Nu de mult, la editura timișoreană „Eurostampa”, a apărut, sub semnătura lui Eugen Dorcescu, un tom masiv, cuprinzând textele poetice reprezentative dintr-o creație de peste patru decenii, cu repere editoriale notabile (peste treizeci de volume publicate, dintre ele majoritatea fiind de poezie), care rămân mărturia unei incontestabile bune conviețuiri cu poezia și cu ideea de spiritualitate generatoare de artă literară autentică, în cel mai de sus grad al noțiunii: Eugen Dorcescu, Nirvana. Cea mai frumoasă poezie, Ed. Eurostampa, Timișoara, 2015, 608 p.

La finalul volumului, o parte însemnată (cca 160 de pagini, culese cu caractere mici, deci substanțială ca număr real de pagini) o reprezintă un Eseu hermeneutic asupra poeziei lui Eugen Dorcescu, scris de o cunoscătoare excelentă în materie de comunicare (d-na Mirela-Ioana Borchin este specialist în pragmatică, semiotică și semantică). Pentru a marca în mod real munca selecționerei de texte, trebuie să adaug că structura volumului se rotunjește (întregește) prin alte capitole care îi aparțin, premergătoare selecției propriu-zise: o Schiță biobibliografică, din care desprindem repere privind activitatea literară și receptarea critică a poeziei celui antologat, o listă de referințe critice (selectiv, pentru că despre poezia lui Eugen Dorcescu s-a scris foarte mult), premii, distincții și câteva opinii valoric-critice, precum și o Notă asupra ediției, cu indicarea surselor (volume, reviste) privind texele poetice ale lui Eugen Dorcescu. Dincolo de păstrarea unor texte (implicit, renunțarea la altele), mai ales din primele volume, remarcăm integralitatea cu care sunt prezente ultimele volume, ceea ce ne determină să credem că poetul (întotdeauna consultat asupra selecției) s-a realizat deplin în volumele publicate după 1990, când exprimarea necenzurată devine perfect posibilă. Nu voi comenta, în rândurile care urmează, nici criteriile de selecție pentru texte, nici, amănunțit, eseul doamnei Mirela Borchin, pe care, mărturisesc, l-am parcurs de vreo trei ori, încercând să-i asimilez cât mai bine și mai corect mesajul hermeneutic. Informația vine în avalanșă și lasă mai puțin loc lectorului să se familiarizeze ușor cu punctele de vedere ale autoarei eseului. Scriind o carte despre un autor (asimilez prezentul eseu cu o carte), așa se întâmplă, să ai în vedere întregul, să te raportezi mereu la text în integralitatea lui, iar informația e multă și, uneori, dificil de urmărit. Marele merit al d-nei Mirela-Ioana Borchin constă în știința de a selecta esențialul, de a comenta avizat și „la subiect”, fără digresiuni inutile, de a descoperi în textul poetic al lui Eugen Dorcescu acele constante expresive și tematice care contribuie esențial la „rotunjirea” unei opere. Pentru că, trebuie spus, d-na Mirela-Ioana Borchin transmite, permanent, mesajul că lectorul se află în fața unei opere, nu în fața unor simple volume de versuri. Voi avea în atenție însă cu totul altceva, o particularitate compozițională care face posibilă o apropiere reală și (bănuiesc) consistentă între textul lui Eugen Dorcescu și eseul hermeneutic al d-nei Mirela-Ioana Borchin. Faptul e sesizabil ușor în corpul eseului, grație culegerii cu aldine: poetul își marchează prezența aici printr-o veritabilă „ars poetica”, un fel de filosofie de viață implicată în operă, transmisă în proză, direct, explicativ, limpede, una mai presus de toate textele sale poetice (din care putem selecta totuși destule fragmente dintr-o asemenea posibilă artă poetică). Nu-mi rămâne decât să încerc a desprinde și sintetiza acele elemente (percepții, familiarizări, avataruri) ce au stat la baza structurilor ideatice și poetice care formează osatura poeziei lui Eugen Dorcescu, menționând, în același timp, că, de cele mai multe ori, „poziția” poetului vine ca un răspuns la un fel de provocare a celei care îi sistematizează opțiunile poetice și alcătuiește, astfel, eseul hermeneutic. Nu fac o neapărată apropiere între capitolele eseului și textele de „ars poetica” ale lui Eugen Dorcescu, mai ales că unele idei sunt reluate, se detaliază, devin mai limpezi pe măsură ce comentariul d-nei Mirela-Ioana Borchin are în vedere alte și alte structuri poetice. Cele două tipuri de text (comentariul d-nei Mirela-Ioana Borchin și textul poetului) sunt complementare; am sesizat stabilirea unei armonii necăutate, intrinseci, benefice pentru posibile percepții ale poeziei, între cele două modalități de raportare la textul poetic (una venind dinspre „interior”, alta datorată comentariului dinspre „exterior”).

