Basmul Făt-Frumos din lacrimă a apărut în revista Convorbiri literare în 1870; conţine în chip exemplar marile nuclee iradiante proprii discursului fantastic din întreaga proză eminesciană. Fantasticul de tip conceptual-ideatic îşi are originea în violentul şi totuşi armoniosul impact dintre datele fantasticului mitic-autohton şi imensa zestre a culturii universale asimilată şi recreată ca nimeni altul de Eminescu.

Mihail Dragomirescu numea influenţele din cultura lumii pe care potul le-a topit în modul său personal drept „element prea străin de geniul poporului nostru” în lucrarea Proza literară a lui Eminescu. Elementele acestea prea străine ar fi fost posibile prin filiera romantismului german. Dar, atâta timp cât scriitorul aspiră la edificarea unei „mitologii personale” (Perpessicius, Proza literară a lui Eminescu, proiect de prefaţă) merită să acceptăm ideea că tocmai această fericită întâlnire dintre cele două filoane reprezintă resortul intim, al fenomenului. Reproşul lui Mihail Dragomirescu se converteşte în atribut pozitiv fundamental. Şi dacă Ion Creangă a diluat elementul fantastic în umorul robust ţărănesc, în realismul de care au vorbit toţi exegeţii operei sale, Eminescu a procedat în sens opus, a încifrat fantasticul în idealismul filozofic şi în ideile romantice în special cele ale romantismului german.

Venind cu zestrea sa din axa tradiţiei, Eminescu iese din îngrădirea autohtonă dând cale liberă extraordinarei sale imaginaţii. Faptul că acest lucru se întâmplă într-una din primele sale opere epice finite într-un basm este interesant. Referindu-se la Novalis, Lucian Blaga spunea că acesta iubeşte basmul mai presus de toate artele şi genurile literare şi el reprezintă un model metafizic şi canonul poeziei în general. Novalis afirmă chiar că tot ce e poetic trebuie să aibă înfăţişare de basm, chiar şi romanul. În poveste, imaginaţia se poate dezlănţui fără zăgazuri. Într-o poveste adevărată totul trebuie să fie miraculos, misterios, povestea ar fi mijlocul cel mai potrivit, dintre toate genurile literare, de a exprima cunoştinţele suprasensibile. Ca fapt de creaţie artistică propriu-zis, fascinaţia pentru lumea de basm se relevă în efortul de a da acestei lumi o cât mai coerentă existenţă epică, al cărei resort creator aspiră la sublimarea materiei mitico-magice în univers existenţial de maximă pregnantă sensibil-fantastică.

Adevăratul statut estetic al scrierii este clar stabilit de Perpessicius care stabileşte poziţia basmului Făt Frumos din lacrimă spunând că Ion Creangă e mai aproape de Ispirescu şi de basmul popular decât Delavrancea şi Al. Odobescu, iar Eminescu stă la egală distanţă de fabulosul popular cât şi de elementele propriei mitologii.

Subiectul este o succesiune de motive preluate şi prelucrate artistic de Eminescu din literatura populară. Unii specialişti consideră că tema majoră a basmului este mitul Sfântul Soare (Emil Alexandrescu)[1], alţii cred că această temă este iubirea absolută, spiritualizată (Valentina Rotaru)[2], unii ajung la tema fraţilor de cruce şi a jurămintelor făcute unii altora, sau autorul s-ar ocupa de sentimentul naşterii şi al morţii. (G. Călinescu).

În orice caz, dacă nici una din temele mai sus amintite nu se impune cu forţă, şi există atâtea păreri, acest lucru este posibil deoarece toate aceste teme se regăsesc în basm, toate fiindu-i deosebit de „dragi” autorului, le-a îmbrăţişat pe toate şi în cazul acesta ele devin motive în basmul de care vorbim.

