Aşa cum ne-a obişnuit – obişnuinţă frumoasă, pe care-mi doresc s-o păstreze timp bun de-acum înainte – scriitoarea Vavila Popovici a trimis, prin poştă, un nou volum de versuri. Şi tot ca de obicei – bilingv, pentru că depărtarea a învăţat-o, printre altele, că semnul pe care-l închide în el un cuvânt, ca un copac floarea, nu se desferecă, în limba patriei de adopţie, la fel precum în limba maternă. Mai mult, doamna Vavila Popovici are cititori şi în SUA, aşa că traducerea poemelor, din română în engleză (ele sunt concepute întotdeauna în limba ţării după care tânjeşte) este binevenită. „Mărturisiri“ („Testimonials“) reface traseul melancoliei în stare pură, acea melancolie pe care tinerii nu o înţeleg, chiar şi atunci când scriu, la rîndul lor, poezie. Nu o înţeleg, pentru că ea are legătură cu viitorul, nu cu trecutul, cum s-ar crede. Este legată de timpul care a mai rămas, adică de un rest, de o virgulă, de nişte puncte de suspensie, de ceea ce este încă, dar poate, în orice clipă, să nu mai fie: „Un vânt schizofrenic se răsuceşte-n văzduh,/ ramurile copacilor înving elegant, mlădios/ armele vântului./ Întorc privirea şi văd sfinţenia cu care/ lumânarea candelei arde în odaie…/ Privesc şi învăţ de la toate/ cum se poate învinge o moarte”. Melancolia în stare pură este, însă, fundalul pe care poeta proiectează temele sale de referinţă: nedreptatea, ticăloşia, debusolarea socială; confuzia la nivelul valorilor; imposibilitatea atingerii idealului, imposibilitate care-l face cu atât mai preţios şi care-l plasează mai aproape de Dumnezeu; frica de a exista în lume; importanţa rădăcinilor, a originilor, mai cu seamă astăzi, când migraţia este dureros de concretă; miza sau mizele supravieţuirii, la vârstele mari, după ce o viaţă întreagă te-ai străduit să oferi ce e mai bun în tine, consumând toate resursele vitale superioare; eterna frumuseţe a naturii, oricât de nemilos ar murdări-o omul; în sfârşit, dragostea, şi ea eternă, devenită parcă pe neaşteptate –  probabil din cauza aceluiaşi consum fără limită al resursei care te motivează, care te pune în mişcare – spovedanie cel mai adesea, rugăciune uneori, adică atunci şi numai atunci când ai înţeles că n-ai pierdut-o niciodată, ci că pe tine te pierduseşi, de fapt, şi că de aceea te durea sufletul, de aceea căutai cu ochii, disperat, pe cineva prin preajmă. „Să-nduri ani de zile singurătatea cu graţia unui nufăr/ după ce ai cunoscut glodul lumii…/ Cu răbdarea şi graţia unui nufăr să-nduri şi acum/ singurătatea acestui timp,/ examinându-te mai bine, cunoscândute!…/ Cât timp va trece până când vei putea gusta/ din nou libertatea?” – scrie poeta. Aceasta este, în opinia mea, formula verbală a melancoliei în stare pură, la care făceam trimitere mai devreme. Aşa cum următoarele versuri – „Să nu ai parte de frumuseţea florii moarte,/ să nu-ţi pleci capul în faţa nimănui,/ fiindcă nimeni,/ în afară de Dumnezeul tău,/ nu merită plecăciunea ta” – întregesc portretul unei doamne cu principii ferme, decise să aştepte cu fruntea sus sfârşitul propriei lumi. „Mărturisiri” este – cred – volumul cel mai aproape de ceea ce simţim că reprezentăm, acum, pentru ceilalţi. Indiferent în ce parte a lumii ne-am afla sau cine ne aşteaptă ori nu ne mai aşteaptă acasă. După doi ani de rostogolire în prăpastie, deşi n-am atins încă pământul, începem să mărturisim. Fiecare începe, într-un fel sau altul, să spună ce are pe inimă, ce n-a înţeles, ce n-a spus la vremea potrivită. Mai mult decât o provocare la bilanţ, cartea este o invitaţie la acceptarea condiţiei de muritor, unul dintre cei mulţi, nenumăraţi, care-şi predau ştafeta în felul în care o fac anotimpurile.

Prof. Liviu Martin

by

Referinţă Bibliografică

Prof. Liviu Martin: MĂRTURISIRI/ Revista Armonii Culturale, ISSN: 2247-1545. Adjud, Vrancea, RO/ Ediția: 25 februarie 2022