Your message has been sent, you will be contacted soon
Revista Armonii Culturale

Call Me Now!

Închide
Prima pagină » Fără categorie » prof. IRINA NICOLETA BEREȘ: FANTASTICUL ROMANTIC ÎN PROZA EMINESCIANĂ (Partea I – Romantismul european)

prof. IRINA NICOLETA BEREȘ: FANTASTICUL ROMANTIC ÎN PROZA EMINESCIANĂ (Partea I – Romantismul european)

Romantismul european

 

Termenul de romantism provine din francezul romantisme şi se prezintă sub două aspecte, şi anume: un aspect istoric, de curent literar şi al doilea categorial sau tipologic, ca arhetip ce exprimă o coordonată eternă a sensibilităţii şi a imaginaţiei umane. Romantismul, ca „stare de spirit”, devine simptomatic în Anglia şi Germania începând din ultimele decenii ale secolului al XVIII-lea, apoi se răspândeşte, cu diverse modificări, în întreaga Europă.

„Romantismul este şi probabil va rămâne încă multă vreme o problemă deschisă” afirmă Liviu Rusu în De la Eminescu la Lucian Blaga, ba mai mult consideră că acesta nu este doar un curent literar şi artistic, el este o formă de viaţă, constituie o atitudine în faţa vieţii şi mai ales în sânul vieţii. El marchează o anumită mentalitate, care străbate în totalitatea manifestărilor fundamentale ale omului, atât literare şi artistice, cât şi filosofice, ştiinţifice, sociale şi politice”.[1]

În vechile istorii literare se spunea că romantismul este mişcarea literară dintre anii 1820 – 1850, în ceea ce priveşte literatura franceză, sau cea dintre anii 1790 – 1830 dacă ne referim la literatura germană, astăzi se vorbeşte despre un postromantism, care şi el a avut factori pregătitori şi putem afirma că primii zori ai preromantismului s-au ivit departe în timp. După care putem vorbi de un postromantism şi de prelungirea firelor sale caracteristice, mai puternic sau mai atenuat, în mişcările ulterioare.

Romantismul a fost asociat în toate ţările europene de marile mişcări revoluţionare şi, în primele lui faze de manifestare, a marcat o revoltă socială şi spirituală, o revoltă împotriva tuturor sistemelor de îngrădire, având ca lozincă fundamentală libertatea. În acest sens şi marele Shakespeare, considerat reprezentantul tipic al preromantismului englez şi J.J. Rousseau, reprezentantul preromantismului francez, au apărut, primul în preajma primei revoluţii burgheze europene, al doilea în ajunul marii revoluţii franceze. După cum mişcările revoluţionare au răsturnat un sistem social absolutist, feudalismul, tot aşa romantismul va răsturna clasicismul dogmatic.

O altă caracteristică a romantismului ar trebui semnalată: cea împotriva iluminismului, dar nu în sens absolut, ci în sens de reacţie contra limitelor sale. Se ştie că iluminismul a fost tipic raţionalist şi a elaborat idealurile de libertate, dreptate şi toleranţă în ofensiva sa contra absolutismului feudal. Şi romantismul îmbrăţişează aceleaşi idealuri în special în forma sa preromantică, însă nu sub forma raţionalismului rece al iluminismului, ci înflăcărate de sentiment şi pasiune. Preromantismul va descoperi profunzimile omului, redescoperit de iluminism, va descoperi”vâltoarea vieţii emotive şi în cele din urmă, în faza romantismului propriu-zis, va descoperi marea problematică a eului”.[2]

