Sfântul VASILE cel Mare și Mlădițele sale valahe

„   Gândește-te la cuvintele lui Dumnezeu, care divin

        străbat creația! Au început de atunci, de la facerea

        lumii, și lucrează și acum și merg mai departe, până

        la sfârșitul lumii.” (Sf. Ierarh VASILE cel Mare)

    Neaua s-a desprins din zămislirea cerului albastru, așternând diamantele sale peste gândurile dalbe-șipote de lumină, răsfrânte de pe aripile Porumbelului care S-a pogorât de Sus, din necunoscutul Iubirii veșnice.

Aducând Vestea cea bună peste oamenii care se duc la Biserică ori se întorc la cea de Acasă, puartă același zâmbet suav, diafan, deoarece Colindul Nașterii Sfântului Prunc este Epitrahilul Anului Nou, pe care îl primenește și îi deschide larg poarta sufletului marele Ierarh cărturar-scriitor geto-dac, Sfântul Vasile cel Mare.

Se zămislește astfel mireasma tradiției creștine și se destramă poverile anului din purpura inimii valahului ortodox.

Clopotele bat ondulat, zurgălăii se întărâtă cu lătratul prietenos al câinilor, iar toaca răsună divin ca o chemare sublimă peste mantia zării albe așezând peste sat și Român veșnicia!

Bolta spațiului-Policandrul cosmic al unei Vetre binecuvântate de Dumnezeu, precum Dacia Mare, este suspendată între Cuvânt și Cântare, astfel ca antinomiile să poată vibra în armonia spiritului Creației sub oblăduirea Mamelor, Eroilor, Geniilor, Martirilor, Profeților și Sfinților!

Așa a îngăduit Bunul Dumnezeu ca în ilustra Cetate tracă, Cezareea Capadociei să se nască o familie vestită, ce avea să aducă faimă Pământului și strălucire Cerului prin EMILIA fiica lui Martiros, martir ucis din porunca împăratului Constantin II Flavius.

De neamul vestit al Mamei amintește Sfântul Grigorie Teologul: „Militari, conducători politici, oameni cu trecere la curțile împărătești, cu multe averi și demnități înalte, cu funcții publice și educație strălucitoare.” (Sf.Grigorie Teologul, Cuvânt la înmormântarea Sf.Vasile cel Mare, 3,Migne P.G.36,497) și VASILE, odorul evlavioasei Macrina, de profesie retor, care va deveni episcop.

Tinerii frumoși, cucernici și inimoși EMILIA și VASILE au ridicat Casa lor – „Biserica de acasă” pe înfloritoarea lor moșie din ținutul Annisa-Neocezareea, lângă apele râul Iridos.

EMILIA tâlcuit prin „grija cea bună”, adică armonie desăvârșită în muzică, în vorbire, bună cuviință, decență și VASILE – Bazil – „rang regal” au dăruit lui Dumnezeu și Fecioarei MARIA o Corolă de copii frumoși: Macrina, Vasile, Naucratius, Grigore, Petru și alte 4 Lăcrămioare.

Sfântul Vasile a avut marele privilegiu să aibe dascăl pe tatăl său, Vasile și pedagog pe mama sa Emilia, astfel că educația sufletului devine imperioasă pentru formarea caracterului frumos. „Pe mamă, mărturisea Sf. Ioan Gură de Aur, n-o face nașterea, ci creșterea cea bună.” (Sf. Ioan Gură de Aur, Cuvânt la Sfinții Macabei și la mama lor, Omilia întâi, Migne, P.G. 50,621)

Toți copii s-au bucurat de dragostea Emiliei, mai ales că a rămas văduvă de tânără, dar ca în toate familiile numeroase așa cum au fost și cele valahe cu câte 10-12-14-16 odrasle, Vasile a fost adoratul mamei, inițiat în viața creștinească de mic și ținând pe toți în pridvorul Domnului.

Suferința acceptată și iubirea întru credință și adevăr sunt pentru o Mamă adevărată cele două aripi creștine și sublime care salveză din valurile zbuciumate ale soartei Corabia vieții.