Fapt cu totul extraordinar, întreg demersul epico-fantastic din Făt-Frumos din lacrimă porneşte de la o idee magică fundamentală în ordinea misterului genezic. Tristeţea fără leac a împăratului „întunecat şi gânditor ca meazănoapte”, care „trăia singur ca un leu îmbătrânit, slăbit de lupte şi suferinţe” şi care-şi simţea sfârşitul aproape dar un sfârşit frustrat de o mare neîmplinire: cea de a nu avea urmaşi. Autorul Nicolae Ciobanu consideră că suferinţa împăratului nu este o suferinţă abstractă eminamente metafizică, ci este una ce vizează egoismele funciare ce izvorăsc din drama frustrării instinctului patern. Acest lucru constituie şi întâia imixtiune a spiritului realist-nuvelistic în ideatica miraculoasă a basmului. Împăratul „se simte slab, se simţea murind şi n-avea cui să lase moştenirea urei lui”.

Se ştie că naşterea eroului de basm popular e un eveniment plasat de regulă sub semnul unei minuni, a supranaturalului, ceea ce atestă identitatea sa zeiească sau semizeiească, în orice caz deasupra obişnuitului. Şi aici, împăratul obţine un copil excepţional, printr-o împrejurare excepţională. La rugămintea împărătesei, icoana Maicii Domnului dă o lacrimă sfântă, pe care împărăteasa o soarbe şi dobândeşte un fiu. De aceea îl va numi Făt-Frumos din lacrimă.

Este de remarcat că împărăteasa nu dă naştere pur şi simplu unui copil, fie el şi excepţional, oricum, ci în mod obişnuit, adică la sorocul de nouă luni, soroc menit oricărui muritor. Acest lucru sugerează un proces de contrafacere a elementului magic de origine folclorică. Aparent contradictorii, cele două trasee urmate (pe de o parte proiectarea absolut magică a pruncului, pentru ca, după aceasta, acelaşi element să fie „profanat” în sensul explicitării realiste), se încadrează uimitor într-o organică fuziune a sacrului cu profanul. Este un fenomen care, în cele din urmă, cristalizează în imagine magico-simbolică, implicit fantastică, existenţa eroului. Astfel ne explicăm cum se face că, deşi în ipostază de demiurg, eroul lui Eminescu ne apare atât de firesc şi de apropiat în suferinţa lui pe cât de autentic umană, tot atât de sublim divină.

Copilul este un copil excepţional şi deci, creşte „într-o lună cât alţii într-un an”, devine voinic încât buzduganul cel mai mare, prins doar cu degetul cel mic, era aruncat în sus „aproape de palatul de nori al lunei”, acestea fiind calităţi absolut normale pentru un erou de basm. Având parte de atâtea însuşiri de seamă se hotărăşte să rezolve conflictul cu împăratul vecin şi să curme războaiele purtate de tatăl său, drept pentru care eroul porneşte la drum, într-o călătorie individuală având drept mobil răzbunarea. Numai că, odată Făt-Frumos ajuns la curtea prezumtivului duşman, voinicul se abate în chip flagrant de la scopul respectiv. Eroul nu mai acţionează conform schemei prestabilite de basmul popular tradiţional, el îşi afirmă dreptul la o opţiune personală. Iată că dialectica imprevizibilă a sufletului şi a conştiinţei individuale are rolul decisiv şi nu se războieşte cu împăratul vecin, ci dimpotrivă devin fraţi de cruce. Este momentul la care s-au oprit toţi cei care au considerat că motivul fraţilor de cruce sau cel al prieteniei desăvârşite este cel care particularizează şi individualizează basmul eminescian. Frăţia celor doi eroi, străină de orgoliul eroismului infailibil, izvorăşte din altruismul unuia dintre ei (conştient de superioritatea lui), care se pune în slujba celuilalt, întru eliberarea acestuia de mama pădurii, de spectrul fricii. Mama pădurii este un personaj din poveştile populare, dar şi din literatura hagiografică. Aceasta vine să ia birul de suflete de copii şi să-i înghită, precum balaurii. Făt-Frumos o trânteşte într-o piuă de piatră, prăvale o stâncă peste ea şi o ferecă cu şapte rânduri de lanţuri. Mama pădurii fuge cu tot cu stâncă şi lanţuri.