Prima afirmație care reține atenția este cea referitoare la asimilarea poetică a unor semnificații existente independent de poet, în spațiul „exterior”, dar care își pot pune amprenta pe o entitate sensibilă artistic, în ale cărei spații adânci, de obicei insesizabile de către cei din afară, se sedimentează imagini, mituri, gesturi, obiceiuri care devin ulterior generatoare de artă. Așa sunt „peisajele” spațiului natal (poiana, râul, muntele), relațiile familiale (percepția absenței bunicului, importanța tatălui, casa, mama), miturile locului (unele, precum cel despre lup, cu profunde rezonanțe europene) , probabil, percepția unei prezențe a Divinității în pridvorul casei și, indubitabil, existența unor avataruri, ca trubadurul, cavalerul, domnița, existente mai întâi în „vis” și abia ulterior venite prin cultură (lectură). Afirmațiile mele reiau „mărturisirea” poetului: „Cantitatea de ființă absorbită în operă îi asigură acesteia trăinicie și valoare” (p. 461). Această „cantitate de ființă” e prezentă în orice element purtător de semnificații artistice, altfel spus nici nu știm (în cazul că avem predispoziții artistice) de unde poate veni impulsul declanșator al actului de artă, ce anume și când ni se impregnează în sensibilitatea eu-lui, a ființei. A doua, și poate una dintre cele mai importante particularități ale poeziei lui Eugen Dorcescu, este permanenta raportare la ființă ca unitate dintre materie și spirit, gest (în primul rând, artistic) cu multiple fațete, care aparțin, concomitent, filosofiei, artei (poeziei, în special), mitologiei, gnoseologiei sau altor domenii înrudite. Poetul revine asupra ideii în numeroase fragmente din confesiunea inserată eseului hermeneutic. Aici bănuiesc că putem afla punctul de plecare al situării poetului întotdeauna de partea primatului spiritualului din componența entității numite „ființă”. Niciodată artistul cuvântului care e Eugen Dorcescu nu separă tranșant materia pasageră de spiritul nepieritor, și insistă asupra dualității ființei și perisabilității laturii ei materiale, atunci când aceasta își află locul efemer în terestritate, când, din motive care țin de apartenența noastră șì la spațiul limitat al biologicului, manifestările ființei sunt dominant terestre, meschine, depărtate de spiritualitate. Lupta dintre „carne și duh”, ca particularitate a acestei dualități, e „tragică, dureroasă”, dacă o privim din perspectiva biologicului. Convingerea, „intuitivă”, a poetului este „că nu există, de fapt, diferență între Materie și Spirit. Că, în esența lor, ultimă, Spiritul și Materia sunt identice”. Liantul între suflet și trup, între carne și duh, îl constituie iubirea. Scriind despre ființă, poetul scrie, implicit, despre iubire: „Eu scriu despre condiția umană, despre ființă.(…) Eu scriu despre lupta dintre suflet și trup și despre iubirea lor disperată. Asta fac duhul și carnea: se iubesc cu disperare, adică se urăsc și se iubesc la cotele cele mai de sus. Nu pot unul fără altul, dar nu pot nici unul cu celălalt (…)”. Conflictul trup – suflet este permanent, poetul având, deci, „conștiința eternității iubirii”, incluzând aici și vremelnica iubire trupească, fizică, la urma urmei – terestră, care însă trebuie „să se întemeieze pe trezirea conștiinței, pe revelația că „duh” și „carne”, Spirit și Materie, pot fi Una, pot fi un întreg fericit, dacă se recunosc în Lumina și Înțelepciunea supreme”. Definitorii sunt și alte rânduri confesive: „Cred, sunt convins, că există o iubire samsarică – sinistră, sordidă, fugară, biologică etc. – și o iubire nirvanică. Aceasta aduce adevărata voluptate. E durativă, apelează și la suflet, și la