Tânărul Vasile a crescut în sânul dragostei materne, s-a bucurat de roua și Lumina Cuvântului, de mierea și mireasma cântării angelice, de căldura și îmbrățișarea Tainelor Bisericii lui Hristos. A studiat Filosofia, Dreptul și Teologia la celebrele universități din  Cezareea Capadociei, Constantinopol și Atena, aprofundând tot ce era mai bun în cultura necreștină și ce era mai strălucit în cea creștină. Devine Retor (avocat) în Cezareea, iar după botez a intrat în viața monahală pornind într-un pelerinaj prin cultura Egiptului, Palestinei, Siriei, Mesopotamiei, apoi a luat contact cu viața marilor asceți ai vremurilor filocalice.

Revine în patrie și ridică lângă râul Iris-Neocezareea prima mănăstire. În anul 358 este vizitat de Grigore de Nazianz de care îl lega prietenia țesută în vremea studenției la Atena și împreună au reașezat Filocalia, o colecție de texte aparținând neîntrecutului teolog-scriitor Origen. Continuă singur setul de Reguli monahale, în paralel cu ridicarea unor serii de mănăstiri. Primește harul preoției în 364, devenind un stâlp al credinței, o temelie a Bisericii, un bun sfătuitor și un remarcabil exeget al Bibliei. În 370 ajunge episcop de Cezareea, mitropolit de Capadocia și exhart al diocezei politice a Pontului.

Cum iubirea sa creștină părea a nu se revarsa deplin peste credincioși, a construit pentru suferinzi o Cetate a filantropiei „VASILIADA iubirii” sau cum a numit-o același mare Grigorie Teologul: „Tezaurul comun al evlaviei celor care au comoară.” (Sf.Grigorie Teologul,Migne,P.G. 36,577C.) Și cum tot nu era de ajuns a mai ridicat și în afara Cetății Cezareei o serie de spitale pentru săraci, orfani, bolnavi, bătrâni, deseori îngrijindu-i chiar personal cu iubire sa teoforă, hristoforă și marioforă.

Ca mitropolit de Capadocia, Vasile i-a hirotonit pe frații săi, Grigorie episcop de Nyssa, Petru episcop al Sevastei în Armenia tracă, pe Naucratios, care avea să urce la ceruri de tânăr, călugăr, iar pe Macrina, monahie model care, a devenit „lumina călăuzitoare a sufletelor!”.

Sfântul Vasile cel Mare a purtat o lungă corespondență prin Epistole cu prietenul său de la Tomis, Sfântul Betranion, pe care  istoricii Sozomen în „Istoria Bisericească” îl desemna pe ca pe „un bărbat destoinic și renumit prin virtutea vieții sale, după cum mărturisesc și sciții înșiși”, iar Teodoret al Cirului afirma că era „plin de credință… a înfruntat stricarea dogmelor și fărădelegilor săvârșite de Valens împotriva sfinților” (creștinii ortodocși). (Pr.Prof.Dr. Mircea Păcurariu, Istoria Bisericii Ortodoxe Române, Ed. I.B. și de Misiune al B.O.R.,București, 1991)

„Nimeni să nu-și piardă nădejdea în viață, când vede că în casă nu i-a mai rămas nici o avere! Să se uite la dibăcia rândunicii! Rândunica, atunci când își face cuib, aduce paiele cu ciocul; și pentru că nu poate căra lutul cu picioarele, își înmoaie în apă vârfurile aripilor, apoi le tăvălește în praful cel mai fin și așa înlocuiește lipsa lutului; și, încetul cu încetul, leagă între ele cu lut paiele, ca și cum le-ar lipi cu clei; își face cuibul și crește în el puii; dacă ceva le înțeapă ochii puilor, rândunica are din fire o doctorie, cu care face sănătoasă vederea puilor.” (Sfâtul Vasile cel Mare, Omilii la Hexaemeron, trad. și note Pr.Dumitru Fecioru, Ed. Sophia,București-2004, p. 187)

A lăsat nemuririi opere dogmatice: Adversus Eunomium, Despre Duhul Sfânt, încununate de Îndemn către tineri, Omilii și cuvântări, divina Liturghie și evident numele pentru Mlădițele sale:

VASILE Cârlova (1809-1831) s-a născut la Târgoviște din viță boierească. A învățat limbile greacă și franceză, însușindu-și o cultură precoce, îndrăgind lirica romantică, care-l îmbie spre poezie, deschizându-i fereastra creației printre mugurii celor 17 primăveri: Păstorul întristat, Ruinele Tîrgoviștei, Răsunetul unui fluer, Rugăciunea, Înserarea, iar imboldul vieții de la 22 de ani i-a trezit entuziasmul de intra în rândul Oștirii naționale ca ofițer de cavalerie, având garnizoana în Cetatea istorică a Băniei, unde a scris faimosul poem „Marșul oștirii române”.

