PROF. UNIV. DR. MIRCEA LĂZĂRESCU

ÎNCHINĂCIUNE POETULUI EUGEN DORCESCU LA 80 DE ANI

(August 2021)

Răsfoind, de curând, cărțile mai vechi sau mai recente ale lui Eugen Dorcescu, mi-am adus aminte că, peste câteva luni, Poetul va fi sărbătorit, cu voia Atotputernicului, cum el însuși declară mereu, la  împlinirea vârstei de 80 de ani. Prilej de nespusă bucurie pentru noi. Şi de mândrie pentru Cetate. Dar şi o invitaţie la a medita asupra condiţiei poeziei în această bravă lume nouă a telefoanelor inteligente. Căci, dacă omul s-a lamentat în marginea deșertăciunii vieţii de pe vremea Ecclesiastului şi a reflectat asupra fiicelor Mnemosinei încă din timpul însoritei Elade, după atâta amar de revoluţii sociale şi tehnologice, curajul de a te menţine în  universul poeziei poate părea aproape o provocare.

Eugen Dorcescu nu se plasează în lotul celor ce  pariază preeminent pe harul şi entuziasmul poetic al aproape oricui (subînțelese în formula „românul e născut poet”). El a parcurs o cale mai trudnică, precum a celor din poveste… porniţi să caute apa vie pe varii tărâmuri. La 33 ani, susţine un doctorat privitor la „Structura metaforei în poezia românească modernă” (publicat sub titlu Metafora poetică, Editura Cartea Românească, 1975). A fost apoi cercetător şi editor. Volumele de poezie s-au aşezat, unul după altul, într-un continuu crescendo, intercalate cu intimitatea lecturii, trăirii şi transpunerii în versuri a unor texte biblice. Şi astfel, se decantează capodoperele maturităţii târzii, din jurul şi dincolo de vârsta de cincizeci de ani: Exodul (2001), Omul de cenuşă (2002), În Piaţa Centrală (2007), Drumul spre Tenerife (2009), Poemele Bătrânului (2012), ediția ne-varietur Nirvana. Cea mai frumoasă poezie (2015) (608 p.). Vreme în care se cristalizează şi marile sale meditaţii poematice asupra morţii şi absenţei. Tot acum sunt abordate din nou poetica și stilistica, de data aceasta din perspectiva apropierii de transcendenţă (în Poetica non-imanenţei, 2009). În 2020, publică două volume de Jurnal (Îngerul Adâncului şi Adam) și, în Spania, la inițiativa Editurii Arscesis din Zaragoza, antologia, ediție critică, Elegías Rumanas. Astfel, Poetul Eugen Dorcescu se înfăţişează,  acum, în faţa agorei cultural-spirituale, cu un profil statuar, străjuind un tărâm poetic fabulos, ritmat pitagoreic, în cadenţe inconfundabile, trimiţând spre arhetipuri tulburătoare… totul transfigurat fiind prin orizontul transcendenței.

Întreg acest tablou s-a elaborat de-a lungul anilor, în mijlocul unei vieţi cotidiene pe care ultimele două volume de Jurnal o dezvăluie într-un stil prozastic, aproape de romanul autobiografic. Viaţa lui Eugen Dorcescu s-a derulat între parametrii lumii culturale a Timişoarei şi României din această vreme, o bună bucată de timp ca redactor, responsabil şi respectat, la importante Edituri. Un om ce a cultivat prietenia sinceră, familia, bunul simţ civilizat. Viaţa de zi cu zi îl răneşte însă continuu, dată fiind sensibilitatea sa crescută la incorectitudine şi duplicitate; precum şi prin fragilitatea celor apropiaţi, afectaţi de boli, în cadrul unor cicluri ale existenţei ce implică inevitabil suferinţa şi moartea.

Poetul rezonează, cum e şi firesc, la frumusețile lumii; dar nu e atras de spectaculozitatea priveliştilor. Sensibilitatea sa îl trimite însă mereu spre reflecția asupra condiţiei umane. În plină perioadă a marilor sale creaţii poematice, putem citi (în Drumul spre Tenerife):

„… mă uit în ochii/fiinţei umane/citesc în/adâncimile lor/imensa disperare/a urii/citesc/imensa ură ce/stă la rădăcina/ iubirii/descifrez/imensa iubire/ ce justifică/sacrificiul de/sine/al propriului sine/al sinelui altora/descifrez/imensul sacrificiu/de a trăi în/zadar/într-o viaţă/zadarnică/într-o lume/ zadarnică/… am pus pe hârtie/aceste cuvinte/zadarnice într-un/moment de/zadarnic răgaz/pe zadarnicul meu/drum/spre…”