Şi în acest moment viziunea enunţiativ-schematică a basmului folcloric este cu mult depăşită. Portretul mamei pădurii şi gigantismul geologic surprins în seismica lui ameninţare, a fugii acesteia sunt devieri absolut impresionante de la tiparul basmului tradiţional. Mama pădurii se reliefează prin detalii concrete: „călărea cu aripi vântoase, cu faţa zbârcită, ca o stâncă buhavă şi scobită de pâraie, c-o pădure în loc de păr… mama pădurilor cea nebună”. Observăm că răutatea ei este dublată de un alt atribut şi anume: nebunia. Fiind învinsă şi închisă în piuă, mama pădurii fuge cu tot cu stâncă şi lanţuri „şi fugea mereu, o stâncă de piatră îndrăcită, rupându-şi cale prin păduri, brăzdând pământul cu dâră lungă, până ce se făcu nevăzută în depărtarea nopţii”.

Tot în această direcţie de eludare a schemei tradiţionale se înscrie descripţia de aspect arhitectural (ce parcă anunţă motivul domei şi al palatelor din proza eminesciană) cinematografică a palatului împăratului frate de cruce. Basmul tradiţional lasă loc unei descripţii sumare, limitată la „sentimentul de uluire” cum aprecia George Călinescu, pe când în Făt-Frumos din lacrimă este de-a dreptul uimitoare complexitatea unghiurilor şi a planurilor din a căror perspectivă autorul prezintă acest palat. Se începe cu schimbarea cadrului general, apoi cu imaginea ansamblului arhitectural privit de la distanţă şi se continuă cu prezentarea locatarilor şi a detaliilor arhitecturale chiar şi a mobilierului: „Luna răsărise dintre munţi şi se oglindea într-un lac mare şi limpede, ca seninul cerului. În fundul lui, se vedea sclipind, de limpede ce era, un nisip de aur; iar în mijlocul lui, pe o insulă de smaragd înconjurat de un crâng de arbori verzi şi stufoşi se ridica un mândru palat de marmură ca laptele, lucie şi albă – atât de lucie încât în ziduri răsfrângea ca-ntr-o oglindă de argint: dumbravă şi luncă, lac şi ţărmuri”. În interior se văd „… scările de marmură ale palatului… în boltele scărilor candelabrele cu sute de braţe şi-n fiecare braţ ardea câte o stea de foc… Sala era înaltă, susţinută de stâlpi şi de arcuri, toate de aur, iar în mijlocul ei stătea o mândră masă, acoperită cu alb, talgerele toate săpate dintr-un singur mărgăritar mare; iar boierii ce şedeau la masă în haine aurite, pe scaune de catifea roşie, erau frumoşi ca zilele tinereţii şi voioşi ca horele”.

În prietenia lui Făt-Frumos cu împăratul, un tânăr ca aceştia „frumos ca zilele tinereţii” şi „voios ca horele” se află rampa de lansare a eroului în imaginarul cosmic, unde se desfăşoară magnifica sa călătorie iniţiatică, care se circumscrie fantasticului eminescian.

Mama pădurii fuge, ca o stihie şi Făt-Frumos o urmăreşte şi găseşte pe frumoasa fată a acesteia. Fata pare a întruchipa motivul Sfânta Lună, fiindcă descrierea ei pare întocmită din raze de lună, are părul de aur, haina ei părea un nor de raze şi poartă o cunună de mărgăritare. Ea toarce, dintr-o furcă de aur, un fir ca o rază de lună şi mişcările ei sunt moi, vătuite de somn parcă, somn vegheat de lună. Fata presimte că alesul ei va veni, poate pentru că i-a venit timpul şi ca la toate fetele, trebuie să apară zburătorul la momentul potrivit. Ileana, fata mamei pădurii, schimbă poziţia celor două „buţi cu apă şi cu puteri”, spre a-i înlesni lui Făt-Frumos victoria în lupta cu mama sa. Când Făt-Frumos o omoară pe mama pădurii, se declanşează stihiile şi porneşte o furtună violentă.

Unul dintre motivele centrale ale basmului, care va face carieră strălucită în întreaga proză eminesciană este cel al iniţierii eroului în planul cunoaşterii cosmice o dată cu trăirea în absolut a sentimentului de iubire.

