sau bolnave, ori unei doamne, să vorbească vulgar, ostentativ, impertinent în public, să fie violent, să fumeze şi toate celelalte…! În niciun caz!

Azi, profesorul Gheorghe Mălinici este o respectabilă persoană, la senectute. Îl zăreşti adesea pe un trotuar în oraşul căruia i-a slujit o viaţă, Buhuşi, îţi scoţi pălăria şi îl saluţi. În acest gest este interiorizat un respect profund şi un mare gând de recunoştinţă. A răspuns foarte pozitiv rugăminții de a-mi pune la dispoziție prin Marinica Săpătoru, fiica sa care îi seamănă foarte mult fizic dar și spiritual, o colecție de fotografii pe care le-am folosit la o carte. Pare un gest simplu dar unii protagoniști ai cărții respective, meticuloși până la a te determina să te lași păgubaș, sunt mai greu de convins decât ar fi să obții o fotografie de la NASA, ori de la Madona, cu autograf…!

(Aurel V. Zgheran)

Galeria foto: Clasă de liceu – Buhuşi – absolvenţi în 1986; La Cetatea Neamţului (1973) – clasa a XIII-a E (curs seral), la bacalaureat; Pe Ceahlău, 1970; Cadre didactice ale liceului din Buhuşi, la banchetul promoţiei 1972-1973; Clasă de seral – Liceul Buhuşi (1969); Clasă de seral – Liceul Buhuşi; Prima promoţie ca diriginte – Buhuşi 1969; Întâlnire după treizeci de ani (2016)…!; Grup de eleve „College d’Itaga Kinshasa, Zaire, 1975 (profesorul Gheorghe Mălinici a predat câţiva ani matematica în Zair, în baza unor contracte internaţionale ale României socialiste cu unele ţări de pe Continentul Africa, pe care le onorau specialişti din domeniile învăţământ, construcţie, industrie şi aşa mai departe…); Profesorul Gheorghe Mălinici în Congo (fost Zair), unde a funcţionat ca profesor de matematică între anii 1974 şi 1977 (pe spatele fotografiei este scris: S’etait en juillet 1976. Athené de hinguala. Kinshasa – Republique du Zair – Afrique)

by

Referinţă Bibliografică

Prof. Gheorghe Mălinici. Respectul interiorizat/ Revista Armonii Culturale, ISSN: 2247-1545. Adjud, Vrancea, RO/ Ediția: 19 noiembrie 2023