trup, se consumă în realitate și vis”. Cele două repere fundamentale ale ființei – carnea și duhul – trebuie puse în relație cu alte posibile manifestări ale acestei dualități, manifestări care coexistă și interrelaționează, se presupun reciproc. Găsim, în confesiunile lui Eugen Dorcescu, numeroase astfel de posibile corespondențe, uneori precizate explicit, alteori sugerate. Voi încerca să stabilesc, mai jos, câteva, asumându-mi riscul de a fi contrazis de însuși poetul sau de alți cititori-comentatori ai textului. O primă „serie” de astfel de echivalențe ar fi cea care cuprinde noțiunile: Nirvana, lăuntricitatea, spiritul, visul, uimirea. Centrală pentru toată construcția poetică a lui Eugen Dorcescu, Nirvana e expresia totală a absolutului, sau, cum spune poetul, „este afirmația absolută și negația absolută, stingerea oricărei zbateri samsarice. Nirvana e Lumina clară, e Realitatea. Noțiunile sunt, de fapt (…), sinteza dintre poezia cea mai înaltă și gândirea cea mai înaltă”. Nirvanei îi corespund toate celelalte realități invizibile din ființă, numite mai sus. Lăuntricitatea, spre care e îndreptată toată „atenția” poetului, presupune „plonjări în abis”, care, „treptat, sunt însoțite de un fel de euforie, de înfrigurare, de curiozitate, de o bucurie a autodescoperirii”. Revelația Sinelui are loc preponderent în vis: „Noi ne visăm viața. Dacă o trăim cu adevărat, o visăm”. Dar, „nu visul, lânced, dulceag, ci visul supra-lucid, cel ce forează eu-l adânc, unde e adevărul ultim al ființei noastre”. În apropiere, se așază uimirea, care „reconfirmă misterul și fragilizează gândul. Întărind convingerea deșertăciunii absolute a lumii”. O altă relație de congruență poate fi percepută ca venind dinspre latura strict biologică, terestră, a ființei. Aici și-ar afla locul noțiunea-nucleu Samsara, alături de care își au locul exterioritatea, materia, efemerul, „otrăvurile” lumii telurice. Samsara, „cu cele CINCI OTRĂVURI (poetul scrie cu majuscule) ale ei”, „de neocolit” în drumul ascensional al ființei, e generatoare și de suferință, derivată „din acțiunea lor” (a „otrăvurilor”). Dar, Samsara este și „primul pas spre inițiere, spre îndepărtarea vălului așezat de ignoranță pe mintea subiectului, primul pas spre iluminare”. Altfel spus, suferința e necesară pentru ridicarea omului spre Nirvana. Poetul a resimțit ”agresiunea Samsarei. Năvala iluziilor. Senzația că, deși iluzorii, sau tocmai de aceea, fenomenele rănesc adînc, provoacă suferință”. Trăirea biologic-socială determină, neîndoielnic, „șocul, la contactul cu exterioritatea. Cu anecdotica Samsarei. Acum are loc cunoașterea fenomenală, la suprafață, a Samsarei”. „Poetica” lui Eugen Dorcescu (am situat termenul între ghilimele, căci, realmente, e vorba de o filosofie care transcende o poetică propriu-zisă) mai cuprinde aserțiuni definitorii despre om, moarte, absență. Situată deasupra ideii de biologic, „persoana umană nu este un simplu individ. Este acel exemplar uman purtător de excelență, care trăiește pentru un ideal, care cunoaște nu doar sentimentul, ci și cultul valorii, și are necesități spirituale conștientizate”. Gândul e reluat mai încolo, dintr-o altă perspectivă, omul fiind văzut ca „ființă întru mântuire (…), nu ființă (existență) întru moarte. Atitudinea ființei întru mântuire nu are de-a face nici cu pesimismul, nici cu optimismul, în înțelesul curent al acestor termeni…” Moartea nu este decât o extincție parțială, trupească, ea însemnând, în realitate, „satisfacerea unei aspirații spirituale prin mijlocirea unui trup înduhovnicit …” Unirea ființelor care se iubesc cu adevărat, se produce venind „dinspre moarte”.