Acest lucru se circumscrie fascinantului cadru oferit de călătoria în vis a protagoniştilor, călătorie de esenţă demiurgică situată în spaţiul astral ilimitat. Un asemenea zbor planetar, romantic este cel al fugii lui Făt-Frumos cu iubita lui, Ileana, după grandioasa lui victorie asupra mamei pădurilor: „Norii se rupeau bucăţi pe cer – luna roşie ca focul se ivea prin spărturile lor risipite; iar pe sânul lui, Făt-Frumos vedea cum înfloresc două stele albastre, limpezi şi uimitoare – ochii miresei lui. El o luă pe braţe şi începu să fugă cu ea prin furtună.”

Cei doi se întorc la împăratul, fratele de cruce, care nu mai ştie cum să-i mulţumească pentru felul în care i-a salvat împărăţia de o aşa pacoste.

Văzându-i atât de fericiţi, împăratul oftează şi mărturiseşte şi el o iubire tainică pentru fiica Genarului, „om mândru şi sălbatic, ce îşi petrece viaţa vânând prin păduri bătrâne… cât e de aspru cu el, cât e de frumoasă fata lui.” Încercările de a o răpi au dat greş şi acesta nu ezită să-i ceară lui Făt-Frumos să încerce acest lucru. Deşi despărţirea de fiinţa iubită e grea, Făt-Frumos nu-şi poate lăsa fratele pradă tristeţii şi promite să-i aducă aleasa. De altfel motivul miresei răpite este prezent în literatura populară, dar Eminescu intervine şi complică acţiunea cu alte motive. Făt-Frumos ratează primele două încercări, cum era şi firesc, era nevoie de trei încercări, şi este azvârlit de Genar în nori şi în locul unde cade apare un izvor. Important de remarcat este în acest moment un element total nou în basmul românesc şi anume prezenţa pustiului. Cu atât mai benefică este prezenţa unui izvor aici. Şi o altă libertate pe care şi-o permite Eminescu este apelul la serviciile literaturii hagiografice. Dumnezeu, care ia înfăţişare de om, umblă prin lume însoţit de Sfântul Petru şi însetat fiind bea apă din acel izvor. Sfântul Petru ascultă susurul acestuia şi-l roagă pe Dumnezeu să-l transforme în ceea ce a fost anterior. În acest mod Făt-Frumos revine la viaţă, se naşte din nou şi se întoarce la castelul Genarului. Este prefăcut de fata acestuia într-o floare şi aşezat într-o glastră. Când fata află de la tatăl său, cum poate obţine Făt-Frumos calul năzdrăvan, care să-l întreacă pe al acestuia, el aude de la fereastră şi pleacă a doua zi să-l obţină.

Acum intră în scenă ajutoarele ce dau eroului un plus de forţă. Ele sunt, ca la orice basm, dintre cele mai neînsemnate vieţuitoare. În drum spre mare, spre locuinţa babei, stăpâna unei herghelii fantastice, eroul salvează pe împăratul ţânţarilor şi pe împăratul racilor. Făt-Frumos n-ar fi izbutit să treacă prin cele trei încercări, la care-l pune baba, simbol al răului lumii, fiindcă ea noaptea „cade într-un somn adânc, iar sufletul ei de vampir suge inimile celor care mor, ori pustieşte sufletele celor nenorociţi”.

Cele şapte iepe, pe care trebuia să le păzească Făt-Frumos, sunt scoase de ţânţari din pădurea unde se ascunseseră şi din mare de către raci. Făt-Frumos trece cu bine şi a treia noapte cu ajutorul unei fete, care locuia cu baba.

Notaţiile descriptive şi portretistice cu privire la locuinţa babei vrăjitoare şi la chipul ei („un bordei urât şi acoperit cu gunoi de cal”, în loc de gard, „numai nişte lungi ţăruşe ascuţite, din care şase aveau fiecare-n vârf câte un cap, iar al şaptelea, fără, se clătina mereu în vânt şi zicea: cap!cap!cap!”, „o babă bătrână şi zbârcită, culcată pe un cojoc vechi”) avertizează asupra momentelor de groază ce vor urma. De data aceasta basmul alunecă din tradiţional spre formulele fantasticului eminescian. Scena când eroul o vede pe vrăjitoare dormind şi lămuririle primite de la fata aflată în slujba acesteia anunţă tulburătoarele teme fantastice dragi lui Eminescu şi destul utilizate în proză cea a morţii în somn, moarte aparentă, căci sufletul cutreieră, călătoreşte şi tema călătoriei eroului în lumea morţilor, temă asupra căreia autorul se întoarce constant.