Tonalitatea, în care sunt scrise mare parte dintre poemele primei jumătăţi a vieţii, e cea a unei disperări  îndârjite…; disperarea unui om lucid, ce se simte aruncat în zbuciumul unei lumi imperfecte, ale cărei detalii aproape te sufocă. Atmosferă în care detaşarea şi meditaţia se impun. Fragmentul de mai sus e dintr-un poem ce comentează o călătorie, care, chiar dacă a fost reală, alunecă într-un registru simbolic. Punctul de plecare al drumului e însă Cetatea. Iar în aceasta… Piaţa Centrală… străjuită de un Bătrân ce meditează… Din universul imagistic, uneori sumbru al poetului, lipsesc însă ploile monotone şi terenul mâlos (care la Bacovia adăpostesc „locuințe lacustre ce se prăbuşesc”)… iar singurătatea resimţită nu e flancată de repere mundane (ca la același poet: „Singur, singur, singur/Într-un han, departe/Doarme şi hangiul/Străzile-s deşarte/… Vreme de beţie/Și s-asculţi pustiul/Ce melancolie…”). La Eugen Dorcescu un orizont al transcendenţei e totdeauna presimţit, tinzând spre sacralitate. Iar ascensiunea spre aceasta e cultivată constant. Ea se realizează cel puţin pe două căi. Una e familiarizarea cu textele Bibliei, dintre care pe unele le-a retrăit versificându-le (încă din 2003 a apărut culegerea Biblice, ce conţine variante în versuri, publicate în anii 90, din Psalmii, Ecclesiatul, Pildele, Rugăciunea regelui Manase). Cea de a doua cale e cea interioară, printr-o augustiniană căutare în abisurile sufletului, unde se află „ceva mai adânc decât noi înşine”. De fapt, această căutare se regăseşte în Cartea Psalmilor, dintre care poetul a transpus nu puţini (71)  în versuri, pentru cititorii de limbă română. Dar a scris și Psalmi originali, unii formulând imagini şi idei surprinzătoare, precum:

„Lăudat să fii,Doamne,/pentru lumină şi soare,/lăudat pentru alba ninsoare,/lăudat pentru ploi, pentru grâne,/lăudat pentru luna şi stelele ce/clipesc primăvara în Râu şi-n fântâne./Lăudat pentru bucata de pâine/şi pentru paharul de apă, dat mie azi/date ieri, date mâine./Lăudat că eşti duh. Că-mi vorbeşti/fie-n vis, fie-n suferinţă, fie-n gând./Fiindcă eşti./Lăudat pentru-nmiresmatele ierburi. Pentru/frunze şi flori.//Lăudat că-n final/mă omori…”

Dacă Cetatea… cu Piaţa sa Centrală şi cu Bătrânul ce meditează… e un element până la un punct definitoriu al universului de maturitate al poetului, ea  nu e şi cel preferat până în final. Structura peisajului lumii sale ideale se decantează, treptat, sub forma casei copilăriei… aşezată la marginea unei păduri… a unei poieni… a unui râu… a unui munte… Toate acestea capătă, în poezia sa, încetul cu încetul, o încărcătură de topos mitic, arhetipal. Pe acest fundal, se degajă apoi figura tatălui… cea a mamei… Iar odată cu figura soţiei prea iubite – ce ocupă desigur locul central – această lume ideală e ferm delimitată. Ca un Eden terestru, vehiculat, desigur, de poezie. La fel cum, cu câteva litere, se pot scrie nenumărate biblioteci despre infinite lumi, cele câteva elemente ale universului poetului se reflectă şi reverberează în cadenţe şi ritmuri inedite, structurând vaste simfonii poematice, de o neasemuită profunzime şi frumusețe. Dar, de vreme ce magia lumii de vis a poeziei e calchiată după cea reală, registrul dramatic e şi el inevitabil. Pentru că omul e, prin definiţie, o fiinţă muritoare. Moartea tatălui… moartea mamei… moartea soţiei… stau la baza unor poeme meditativ-elegiace tulburătoare, intitulate: Moartea tatălui (2005), Elegiile de la Bad Hofgastein (2007), Nirvana (2014). Iar în spatele tuturor acestor situaţii, pe care moartea le introduce în magicul univers, se impune, ca mijlocitoare, „absenţa”. Care, devine o majoră temă metafizică. Absenţa e altceva decât nimicul sau haosul. Ea e ne-prezenţa a „ceva”; sau mai precis a „cuiva”… care a fost „cumva”… „cândva”… „undeva”… În Elegiile de la Bad Hofgastein, scrise după noartea mamei, tema e dezvoltată aproape metafizic, într-o poezie de început, în care citim:

„Absenţa e-o prezenţă negativă,/E-un gol, o aşteptare, o latenţă./E moarte şi viaţă, deopotrivă – /Chiar Domnul, pentru simţuri, e-o absență./De neatins fiind, şi nevăzută,/Asociind realităţi contrare,/Absenţa naşte jale şi frustrare/ Și-un gând de neputinţă absolută./Ne-existând, nu poate să se-ascundă./Ne-existând, nu-şi neagă evidenţa./Egale-i sunt teroarea şi clemenţa.//Absenţa-i o prezenţă mult mai cruntă,/ Mai greu de îndurat decât prezenţa”.