Romantismul apare sub diferite aspecte naţionale, dar se pot detecta anumite aspecte comune, care să-l caracterizeze în esenţa sa şi aceste trăsături ar putea fi enumerate, după cum urmează:reacţia împotriva raţionalismului şi a ierarhiei genurilor, reacţie împotriva doctrinelor clasice ale obiectivităţii, imitaţiei şi clarităţii; afirmarea libertăţii absolute a creaţiei; eliberarea imaginaţiei, a originalităţii şi a sensibilităţii, expansiunea eului, plasat în centrul universului, nemulţumirea faţă de prezent, dragostea de trecut, reîntoarcerea la tradiţie, folclor şi trecutul istoric considerat demn faţă de prezentul epigonic, evadarea din lumea reală realizată cu ajutorul visului sau al somnului (mitul oniric); cultivarea solitudinii, a visului, a tenebrelor, a demoniacului; contemplarea naturii concretizată prin descrierea peisajelor; preocupare pentru marile probleme ale umanităţii, ale universului; importanţă acordată sentimentelor omeneşti, melancoliei, pasiunea pentru culoarea locală, voluptatea suferinţei; încercarea de a defini timpul şi spaţiul nemărginit ca proiecţie subiectivă a spiritului uman; cultivarea primitivismului şi a exotismului ca teme literare; poezia nocturnă a naturii; amestecul genurilor şi utilizarea ritmului liric în proză, ca şi introducerea liricului în roman, eseu, critică; predilecţia pentru obscuritate, mit, simbol; atenţia acordată geniului; revolta titanică împotriva divinităţii; utilizarea de procedee artistice variate, printre care antiteza în construirea personajelor, excepţionale în cele mai multe cazuri, a situaţiilor neobişnuite, a ideilor sau atitudinile exprimate; apariţia romanului sentimental, romanul gotic şi cultivarea ironiei; evocarea melancolică a ruinelor şi a locurilor medievale etc.

Trăsăturile comune au fost remarcate de teoreticieni ca Friedrich Schlegel în revista sa numită Europa, de Hegel în introducerea la secţiunea a III-a a Esteticii sale, de Ricarda Huch, Oskar Walzel, Gustave Lanson, Albert Thibaudet etc. Sunt însă şi autori care consideră că romantismul fiecărei ţări pare a avea puţine trăsături comune cu cel al altor ţări,ca A.O. Lovejoy(1924), care a fost combătut în 1949 de René Wellek, unul dintre cei mai de seamă reprezentanţi ai literaturii comparate.

Din analiza pe care i-au făcut-o atâţia teoreticieni se desprinde ca o caracteristică fundamentală expansivitatea[3], dorinţa şi tendinţa de descătuşare din cadrele deja consacrate. Liviu Rusu, în cartea menţionată mai sus, susţine că este vorba pe de o parte de o expansivitate externă, ce se va finaliza cu revoluţiile sociale, pe de o parte o expansivitate internă care a dus la revoluţiile vieţii spirituale de sub tirania dogmelor. Friedrich Schlegel, teoreticianul romantismului german consideră că omenirea se zbate din toate puterile să-şi găsească eul, nucleul vieţii lăuntrice. Din acest nucleu central decurg apoi toate firele importante ale romantismului, deoarece intră pe prim plan viaţa subiectivă cu toate pasiunile şi emoţiile, cu efuziunile misterioase. Prin prisma eului, a vieţii subiective, romanticul simte unitatea din sânul lumii individuale cât şi unitatea originară dintre oameni şi unitatea dintre om şi natură. Iată de ce poezia romantică va iubi natura în toată amploarea şi varietatea ei, în toată frumuseţea şi misterele ei. Din acelaşi motiv izvorăşte şi cultul poeziei populare, a folclorului, care prin prospeţimea şi candoarea lui se apropie de izvoarele elementare ale firii.

E adevărat că aceste trăsături sunt generale curentului romantic, dar în diferitele literaturi şi acestea sunt dozate în mod diferit şi chiar fiecare autor are preponderenţa pentru anumite aspecte dintre cele enumerate deja. Dintre formele de manifestare ale romantismului european care par să fi exercitat o mai pronunţată influenţă asupra romantismului românesc se remarcă romantismul englez, francez şi german.