Fata ce locuia la vrăjitoare vrea să scape din robia ei şi, cunoscând destule vrăji, alege nişte obiecte magice: o perie, o năframă şi o gresie şi fuge în pădure unde-l aşteaptă pe Făt-Frumos. Dacă până în prezent motivul calului năzdrăvan nu a fost atins, autorul îl dezvoltă la modul fabulos. Baba vicleană ascunde într-un tretin slab, aşezat pe o movilă de gunoi, cele şapte inimi ale cailor ei ca să-l înşele pe Făt-Frumos. Dar acesta ştie de viclenia babei, de la fată, ia calul cel slab şi pleacă în grabă, luând-o în drum şi pe fată. Când baba îi urmăreşte, cele trei obiecte magice îi salvează astfel: peria devine o pădure deasă, gresia o stâncă uriaşă, iar năframa un lac. Baba se străduieşte să-l treacă, dat Făt-Frumos loveşte cu buzduganul miazănoaptea. Aceasta cade pe pământ, baba este cuprinsă de somn şi se îneacă în lac. Calul îl sfătuieşte pe Făt-Frumos să nu călătorească noaptea din cauza sufletelor morţilor, care se urcă în lună.

Urmează memorabilul episod al călătoriei eroului în lumea morţilor dar înainte de aceasta merită menţionat motivul preluat din folclor că sufletele celor intraţi în stăpânirea diavolului, când mor, sălăşluiesc în adâncurile apelor stăpânite de duhuri vrăjitoreşti, de unde ies la suprafaţă luând înfăţişări de vegetaţie stranie. Locul în care s-a înecat baba este şi el vrăjit, iar din adâncurile lui se ridică o iarbă lungă şi neagră. Apoi, urmează motivul revenirii momentane la viaţă a mortului supus practicilor vrăjitoreşti, cum se întâmplă cu fata aflată în slujba babei, care, o dată cu moartea stăpânei, redevine strigoi. Am trecut în revistă două motive marcate de tiparele folclorice, dar mai degrabă de ezoterismul folcloric. Ceea ce urmează însă îi aparţine scriitorului şi fantasticului imaginat de acesta.

Făt-Frumos ascultă şi nu călătoreşte noaptea. În timpul nopţii „visează” cum scheletele morţilor urcau spre lună şi o dată cu ele şi fata babei. Descrierea cortegiului de strigoi ce urcă spre lună este de o originalitate specific eminesciană. A doua zi, calul şi Făt-Frumos se întorc la castelul Genarului, răpesc fata şi fug spre palatul fratelui de cruce. Urmăriţi de Genar şi de astă dată, ei nu mai sunt prinşi, deoarece calul avea şapte inimi spre deosebire de calul Genarului doar cu două. Îndemnat de calul lui Făt-Frumos, calul Genarului îl aruncă pe acesta în nori, transformându-l într-o constelaţie. În acest moment basmul se contaminează cu o altă specie şi anume cu legenda. Nu se precizează numele constelaţiei dar de sus „… din două gene de nouri se vedeau doi ochi albaştri ca cerul ce răzbeau fulgere lungi. Erau ochii Genarului, exilat în împărăţia aerului”. Tot legendă pare a fi şi transformarea florilor din flori „… triste şi turburi se-nălbi ca mărgăritarul cel strălucit, şi din botezul de lacrimi luară numele de lăcrămioare”. Lacrimile sunt lacrimi vărsate de Ileana, care, ca o adevărată Penelopă toarce fir de borangic şi ţese manta din raze de lună pentru Făt-Frumos. De atâta plâns ochii săi au orbit însă Maica Domnului desprinde din cer două stele vinete ale dimineţii şi i le aşeză pe frunte, iar a doua zi îşi recăpătă vederea.