„Șocul thanatic” generează unul dintre cele mai originale concepte cu care operează poetul, anume „absența”. Cuvintele poetului relevă o stare (nu numai psihică, ci aproape dureros-fizică) proprie ființei, care presupune „transformarea unei prezențe în absență și transformarea acestei absențe în prezență”. Această realitate e ”descrisă” mai larg în alt fragment de confesiune: „Moartea Tatălui, moartea Mamei îl determină (pe individ – n. n.) să întrezărească atotstăpânitoarea Absență, dar „trezirea” (…) are loc atunci când eul constată concret, nu teoretic (…), ci concret, în patul de acasă, absența celei mai prezente persoane de până atunci din toată viața sa. Acum (…) se deschide treapta absenței, cea care elimină obișnuința, deprinderea de a crede că ceva sau cineva e prezent, aici și acum, ca un fapt de la sine înțeles…” Această Absență devine „indiscutabil absolută” și toată exterioritatea se umple de „prezența absenței”.

În numeroase pagini ale volumelor, exponentul acestor „voci” ale poetului este Bătrânul, „personaj” emblematic și reprezentativ, care, „înainte de a exprima condiția geniului, evocă, mai ales, dilema existențială a persoanei, a omului ca prototip, a omului nedecăzut. El întreprinde o călătorie inițiatică, dar nu una intergalactică, nici terestră, nici măcar în timp, ci în abisul non- spațial și non-temporal al Sinelui. Are această dramă, care este axa vieții sale: își caută sufletul. Bătrânul este, într-adevăr, un psihonaut”. Acronic fiind, „ Bătrânul nu privește cu nostalgie spre trecut, nici cu încredere spre viitor; concomitent, tratează lucid, compasiv și distant prezentul. Pe el nu-l interesează anecdotica umană, pasageră, iluzorie, deșartă, ci condiția umană, enigma condiției umane, pe care n-o vede, din câte aș presupune eu, nici tragică, nici de dorit, ci, în cel mai fericit caz, incomprehensibilă”. Eugen Dorcescu și-a considerat opera poetică drept „O EPOPEE LIRICĂ DEDICATĂ CONDIȚIEI UMANE”, refuzând, explicit, alte posibile „catalogări”: „Poezia mea nu e peisagistică, deși are foarte plastice „descrieri” de natură. Nu e religioasă, deși îl are în centru pe El Shaddai. Nu e thanatică, deși vorbește mereu despre moarte. Nu e erotică, deși e plină de aluzii la iubirea sufletească și trupească. Poezia mea nu e nimic din toate acestea, și, de fapt, este toate acestea”. Având în „centrul” său ființa, ca sinteză a existenței fizice, a trăirilor religioase, a iubirii, a inevitabilei extincții, „totul se subsumează acestui statut. Adică temele fundamentale: Dragostea, Moartea, Lăuntricitatea, Dumnezeu. Și, în egală măsură, arhitectonica, imaginea, sintaxa, prozodia”. S-a scris puțin despre latura „exterioară” a poeziei lui Eugen Dorcescu. Îndrăznesc să dezvălui aici o primă impresie de lectură. Ieșită vulcanic din acumulări multiple și succesive, această poezie are, formal, totuși, aspectul unui construct bine stăpânit și „dirijat” așa cum dorește poetul, iar impresia mea e susținută de segmentarea abruptă și imprevizibilă a versului, de ruperea unor sintagme și așezarea lor în versuri diferite, de rimele „la distanță”, dar bine orientate semantic, aproape „controlate”, de o sonoritate interioară care se răspândește ca un ecou în întregul text. Repet, e doar rezultatul primului impact al lecturii, dar nu cred că mă înșel prea mult. În final, să revenim la confesiunile poetului. Fiecare profesie are „armele” sale. În totalitate, poezia lui Eugen Dorcescu e temeinic susținută de ceea ce poetul consideră arma sa esențială: „cuvântul iubitor și îndurerat”.

                                                  Prof. univ. dr. Livius Petru Bercea

____________

* Eugen Dorcescu, Nirvana. Cea mai frumoasă poezie, ediţie critică (Selecţie, Notă asupra ediţiei, Eseu hermeneutic) de Mirela-Ioana Borchin, Editura Eurostampa, Timişoara, România, 2015.

Naţiunea, Bucureşti, 17 aprilie 2016; Academia edu., 21 mai 2016.

by

Referinţă Bibliografică

Prof. univ. dr. Livius Petru Bercea : „O EPOPEE LIRICĂ DEDICATĂ CONDIȚIEI UMANE” */ Revista Armonii Culturale, ISSN: 2247-1545. Adjud, Vrancea, RO/ Ediția: 24 mai 2016