„Ofițerul călăreț, elegant și tânăr, cu ochii luminoși și triști, cu mustață răsucită, cu uniforma strânsă pe talie și cu ciucurii mari ai epoleților răsfirați pe umeri, era o podoabă a balurilor simandicoase, care într-o noapte dansând până în zori, a pornit fierbinte în goană pe răcoare spre garnizoană, aducându-i astfel o răceală ce l-a stins din viață la 11 Octombrie 1831… Moartea prematură a doborât vulturul ce deabia își luase zborul.” (Prof. Ioan Negoescu, Notiță biografică la Vasile Cârlova, Poezii, Târgoviște – 1931)

Lirismul poetului Cârlova a îmbrățișat în egală măsură patriotismul de foc al generației sale, evocând lamura vitejiei străbune întru ridicarea nației la gloria ei legendară de odinioară:

„Voesc dreptate, cer mântuire,/ Patriei mele, jalnic pământ./ La ea te-ntoarce de vezi cum geme./ Apleacă mâna de o ridică/ Și-ndată fă-o mare din mică/ Să lase nume nemuritor.” (Rugăciune)

„…Vitejia și răbdarea aici încă moștenesc,/ Încă curge pântre vine acel sânge strămoșesc./ Ce la vreme se arată,/ De nu piere nici odată,/ ca un dar dumnezeesc.//…Glasul vostru strigând „slavă” pe strămoși a deșteptat,/ Ale cărora țărâna în mormânturi s-a mișcat./ Ș-umbrele în veci tăcute/ Stau cât colo nevăzute,/ Privind corbul înnălțat…// Ce privire dulce mie! Steagul fâlfăe în vânt,/ Armele lucesc veri unde, slava ese din mormânt.” (Marșul)

Ostașul – poet cristalizează în Marșul său credința că numai o oștire care se ridică la faima străbună de odinioară, poate readuce demnitatea țării sale îngenuncheată în umilință. Marele și luminatul patriot-istoric vâlcean Nicolae Bălcescu l-a venerat pe Cârlova cu un înflăcărat imn:

„Nimeni n-a simțit mai puternic și n-a exprimat în cuvinte mai frumoase simțirea sa, ca tine, Cârlova! Floarea poeziei, june cu inimă de foc. Ca o cometă trecătoare tu luciși un minut peste România uimită și încântată de lucirea ta.” (Vasile Cârlova, Poezii, op. cit.)

VASILE Voiculescu (1884-1963) s-a născut în localitatea Pîrscov din Buzău, patrie și a marelui Comandor aviator, istoric militar Marius Adrian-Nicoară, la 13 Octombrie 1884, în familia unor părinți păstrători de datini, cu care se mândrea. „Sânt născut la țară, ceea ce socotesc că este cel mai mare noroc din viața mea, avea să spună mai târziu medicul „fără-de-arginți”, ofițerul superior și poetul care a adus cinstire patriei și marelui Shakespeare. Părinții mei, oameni simpli, au fost pioși… Practicanți moderați, fără habotnicie, religia a fost însă pravila, enciclopedia vieții lor practice…” (Vasile Voiculescu, Poezii inedite și corespondență, Ed. Porto-Franco Galați, 1993)

A urmat școala primară la Buzău, apoi 2 clase la Liceul Hașdeu din aceeași localitate și restul la Colegiul Gheorghe Lazăr din Cetatea lui Bucur, unde stârnește primii fiori lirici. În anul 1902, după terminarea liceului s-a înscris la Facultatea de Litere-Filosofie, o abandonează în favoarea Facultății de medicină, imprimându-și un mod sănătos, firesc, creștin de viață până la urcarea sa la ceruri, rămânând un vegetarian convins, fără să consume alcol, țigări și ocolind cârciumile.