Specific pentru romantismul englez, chiar din preromantism vorbind este extraordinara putere de afirmare. Voinţa este cea care canalizează restul însuşirilor sufleteşti. Ea, voinţa canalizează acţiunile eroilor lui Shakespeare, figura tipică a preromantismului englez. Aceeaşi trăsătură o găsim şi la Marlowe, eroii lor ameninţă cerul şi susţin conflicte cu un univers întreg. În efortul lor de a-şi impune voinţa eroii lor sunt animaţi de cele mai variate sentimente, pasiuni şi patimi ce clocotesc parcă într-un „cazan infernal”şi nu surprinde că titanismul, în sensul propriu al cuvântului, adică afirmarea unor însuşiri ce depăşesc posibilităţile normale, obişnuite ale unui om, apare tocmai la scriitorii englezi începând cu Marlowe, continuând cu satanismul lui Milton, ajungând la Byron, apoi la Shelley, la care revolta titanică a lui Prometeu va duce la dezrobirea omenirii înfăptuind armonia lumii prin iubire. Acest accent se remarcă peste faptul că toate publicaţiile engleze înregistrează un nou stil în exprimarea sensibilităţii poetice, deschis noilor influenţe germane, redeşteptării interesului pentru vechile balade şi pentru poeţii elisabetani, deschis spiritului revoluţiei franceze. Precursorii acestei mutaţii sunt Thomson, Burns, Gray, Chatterton, Young, iar ca fondatori ai mişcării sunt recunoscuţi: Wordsworth, Coleridge, Southey, Keats pe lângă cei pe care i-am amintit mai sus.

În Franţa, în ţara lui Descartes şi a lui Pascal  pentru care raţiunea nu poate fi abrogată nicicum, căci şi inima are raţiunea sa, logica sa şi ordinea sa, toate aspectele romantismului sunt prezente, dar temperate de frâna raţionalismului. Lamartine afirma că poezia trebuie să fie „de la raison chantée”. Cât priveşte retorismul, prin care Victor Hugo ne transpune uneori în lumi apocaliptice, este, după opinia lui Liviu Rusu, „eflorescenţa unei raţiuni în ardere”. Atât Rousseau, figura tipică a preromantismului francez, care a contribuit definitoriu la pregătirea revoluţiei franceze, cât şi reprezentanţii de seamă ca Victor Hugo şi Lamartine vor milita pentru idealuri sociale. Deci trăsătura specifică a romantismului francez este împletirea cu viaţa social-politică a arderilor şi a trăirilor sufleteşti. Alţi reprezentanţi de renume ai romantismului francez sunt: Chateaubriand, Bernardin de St. Pierre, Madame de Staël, Senancour, Ch. Nadier, Alfréd de Vigny, Gérard de Nerval etc. fiecare cu contribuţia personală a operei proprii.

Scufundarea în abisurile obscure ale eului pare să fie caracteristica fundamentală a romantismului german. Nicăieri nu s-a atins profunzimea la care au ajuns romanticii germani în sondarea abisurilor vieţii sufleteşti, ajungând la o filozofie sistematică culminând cu o metafizică a eului în opera lui Fichte. Eul îşi asumă libertăţi demiurgice într-un act de autodeterminare. Pe tronsonul autodeterminării, eul are puterea de a crea Non-eul datorită unei activităţi caracteristice esenţei universului, în filosofia fichteană. Şi acest lucru, în linia unui act etic, înseamnă activitate, adică biruinţă asupra limitelor. „Toate categoriile, spune Aurel Petrescu în lucrarea sa Eminescu. Originile romantismului[4], activitate, lume materială, depăşirea limitelor, perfecţiune sunt posibile numai în condiţiile libertăţii. Această libertate considerată uneori o condiţie, uneori un scop în realizarea căruia este chemată arta (Kant). Întunericul, zonele obscure, nopţile cu imnurile lui Novalis, obsesia pentru adâncimile profunde spre straturile originare ale existenţei, plonjarea în vis, care devine o lume de descoperit ajungând până la cultul iraţionalului sunt trăsături care se manifestă ca linii de forţă, ca linii dominante, în jurul cărora se grupează toate celelalte aspecte ale romantismului la fel ca şi în romantismul celorlalte ţări.

Romantismul a fost anunţat de semne şi zvâcniri preromantice peste tot în Europa, dar există o formă de preromantism mult mai evidentă şi cu mare ecou în gândirea tânărului Eminescu, poet de cultură germană şi de structură romantică, după părerea celor mai autorizaţi istorici literari, şi anume mişcarea Sturm und Drang.

