PROF. UNIV. DR. MIRCEA LĂZĂRESCU: SINGURĂTATEA LUI ADAM

(Eugen Dorcescu, ADAM. Pagini de Jurnal – 2000-2010, Editura Mirton, Timișoara, 2020)

Către sfârșitul anului 2020, pe când se întețea cel de-al doilea val al pandemiei de Covid 19, am citit, în retragerea mea de la Lugoj, cea de-a doua parte a Jurnalului publicat de Eugen Dorcescu, intitulată Adam (o excelentă ediție critică, realizată de Mirela-Ioana Dorcescu, soția poetului). Primul volum, cel al perioadei 1990-1998, apărut sub titlul Îngerul Adâncului și în editarea aceleiași Doamne Mirela-Ioana Dorcescu, îl primisem, ca dar, în zilele Sfintelor Paşti. Odată cu încheierea sa, se terminase şi viața de angajat public,  în lumea editurilor, a poetului şi omului de cultură spirituală Dorcescu, cu care Timișoara de azi se mândrește. Dar nu se încheiase şi opera sa. Așa că am urmărit, cu nerăbdare, textul, care acoperă o perioadă – anii 2000-2010 – în care s-au zămislit multe dintre capodoperele sale, precum Poemele Bătrânului, Moartea tatălui, Drumul spre Tenerife, Elegiile de la Bad Hofgastein etc.

Nu sunt un novice în universul Jurnalelor – având şi eu încercări în acest gen – astfel încât știu nenumăratele direcții în care notațiile zilnice te pot purta: spre Jurnalul de lectură, de idei, de călătorii, de afaceri, de autoanaliză, de consemnare a vieții publice, a gândurilor intime, spre Jurnalul metafizic (Jurnal filosofic, cum îşi intitulase Noica un opus în 1940) etc. Autorul este conștient de multiplele valenţe  ale Jurnalului ca gen literar, inclusiv de aceea de a aborda realitatea dintr-o anumită perspectivă, definită; sau, de a fi un fel de catharsis, ori de mesaj pentru posteritate etc. În fapt, Jurnalul lui Eugen Dorcescu se deschide, de la început, pe două mari coordonate: 1. comentarii asupra unor teme existențiale; şi 2.: o cronică a vieții cotidiene, pe diverse nivele.

Astfel, din primele rânduri, scrise la începutul anului 2000, se impun gândurile unui om ce se simte plasat pe orbita unui sumbru şi inexorabil  destin:

„Niciodată nu va mai fi trecerea de la 1999 la 2000… Secolul pe care tocmai l-am început e cel în care voi muri… Arată funest secolul în care voi părăsi această lume… Mă alung încet din ambianţă şi din mine însumi… Acesta e veacul în care mă voi muta la Domnul…”

Iar, nu peste multe pagini, asistăm, la Mănăstirea din Șag, la întâlnirea cu un  sfânt călugăr de peste 80 de ani, care spune soților Dorcescu:

„Omul e cea mai tragică ființă din lume, din univers (sau: Nu există ființă mai tragică decât omul în univers). Fiindcă Îl are pe Dumnezeu în el… dar trăiește în Infern” (ultima parte a aserțiunii poetul o află a doua zi).

Astfel de gânduri şi observații vor reveni constant pe parcursul Jurnalului, conturându-i profilul de meditație asupra condiției umane; cu precădere, asupra suferinței, melancoliei, angoasei, izolării… Dar textul propriu-zis, cel care curge pagină după pagină, consemnează înaintarea firească a zilelor, marcate de micile întâmplări ale vieţii cotidiene: în mijlocul familiei, al rudelor, al prietenilor, al cunoștințelor, al colegilor. Lumea în care autorul se mișcă e cea a literaturii, artelor, culturii, marcată de varii evenimente exterioare şi interioare: începutul şi finalizarea unor scrieri, pregătirea textelor pentru tipar, aparițiile, lansările de carte, luările de cuvânt întru comentarea operelor altora, manifestări cultural-religioase, întâlniri cu personalităţi, participarea la înmormântări, telefoane, corespondenţă etc. etc. Ansamblul acestor notații, scrise cu o spontană naturalețe, conturează o frescă a vieții culturale din Timișoara vremii, persoanele fiind nominalizate explicit; astfel încât o primă impresie e cea a unei cronici de epocă. Pentru cei ce au făcut parte din această lume sau i-au fost apropiați, lectura Jurnalului se însoţeşte de nostalgia reamintirilor. Pentru cei care nu au cunoscut-o, multitudinea de  personaje ar putea fi puțin apăsătoare. Dar lectura merită continuată, căci, pe lângă această mărturie privitoare la viaţa culturală a Timişoarei, alături de observaţiile general antropologice, textul se țese treptat, odată cu invocarea relaţionărilor mai intime, ca un roman  cehovian,  încărcat de o crescătoare tensiune.