În vacanța din anul 1907 însoțit de prietenul său pictorul Nicolae Constantinescu pleacă la Veneția. În 1908 tot în vacanță, a venit acasă la Pîrscov, unde o cunoaște pe studenta medicinistă Maria Lica Mitescu, în inimile lor se va înfiripa o dragoste demnă de cea a lui Romeo și a Julietei. Tânărul poet îi va dedica Mariei inimii sale, versurile din manuscrisul „Stropi de sânge” și poeziile „Albumul pictat.” „Maria, o fată brună cu ochi verzi, de culoarea smaraldului, adânci și triști, cu părul negru, bogat, cu o fire romantică – visătoare, timidă și nefericită, în urma pierderii părinților săi și a deznădejdii cu care privea viitorul.” (Ileana Ene, Ediție îngrijită, prefață și note la Vasile Voiculescu, Poezii inedite și Corespondență, Porto-Franco, Galați, 1993)

Albumul cuprindea aproximativ 100 de pagini, cu elemente de pictură sugestive pentru corolarul gândurilor poetului îndrăgostit realizate de prietenul său artist, cu dedicația de aur: „Îți dau acestă carte, dar ca un simbol: ea să închipuiască pentru tine sufletul meu!”

Tineri s-au căsătorit la Pîrscov în 20 Februarie 1910. În mai 1910, Vasile va susține teza de licență, iar la 15 iunie același an va fi numit medic la Circa ocolului județean Gorj. Urmează o perioadă tristă a medicului prin desele transferuri și detașări în țară. În 1915 este transferat la Buftea întregind familia cu soția și copii. Adaugă marilor dificultăți greutatea cărților cumpărate și sublimul versurilor scrise, apărându-i primul volum de Poezii în 1916. Războiul care va începe l-a luat în vizor și pe medicul poet. În 1917 era medic șef la Spitalul nr. 472 de răniți din Bârlad, unde contactează un tifos exantematic. După vindecare rămâne benevol în spital îngrijind răniții, faptă eroică care îi aduce decorația „Coroana României cu spade și panglică de Virtute Militară”!

În Bârlad îl va cunoaște pe marele Vlahuță de care îl va lega o vie prietenie camaraderească. Tot acolo se vor ivi din bobul de grâu al creației, mirificii ghiocei lirici: „Din Țara Zimbrului – Poezii de război”. Revine la Buftea în 1918, unde va colabora la revistele „Florile dalbe” și „Lamura”. Volumul  „Din Țara Zimbrului – Poezii de război” îi va aduce premiul Academiei Române, devenind membru al Societății Scriitorilor Români, iar administrația Domeniilor Coroanei îl va numi medicul său. În 1930 va redacta la Radio, emisiunea: „De vorbă cu sătenii.” Urmează urcușul pieselor de teatru: „La pragul minunii”, „Umbra”, „Fata ursului”, urmate de volumele „Urcuș” și „Întrezăriri”, iar postum îi apar: Veghe, Clepsidră și Ultimele sonete închipuite ale lui Shakespeare în traducere imaginară, adevărate culmi de creație genială ale medicului de aur Vasile Voiculescu.

                    Te-am căutat prin nori și stele

    „Te-am căutat prin nori și stele,/ Prin lumi streine-am rătăcit/ – Stăpâna visurilor mele – / Ș-acum, acum când te-am găsit.// Când rătăcirea mi-e sfârșită,-/ Mă plec adânc înfiorat:/ Căci tu ești mai desăvârșită/ Decât eu însumi te-am visat.” 21 Ianuarie 1909 (Album…)

CCXVII

   „Iubirea este geniu: cum poți s-o pui în frâu,/ Să-ți poarte faetonul în trap, la preumblare?/ Că mă sfâșie leul, nu-i crimă, nici desfrâu,/ Și gloria-i un monstru la fel, cu colți și gheare,/ Să te câștig, bat cerul și iadul, nemurirea,/ Rup aripile vremii și – demiurg rapsod-/ Sub tine-mi pun cerbicea, chiar de mi-ar fi pieirea,/ Dar inima ta mândră ce dulce eșafod!/ Cu-naltele abateri, semeață erezie,/ Croim albastre zboruri peste-un noroi bătrân/ Și ni-e datoare viața că-i dăm o poezie/ De care o s-asculte, cândva, ca de-un stăpân:/ Noi doi (Vasile și William) lăsa-vom lumii un duh ce nu se schimbă,/ Căci noi și veșnicia vorbim aceeași limbă.” Duminică, 22 iulie 1956 (V. Voiculescu, „Ultimele sonete închipuite ale lui Shakespeare în traducere imaginară,”Ed. Minerva, București – 1981)