Perspectiva diacronă asupra existenţei conjugă, în cazul lui Eugen Dorcescu, dramatismul patosului cu migăloasa şi răbdătoarea lucrare a unui muritor care, precum Iov, nu poate accepta că Prea-înalturile sunt vide. Astfel încât, treptat, liniştea şi pacea se aşază, în straturi suprapuse, dând rotunjime unei vieţi împlinite.

Meditaţia operei sale poetice începe să se răspândească în lume, cu precădere prin intermediul limbii spaniole. Receptarea ei valorică e continuu reconfirmată. Elegiile de la Carani (2017) ne dezvăluie cum, poate printr-un misterios transfer, singurătatea poetului e temperată, şi ea, de o regenerare a iubirii și a cuplului. Oamenii credinţei, cei ce venerează Fiinţa supremă şi i-au citit stihuirile din Biblice (ediția a II-a, revăzută și extinsă, 2021), îl înconjoară cu căldură. Astfel încât, odată ce şi vârsta se rotunjeşte, toate par a intra în ordine.

Pentru noi, muritorii ce i-am fost și îi suntem contemporani, traiectoria poetică a lui Eugen Dorcescu nu e, deci, cea a unei simple izbucniri miraculoase. Ci a unei victorii obţinute prin trudnică lucrare. Cum zicea Heraclit: „Căutătorii de aur sapă mult şi găsesc puţin” (dar ceea ce găsesc e aur).

La sfârşitul acestui bilanţ, ne-am mai putea reaminti şi de spusa unui filosof ce a făcut multe valuri în secolul XX, Martin Heidegger: „Omul locuieşte în poet”; sau: „În mod poetic locuieşte omul pe pământ”. Vorbele gânditorului din Freiburg n-ar avea sens în vreuna din limbile abstracte, pe care le prefigura Leibnitz, pentru ale sale infinite lumi posibile. Dar pot fi comentate în rostirile noastre europene, în care „a locui” aproape se suprapune cu „a fi”. Şi unde metaforele – studiate de poetul nostru în teza sa doctorală – abundă în viaţa cotidiană. Când Heidegger a lansat celebra sa sintagmă, el prefigura – într-o manieră cvasi-romantică – o interpretare tetradică a lumii oamenilor, formată din pământ, cer, muritori şi zei. Pământul e cel pe care trăim şi pe care-l cultivăm, îngrijindu-l (dar ne-jefuindu-l); clădindu-ne pe el, şi din el, locuinţele. Cerul e cel al anotimpurilor ce vin şi pleacă, al răsăritului şi apusului soarelui şi lunii, cel pe care licăresc stelele. Cerul şi pământul ne asigură ritmurile muncii şi ale sărbătorilor. Muritorii suntem noi, oamenii, ce ne petrecem viaţa noastră obişnuită, cu aspiraţiile, bucuriile şi dramele fiecăruia, sub orizontul unei existenţe-întru-moarte. Iar zeii sunt cei ce ne fac semne din înalturi, deschizându-ne orizontul transcendenţei. Rostul locuirii omului în această lume a tetradei ar fi acela de a căuta şi dezvolta câte ceva din misterele fiinţei… Fapt pe care doar limbajul poetic ni l-ar permite.

Eugen Dorcescu nu se înscrie foarte riguros între parametrii jalonaţi de Filosof. Dar sensul existenţei pe care ni-l relevă menţine formularea sa de bază: „(doar) poetic locuiește (cu adevărat) omul pe pământ”. Noi, aceşti oameni ce ne regăsim într-o lume marcată de pathos – de patimi şi pătimire –, ne-am putea deci strădui, împreună şi neignorând semnele prea-înaltului, să descifrăm, prin instanţa poeziei, câte ceva din misterul trecerii noastre prin această lume.

Odată cu anii, cei ce am avut, și avem, şansa de a atinge frumoasa vârstă de azi a lui Eugen Dorcescu înţelegem că tăvălugul tehnologiei nu poate eradica tradiţia culturii, a spiritului. Ea persistă, adânc înrădăcinată în solul mănos al culturii poetice.

Hrănită de ofrande, precum cele pe care exemplara viaţă a Poetului nostru ni le oferă.

by

Referinţă Bibliografică

PROF. UNIV. DR. MIRCEA LĂZĂRESCU, ÎNCHINĂCIUNE POETULUI EUGEN DORCESCU LA 80 DE ANI (AUGUST, 2021)/ Revista Armonii Culturale, ISSN: 2247-1545. Adjud, Vrancea, RO/ Ediția: 10 august 2021