Cele două nunţi încheie în tradiţie folclorică basmul Făt-Frumos cu Ileana, împăratul-fratele său de cruce cu fiica Genarului.

În timpul analizei am zăbovit pe rând asupra asemănărilor şi asupra noutăţilor pe care Eminescu le introduce în basmul său. Despre anumite trăsături specifice doar lui nu am avut ocazia să amintim. Este vorba despre spaţiul oniric pe care Ioana Em. Petrescu îl remarca drept atribut al basmului şi după aprecierea lui George Călinescu ce vedea în Făt-Frumos din lacrimă un „basm plin de somnuri”, despre barocul basmului, care-l transformă într-un mit poetic în stil Biedermeier după opinia lui Caius Dobrescu şi despre semnificaţiile mitologice (orfice) şi semnificaţii păgâne şi creştine ale basmului.

Spaţiul oniric. Făt-Frumos este prinţul care cunoaşte două naşteri divine (prima, din lacrima Fecioarei, a doua din porunca Domnului, care transformă din nou izvorul în fiinţa umană). Lumile pe care le traversează Făt-Frumos sunt departe de a avea caracterul neutru al spaţiului din basmele populare. La Eminescu, lumile de basm poartă caracteristicile spaţiului oniric, nesfârşitele întinderi ale mării sau ale pustiei, străbătute în cavalcadele spaimei. Aşa este realizat palatul tânărului şi melancolicului frate de cruce cu elementele specific eminesciene: luna, apele, lacul, toate senine şi albastre, prunduite cu nisip auriu, păduri de „smaragd” şi în centru palatul, care, uneori este un templu, o biserică, un altar, o masă etc. Toate sunt albe, de un alb marmorean, iar apa lacului preia funcţia oglinzii şi reflectă totul dublând parcă până şi tăcerea adâncă, ritualică din care se nasc curcubee de aur şi argint, plutiri diafane de îngeri, cântece molatice, monotone aproape funebre.

Un alt spaţiu asemănător este grădina Ilenei, grădina în care se retrage, şi unde florile au luminiscenţe onirice, verzi, albastre, roşii şi albe, iar fluturii sunt sclipitori ca stelele de aur. Este un univers ce doar în vis îl poţi vedea, un univers ce conduce la spiritualitate absolută, un univers sacru în care fiinţa umană se caută şi se regăseşte pe sine, este „Grădina Paradisului, unde se află adevăratul ombilic al universului psihic şi cosmic ca fuziune a psihicului cu cosmosul…”.[3]

Opus acestui univers de o frumuseţe paradisiacă este spaţiul cosmosului. La moartea mamei pădurii, universul, cutremurat apocaliptic, pare un adevărat coşmar în care cerul încărunţeşte şi este brăzdat de şerpi roşii ai fulgerelor, apele parcă latră şi tunetul „cânta adânc ca un proroc al perzărei”. Un alt coşmar este fuga din casa Genarului. Urmărit de acesta, Făt-Frumos are mişcări moi, vătuite, ineficiente din vis, alergau asemenea celor ce vor să fugă în vis şi nu pot. Elementele aruncate formează spaţii ce doar visul le poate crea. Pădurea ce apare din perie este „înfiorată de un lung freamăt de frunze şi de un urlet flămând de lupi”, din năframă iese un lac frumos ca o oglindă bălaie în care se scaldă, în fund, luna de argint şi stelele de foc, iar deasupra lui plutea încet „miazănoaptea bătrână cu aripele de aramă”.

Aceluiaş halou oniric plasat la limita coşmarului se circumscrie şi întinderea verde a mărilor, albastrul luminiscent al cerului noptatic, întinderea nesfârşită a pustiurilor răscolite, în miez de noapte de procesiunile morţilor care urcă la banchetele din lună.

Iubirea absolută. O altă discuţie se poartă asupra ideii de iubire şi anume de iubirea absolută, spiritualizată ca temă a basmului. După opinia lui George Călinescu preluată şi de Valentina Rotaru în lucrarea Basmul românesc cult[4] opera lui Eminescu pendulează între două limite: sentimentul naşterii şi sentimentul morţii, iar la mijloc momentul de vitalitate maximă este cel erotic, o erotică aflată sub „nivelul conştiinţei diurne”.