Anul 1941 îi aduce Premiul Național de poezie, iar anul 1946 îi răpește fulgerător iubita lui soție Maria. Între 1947-1958 vor urma nuvele, sonete, alte poezii și romanul Zahei Orbul. Victimă a prigoanei roșii , poetul patriot, scriitorul de geniu, medicul de aur, „fără-de-arginți” este arestat politic între 1958-1962.

Abia eliberat în anul 1963 pleacă la Ceruri  și  totuși este reabilitat în anul 1967…

Părintele VASILE Țepordei

      BASARABIA – sânge din sânge dacoromân, vlăstar voievodal, vatră străveche în focul căreia au odrăslit mari Fii aleși ai Domnului și ai Neamului Nemuritorilor, botezată ulterior după numele vrednicilor Domni Basarabi, căreia Domnul Mircea cel Mare i-a adus onoare, intitulându-se „domn și voievod la toată Țara Românească, începând de la munți până la marginile părților tătărești”, numite Basarabia.

BASARABIA – tărâm binecuvântat de Dumnezeu și de Fecioara Maria ca Patrie a marilor Bărbați: Bogdan întemeietorul, Alexandru cel Bun (pus pe tronul Moldovei de Mircea cel Mare), Ștefan cel Mare (pus pe tron de Vlad Țepeș), cel care a   înfrumusețat-o cu un șirag de perle serafice-mănăstiri, biserici și cetăți, Dimitrie Cantemir, Gurie Grosu-mitropolit, Alexie Mateevici, Pan Halippa, Magda Isanos, Sergiu Matei Nica, Robert Cahuleanu – Andrei Ciurunga, Antonie Plămădeală-mitropolit, Antim Nica-ierarh, Paulin Lecca-arhimandrit, Boris Răduleanu-preot, Tatiana Răduleanu-medic, Vasile Țepordei-preot, tribun al Basarabiei,Sergiu Roșca-preot …

BASARABIA a fost prima provincie românească înrobită care a dat semnalul întregirii naționale și gornistul la a cărui chemare au venit pe rând și celelalte provincii surori subjugate.

      ȚEPORDEI – ținut cu așezare frumoasă în județul Soroca, dăruit de Ștefan cel Mare celor 7 frați Țepordei, înnobilați răzeși pentru vitejia lor eroică în lupta de la Lipnic – 1470. La 1796 în acea Vatră răzeșească s-a născut Vasile Țepordei, străbunicul părintelui Vasile, care după anexarea Basarabiei de către ruși la 1812, s-a strămutat împreună cu alți consăteni la Cârpești în județul Cahul, trăind o vârstă matusalemică de 116 ani.

La Cârpești, satul Pașcani s-a născut în 1847 bunicul Teodor Țepordei, devenit preot și la Murgeni-Covurlui, azi Vaslui s-a născut în 1851 bunica Maria Menciu, fiică de notar comunal. Ion – Iani Țepordei tatăl s-a născut la Vlădești-Covurlui în 1887, iar mama Anastasia Partenie, fiica lui Vasile și Ileana Partenie, s-a născut în 1889 la Cârpești-Cahul. Cel care avea să încoroneze Arborele genealogic-Țepordei, viitorul preot, duhovnic, tribun publicist și scriitor de marcă Vasile a salutat soarele vieții în ziua de 5 Februarie 1908, la Cârpești-Cahul. I s-au mai alăturat fratele Teodor în 1909, sora Nadejda în 1915 și Maria în 1916.

La 27 Martie 1918 – Sfatul Țării a decis cu 86 de voturi pentru, în „puterea dreptului istoric și a dreptului de neam, pe baza principiului că noroadele singure să-și hotărască soarta lor”, a decis ca Basarabia, aflată în hotarele ei părintești dintre Prut-Nistru-Dunăre-Marea Neagră și vechile granițe cu Austria să revină la Patria-Mamă-România, căreia i-au urmat surorile Bucovina la 28 Noiembrie și Transilvania la 1 Decembrie în același an.