În urzeala vieții de zi cu zi se insinuează, inevitabil, şi fragilitatea maladivă a omului. Autorul se frământă aproape în permanenţă în marginea suferințelor trupești ale soției sale de atunci, Oli. Iar peregrinările prin lumea medicală – o bună parte dintre medici fiind deja cunoștințe apropiate sau prieteni – e aproape nelipsită din paginile cărţii; împreună cu tragismul suferinței fizice şi al morții. De fapt, toate acestea, precum şi melancolia, angoasa sau sentimentul solitudinii fac parte din destin – pare a spune autorul. La fel ca şi îndepărtarea celor apropiați, părinţi şi copii. Părinţii, ajunși octogenari, trăiesc în Oltenia, la Stroiești, în casa familială, unde autorul a crescut; în spațiul rustic, pe care poetul îl va transfigura în arhetipurile ce jalonează opera sa târzie. Copiii, tânăra generație, se află în Timișoara, dar și în Germania, la München. Dar legăturile se mențin. La fel ca şi vizitele reciproce. Mare parte din substanța Jurnalului se agregă în jurul acestor relatări şi drumuri. Iar, din menţionata ambianţă, se încheagă treptat profilul unor personaje, al unor intrigi şi tensiuni afective… Pe scurt, o schemă narativă.

Autorul, prin definiție poet, meditează, totuşi, pe parcursul Jurnalului, asupra narativității prozastice, chiar a valenţelor terapeutice ale acesteia. El îşi notează:

„Va fi necesar, mă gândesc,  să mă eliberez (prin mijlocirea prozei)  de otrava ce-mi întunecă sufletul”… Sau: „Trebuie să scriu. O proză propriu-zisă ….”

(Poate nu e inutil, în acest punct, de a reaminti cele ce şi le-a notat, în scurta sa autobiografie – Înainte de plecare – întunecatul scriitor Ernesto Sabato, după întâlnirea de la Paris cu un alt frământat existențial, cvasi-eseistul Cioran.  Anume: opinia că acesta nu poate scăpa de chinurile sale, pentru că nu exersează literatura narativă).

… Dar poetul nu revine asupra  intențiilor sale prozastice. În schimb, Jurnalul se complexifică treptat prin adevărate portretizări. Un fel de propensiune caracterologică e permanent prezentă; așa că îţi vin în minte moraliștii francezi. Profilul ce se degajă, progresiv, prin invocarea şi prezenţa în Jurnal a tatălui, a fratelui şi, mai ales, a mamei, conduce spre sedimentarea unor tablouri pregnante. Şi, la fel, problemele existențiale ce sunt consemnate, marcate de tensiuni, încordări, detensionări, se înnoadă în scenarii şi teme de tip romanesc. Pe scurt, sunt  convins că oricine parcurge până la capăt întreaga lucrare nu poate să nu aibă sentimentul că a citit un adevărat roman, excelent scris. Un roman în stilul lui Cehov, desigur, țesut din micile evenimente şi probleme ale vieții cotidiene, … marcate de sincere evaluări…, de meditații asupra condiției umane…  ale unui autor ce se transformă, până la final, şi el, în personaj…, aflat în solitudine ultimă… în faţa Divinității. Această temă, a metamorfozei unui Jurnal într-o operă de tip romanesc –  din care Cărtărescu a făcut recent sloganul ultimului său roman, Solenoid – pare aici a se materializa efectiv (prin  contrast chiar cu atmosfera suprarealistă şi de science fiction evocată de mai sus menționatul autor).