Sturm und Drang este mişcarea literară germană din a doua jumătate a secolului al XVIII- lea, mai precis între 1770 – 1780, ce poate fi apreciată ca fiind preromantismul german şi este de fapt gruparea tinerilor scriitori, îndeosebi poeţi, din jurul lui Goethe de la Strassburg şi Frankfurt pe Main. Ei au lansat un program artistic în care se plasează în opoziţie cu rigiditatea raţionalismului iluminist, cu convenţionalismul social, ca şi cu artificiul epocii rococo sau cu canoanele esteticii clasiciste. Sub lozinca „sentimentul este totul” se urmăreşte aceeaşi eliberare, de care am vorbit la începutul analizei, descătuşarea elementelor creatoare. Sub influenţa gândirii lui David Hume, a lui Johann Gotfried Herder şi Johann Georg Hamann se exaltă natura „originară”, „forţa”, „geniul”, „haosul fecund”, „pasiunile” şi sunt atacate cu ardoare preceptele moralei religioase şi laice, ierarhia socială, orice normă, regulă sau obligaţie. Aforismele lui Hamann, ca şi eseurile filosofice ale lui Herder la care se adaugă tezele lui Edward Young privind libertatea creatoare a geniului, care urmează, în entuziasmul său de esenţă divină, poruncile naturii au marcat ideologia Sturm und Drang, ca si creaţiile poeţilor. Poezia nu mai apare ca o disciplină ce se poate desprinde, ci ca un dar natural. Ea izvorăşte firesc din sursele ei populare. Herder va publica o culegere de poezii populare în 1778, iar Gottfried August Bürger face elogiul poeziei populare. O formă de manifestare a naturii originare este „geniul” şi figurile exemplare ale lui Homer, Shapespeare, a eroilor mitologici Prometeu, Ganymede, reprezintă o obsesie centrală a imaginativului curentului literar. Se imaginează o umanitate liberă, în revoltă împotriva oricărei divinităţi, dar se preconiza supunerea la destin şi la imperativele naturii(piesa Egmon de Goethe). Partizanii mişcării au fost grupaţi de Fritz Martini în două tabere conform tipologiei dominante. Pe de o parte eroul exemplar, de un sumbru patetism şi de o naturaleţe populară, revoluţionarul (Bürgher autorul baladelor şi al poemului Lenore, Christian Daniel Schubart, Klinger, Heinse) şi pe de altă parte, tipul eroului sentimental şi visător reprezentat în operele lui Hamann, Lenz, Fierdrich Heinrich Jacobi, Johann Gaspar Lavater. „Furtuna şi avântul” mişcării tinerilor scriitori au îngăduit revărsarea în forme mai libere a unui nou sentiment al vieţii.

Aminteam la începutul analizei de lucrarea lui Wellek, Conceptul de romantism, prin care reuşea să adune argumente în favoarea unui romantism unitar combătând ideea americanului Lovejoy din 1924 despre diferenţele dintre romantismele ţărilor europene ce nu permit un concept de romantism comun. René Wellek consideră că există trei criterii capabile să definească acest fenomen literar ce a cuprins întreaga Europă şi care a durat trei sferturi de secol. Cele trei criterii erau: imaginaţia, pentru concepţia despre poezie, natura, pentru concepţia despre om şi simbolul şi mitul pentru stilul poetic, dar autorul s-a limitat la literatura germană, franceză şi germană, iar pe celelalte nu le-a atins decât în treacăt, iar romantismul italian, românesc, spaniol sau rusesc au fost mereu analizate ca fiind abateri semnificative de la modelul romantismului european.

 

[1] Liviu Rusu, De la Eminescu la Lucian Blaga, Ed. Cartea românească, 1981

[2] Liviu Rusu, op.cit., pag.313

[3] Liviu Rusu, op.cit., pag.314

[4] Aurel Petrescu, Eminescu. Originile romantismului, Ed. Albatros, Buc.1983,pag.251

Facebooktwitterby feather