Între 1917-1921, elevul Vasiel Țepordei a făcut școala în limba română cu învățător român, iar în Septembrie 1921 s-a înscris la Seminarul Teologic-Ismail, școală înființată de episcopul Melchisedec Ștefănescu, mare om de cultură, înflăcărat patriot, membru fondator al Academiei Române. Între 1929-1933 tânărul Vasile a urmat Facultatea de Teologie-Chișinău, înființată în 1926. Drumul teologului Vasile s-a netezit ca publicist la „Luminătorul”, „Misionarul”, „Studentul”, „Raza”, „Cuvânt Moldovenesc” ș.a.

În 1934 Vasile și-a susținut teza de Licență – „Alexie Mateevici” cu nota 10, iar în 1935 i s-a născut Valentin ajuns inginer geolog la Washington-USA. Vasile devine profesor, iar în 22 Iulie 1939 este hirotonit preot. După smulgerea Basarabiei și Bucovinei de Nord la 28 Iunie 1940, părintele Vasile s-a refugiat în București, ținând „Raza”aprinsă aprinsă și „Luminătorul”.

Drept mulțumire, în Octombrie 1948 este ridicat de la domiciliul său din Capitală, încarcerat și anchetat, apoi predat în Februarie 1949, unor agenți sovietici care l-au judecat la Tribunalul sovietic din Constanța (agenți bolșevici care au judecat o țară întreagă) pentru activitate antisovietică și condamnat la 25 de ani de închisoare, prin lagăre siberiene.

Eliberat în primăvara lui 1956 s-a întors în țară, activând din 1957-1983 ca preot la Izlaz-Brănești-Ilfov. În 1976, fiul inginer Valentin l-a invitat la New-York și i-a propus să rămână. „Nu, dragii mei! Locul meu este în România, între și cu refugiații basarabeni. Eu nu pot trăi fără ei, care sunt Basarabia românească. Acolo doresc să închid ochii, privind spre Răsăritul țării, dacă altfel nu se va putea.” (Vasile Țepordei, Scrieri Alese, Ed. Flux – 2005)

Am avut onoarea să-l cunosc în cadrul unei conferințe: „ProBasarabia și Bucovina”, la Muzeul Național de Istorie din București prin 1991, povestindu-ne despre Calvarul Gulagului din Siberia.

   „Munții noștri aur poartă, iar noi cerșim din poartă-n poartă”

      „Sunt cuvintele cele mai grele, ce se pot spune sărmanei noastre țări. Dar, în același timp, sunt singurele ce pot îmbrăca adevărul în toată goliciunea lui. Străbateți, vă rog această țară, de la un capăt la altul, și vă veți minuna. Buceagul și Bărăganul reprezintă una din cele mai fertile câmpii de pe glob. Marea cu lacurile și Dunărea cu râurile înmagazinează peștele cel mai gustos și mai numeros din lumea apelor. Dealurile și văile sunt acoperite de patria merelor domnești și a vieții moldovenești, ce au făcut fală țării noastre din veacurile îndepărtate. Și, în sfârșit, inima țării este brăzdată de bătrânii Carpați, ale căror temelii adăpostesc metalul cel mai prețuit și mai căutat: aurul. Coborâți, vă rog, mai la vale și veți întâlni țăranul cel mai jercuit, obosit și mai sărăcit…” („Raza”, an II, nr. 73, 3 Iulie 1932, p. 1)   

Părintele VASILE Ioana este astăzi parohul Bisericii „Sfântul Nicolae Dintr-o zi”, unde prin harul Domnului, prin binecuvântarea Fecioarei Maria, prin sprijinul Sf. Ierar Nicolae, a Sf. Vasile cel Mare și prin calitățile sale morale, atributele spirituale și frumusețea fizică în care se oglindește sublim Chipul Mântuitorului nostru Iisus Hristos, a dobândit o comunitate aleasă.