Reciprocitatea şi starea de beatitudine în dragoste, cufundarea în mirajul infinit al iubirii, sunt impresionant surprinse în legătură cu toate cuplurile din basm. Vorbim de cupluri deoarece eroticul care cuprinde şi inundă basmul se converteşte într-un sentiment de apartenenţă la un cuplu ideal. Personajele sunt grupate în astfel de cupluri: Făt-Frumos şi Ileana, Împăratul vecin, fratele de cruce al eroului şi fata Genarului, Împăratul bătrân şi frumoasa lui soţie. La început, suferinţa lipsei urmaşilor umbreşte iubirea împăratului bătrân, dar credinţa tinerei soţii este mântuitoare şi reface bucuria dragostei prin apariţia lui Făt-Frumos. Apoi relaţia acestuia cu Ileana, iubire la prima vedere, este magistral surprinsă, iar iubirea împăratului vecin pentru fata Genarului are forma acelui dor mistuitor susţinut de imposibilitatea relaţiei datorită opoziţiei tatălui, dor curmat însă prin efortul depus de Făt-Frumos. Astfel eroul luptă pentru împlinirea iubirii, pentru el împărăţia nu reprezintă scopul acţiunilor sale. Nu doreşte să stăpânească vreo împărăţie sau putere, ci iubirea este sentimentul ce susţine întreaga acţiune eroică a sa. Basmul se desprinde de cel popular şi prin această schimbare a funcţiei drumului. Călătoria este doar un pretext pentru a ilustra diferite ipostaze ale iubirii.

Imaginarul baroc. În imaginarul eminescian, conform aprecierii lui Caius Dobrescu, personajele ,,sunt supuse unui fel de atracţie magică şi se caută”, fiindcă ambele sunt parte a unei semnificaţii simbolice latente: măreţia imperială a cuplului[5] ce creează un mit în religia căminului.

Acest mit poetic în stil Biedermeier este de regăsit într-o formă desăvârşită în basmul Făt-Frumos din lacrimă, unde elementele fantastice împrumutate din folclor sunt dublate de teme şi procedee baroce, menite să dezvolte atributul de excepţional într-un sens filozofic.

Efortul acestuia de a estetiza profund atât personajele cât şi decorurile este aproape ostentativ în acest basm, consideră acelaşi autor mai sus amintit.

Făt-Frumos este un personaj tradiţional, dar se pare că se supune canonului de frumuseţe proprie anilor 1870, adică de o frumuseţe feminină şi de o sensibilitate ieşită din comun care-l transformă într-un veritabil Orfeu. Făt-Frumosul eminescian pare că ia chip de pastor ce-şi pune la brâu „un fluier de doine şi altul de hore”, ca o alternativă lirică la buzduganul invincibil. Forţa cântecului şi a doinei care au forţa de a emoţiona, de a atinge zeii, de a supune codrii şi apele să danseze după fluierul lui are efect ca şi în mitologia greacă. Acţiunea belicoasă de răzbunare a tatălui său, se transformă. Tânărul are experienţa frumuseţii absolute, tot ce întâlneşte este în detaliu descris şi tot este frumos la superlativ, iată de ce eroul nu mai luptă cu împăratul vecin, dimpotrivă devin fraţi de cruce.

Personajele toate au un caracter excepţional, ele depăşesc limita moralei obişnuite. Ileana, fiica mamei pădurii, care va deveni ulterior „împărăteasa Ileana”, acţionează ca în tragediile antice, căci pentru a se căsători cu alesul inimii, aceasta îl ajută să înşele şi apoi să o ucidă pe propria ei mamă. Apoi, după plecarea lui Făt-Frumos, aceasta se confruntă, ca şi eroul basmului, cu revelaţia morţii. Se închide într-o grădină „neudată şi necăutată de nimeni”, unde fata şi-a pierdut vederea umplând o „scaldă de aur” cu lacrimile de dor vărsate după iubitul pe care-l credea pierdut.