Dintru început a pornit pe Calea preoției hristice înspre suișul Muntelui divin prin grai frumos, prin faptă pilduitoare, printr-o familie model, printr-o omenie fără margini, printr-o credință de cremene și printr-o demnitate a jertfei aureolată de noblețea unei IUBIRI filocalice în care au odrăslit cu mireasmă serafică: vocația predicii, misiunea duhovnicească și taina scrisului.

Cunoscând în adânc problemele omului modern sub toate aspectele, nu l-a mediat psihologic și nici nu i-a prescris norme terapeutice de vindecare, ci pur și simplu l-a înfiat în iubirea sa mare în care pulsează doldora infinita dragoste a lui Dumnezeu, oferindu-i cu o mărinimie de Vlădică, Cheia, Codul renașterii, armoniei și comuniunii cu Atotcreatorul și conlucrării cu aproapele prin „Cartea familiei” și „Cartea bunei înțelegeri”, în care se răsfrâng larg și înțelepciunea Scripturii și luminarea Sfinților Părinți.

Conștient că natura omului religios valah trebuie să se asume trinitar Sfintei Treimi prin: FAMILIE – Mica biserică – Micra ekklesia + CASĂ – biserica de Acasă + BISERICĂ – Casa Domnului, corespondentul FAMILIEI divine + Cerului + Bisericii Biruitoare,  sacerdotul Bucuriei Vasile Ioana a luptat/ luptă cu credință și cu dragoste spre împlinirea și desăvârșirea acestei apostolii divine românești.

Aura părintelui VASILE Ioana din care curge o neîncetată iubire de semeni și o nesfârșită dragoste de Dumnezeu, are acea mireasmă de har pe care o întâlnim surprinsă, podidită în lumină și farmec prin toate petalele-stihuri ce dezvăluie Cuvântului sensuri sublime de trăire religioasă, pe care-l înnobilează cu semnificații de foc-patriotice poeta mistică ELIANA Popa.

DACĂ AM AVEA IUBIRE!

   „Dacă am avea iubire, toate le-am răbda ușor/ N-am lovi nici prin cuvinte, nici prin fapte care dor,/ Nu ne-am tulbura cu duhul, n-am răspunde mânios/ Dacă am vedea în oameni chipul Domnului Hristos.// Dacă am avea iubire, ar înmuguri surâsul,/ Ce ar șterge de pe gene și tristețea dar și plânsul,/ Dacă am avea iubire, n-am trăi doar pentru noi/ Am întinde-un colț de pâine și o haină celor goi.// Dacă am avea iubire, sufletul ni s-ar sfinți/ Am fi îngeri de lumină ce pășesc spre veșnicii,/ Am aduce bucurie și un strop de pace-n toate/ Și-am tămădui c-un zâmbet sufletele întristate.// Dacă am avea iubirea cea lăsată de Hristos,/ Am vedea în cei din jur numai ce este frumos./ Dumnezeu a pus în oameni un talant sau chiar mai mult,/ Dar robiți de patimi multe l-am ascuns sau l-am pierdut.// Dacă am avea iubire, am fi buni samarineni/ Și am ridica pe umeri toți bolnavii- acestei vremi,/ Am primi în casa noastră pe toți Lazării sărmani/ Nu ne-am strânge-n punga noastră spre osândă gologani!// Dacă nu mai avem iubire, alergăm vânând păcate,/ Ne oprim pentru o clipă, apoi mergem mai departe/ Și uităm că timpul nostru într-o zi se va sfârși/ Și în viața viitoare ce am dat, vom dobândi!” (Eliana Popa, Cu Hristos pe drumul Crucii, Ed. Grafix Craiova – 2018)

Sfântul Ier. Vasile cel Mare a mai botezat cu numele său: poeți, filosofi, istorici, artiști,eroi…

1 Ianuarie 2026

+ Anul Nou – Sf.Ier. Vasile cel Mare și mama sa Sf. Emilia

Tuturor purtătorilor sfântului Nume, întru mulți ani binecuvântați și un An minunat!

Prof. teolog.  GHEORGHE CONSTANTIN NISTOROIU

by

Referinţă Bibliografică

Prof. teolog.  GHEORGHE CONSTANTIN NISTOROIU Sfântul VASILE cel Mare și Mlădițele sale valahe/ Revista Armonii Culturale, ISSN: 2247-1545. Adjud, Vrancea, RO/ Ediția: 6 ianuarie 2026