Ca o Ofelie, orbită de plâns, eroina aminteşte şi de Penelopa lui Homer, cea care toarce pânza aşteptării.

Acelaşi lucru se petrece şi cu fiica Genarului, îşi păcăleşte tatăl ca să poată fi împreună cu alesul său, împăratul, fratele de cruce al lui Făt-Frumos, iar calul său îl aruncă în nori de data aceasta, la rugămintea celuilalt cal şi nu a fiicei sale. E adevărat că nici nu moare, se transformă într-o constelaţie probabil. Acest lucru s-ar putea explica şi prin faptul că Genarul era creştin, avea forţă de la Dumnezeu, el foloseşte această forţă împotriva lui Făt-Frumos, protejat, după cum ştim, de Maica Domnului, de Sfântul Petru şi de Dumnezeu, deci nu este un erou oarecare.

Revelaţia barocă a morţii. Aşa cum am analizat până acum împletirea evenimentelor folclorice cu spiritul barocului, îşi spun cuvântul şi în această problemă. Cei doi protagonişti principali se confruntă cu problema morţii fiecare. Făt-Frumos este întâi ucis de Genar, prefăcut în cenuşă şi apoi într-un izvor, formă din care va fi readus la condiţia sa iniţială de „Domnul” Isus, care umbla pe pământ cu Sfântul Petru. Această creştinească readucere la viaţă este dublată mai târziu de o viziune barocă asupra morţii. Dat fiind că a răsturnat Miazănoaptea cu două ore mai devreme, perturbând ordinea timpului, Făt-Frumos declanşează procesiunea către cer a celor morţi; „se răscoleau din nisip schelete nalte… cu capete seci de oase… învălite în lungi mantale albe, ţesute rar din fire de argint, încât prin mantale se zăreau oasele albite de secăciune”. Călărind pe schelete de cai, aceste schelete umane, cu toate purtând coroane din raze, se înălţă şi „se pierd în palatele înmărmurite ale cetăţii din lună, prin a căror fereşti se auzea o muzică lunatică… o muzică de vis”. Imaginea acestui palat din lună al morţilor pare să aibă o altă conotaţie faţă de imaginea exuberantă a palatului pe care Dionis îl construieşte în lună pentru iubita sa, Maria. Ceea ce nuvela Sărmanul Dionis apărea ca exaltare a libertăţii şi a iubirii, în basmul de faţă se revelează ca sanctuar al fantomelor şi al morţii.

Ideea se intensifică în secvenţa în care roaba babei, stăpâna hergheliei, pe care Făt-Frumos tocmai o salvase, se dovedeşte un suflet „momit” prin vrăji din „turburea împărăţie a umbrelor… şi fata de lângă el se ridica încet… trupul ei se risipea în aer, de nu rămâneau decât oasele, că inundată de o mantia argintie, apuca şi ea calea luminoasă ce ducea în lună”.

Aşa cum observăm la scheletele încoronate care se îndreaptă spre palatele lunii, condiţia „imperială” a cuplului este asociată cu sugestia morţii. Însă nu este vorba de moartea ca extincţie a fiinţei umane, ci ca o indeterminare fascinantă şi o întrepătrundere de-a dreptul erotică. Acest erotism are şi o dimensiune pe care o găsim exprimată în condiţia imperială a cuplului. Finalul basmului este, conform tradiţiei, o apoteoză a uniunii matrimoniale, în care ambii parteneri sunt ridicaţi la demnitatea sublimului. Toate lucrurile au reflexele absolutului: iubirea, prietenia, promisiunea, jertfirea, scopul.

Basmul este o scriere în linia viziunii idealiste, transpusă în imagini de o stilizare ce denotă cultura artistică a scriitorului, cultură vastă şi profundă ce i-a stimulat imaginaţia şi în proză şi în poezie.

by

Referinţă Bibliografică

prof. IRINA NICOLETA BEREȘ: Făt-Frumos din lacrimă de Mihai Eminescu/ Revista Armonii Culturale, ISSN: 2247-1545. Adjud, Vrancea, RO/ Ediția: 3 iunie 2022