Excelenta narațiune literară pe care o împlinește – involuntar poate – Jurnalul, e cu atât mai originală, cu cât ea deschide un orizont sub care putem percepe acel teritoriu, acel fundal existențial, din care s-au înălțat capodoperele poetice create de Eugen Dorcescu în această perioadă. Adică, evidenţa că marea poezie rezultă dintr-o transfigurare existenţială, dintr-o sublimare a existenţei înseși în substanța de aur alchimic a operei create. Lectorul poate deveni, astfel, mai sensibil la diferența pe care o introduce în universul nostru cultural-spiritual POEZIA. Extrem de edificatoare sunt, din acest punct de vedere, poemele privitoare la moartea tatălui şi a mamei; ambele semnalând sensul profund al surprinzătoarei idei poetice dorcesciene – „prezenţa absenţei”:

„Absenţa-i o prezenţă negativă,

E-un gol, o așteptare, o latenţă.

…………………………………….

Absenţa-i o prezenţă mult mai cruntă,

Mai greu de îndurat decât prezenţa”.

Cel de-al doilea volum al Jurnalului lui Eugen Dorcescu se intitulează, așadar, Adam, cu referință la o poezie, postată în fruntea textului; şi care aduce în discuție un mod particular de singurătate, ce implică raportarea la Divinitate. Căci singurătatea nu e – se clarifică în acest volum – o problemă exterioară, psiho- socială; ci una ce implică transcendenţa.

În  paginile Jurnalului, tema existențială a singurătăţii revine frecvent, alături de trăiri ca melancolia, angoasa şi altele similare. Dispoziții ce sunt consubstanțiale înseşi existenţei poetului, ele fiind menționate ca năpădindu-l din copilărie.

Aparent, trimiterea spre solitudine ar putea părea bizară, în contextul multitudinii de interacțiuni umane notate; şi al angajării constante în manifestări publice cultural-spirituale. Dar tocmai notațiile de Jurnal permit transfigurarea inclusiv a  acestui sentiment de singurătate. Sentiment ce transgresează viața cotidiană, repliind subiectul spre reflecții abisale:

„Cine sunt eu? Ce sunt? Un suflet solitar în singurătatea infinită. Nu mai am pe nimeni… indiferent ce ai face, ești şi rămâi singur… E teribilă singurătatea în care trăiesc, în care trăim cu toții”.

Dar în alt loc notează:

„Ești singur, părăsit şi fără nădejde, doar dacă – prin proprie vinovăţie (și nesăbuință) – te îndepărtezi de Dumnezeu”.

Avem deci de a face cu o specie aparte de singurătate. Aceasta e distinctă de cea care zdrobește omul ce se trezește lipsit de o totală deschidere spre  transcendenţă (cum se chinuia, de exemplu, Bacovia: „Singur, singur, singur,/Într-un han, departe –/Doarme şi hangiul,/Străzile-s deşarte,/Singur, singur, singur…”). Dar e diferită şi de cazul, mult mai complex antropologic, al „singurătăţii cosmice”, pe care o invoca Cioran, în orizontul său metafizic; în care – în tradiție gnostică şi bogomilică – privea doar spre Demiurgul cel rău, ce creează o jalnică lume imperfectă. Demiurg împotriva căruia se revoltă cu disperare… fără a putea ajunge până la hipertranscendenţa  Deităţii celei bune, prea îndepărtată pentru el…

Poziționarea Poetului în Jurnal e alta. El are acces la instanța transcendenţei divine, chiar dacă se simte deseori singur… Singur şi trăind în iad – cum spunea călugărul cel sfânt de la Șag… Desigur, această opțiune nu-l scutește nici de melancolie, nici, uneori, de angoasă… Şi nici de revolta împotriva mizeriei din jur… Dar exilul lumesc nu e un exil absolut, precum acela al gnosticului… Din când în când, sunt posibile şi iluminări:

„Zi importantă, azi, în existenţa mea. A fost o iluminare. Asemenea iluminări au mai existat. Şi au avut un rol decisiv în felul în care mi s-a derulat viața…”

Și urmează referința la alte patru situații cu trăiri speciale.

Viața cotidiană pe care ne-o înfăţişează cel de-al doilea volum al Jurnalului e marcată şi de o serie de călătorii, efectuate, de fapt, doar în două direcții mundane. Pe de o parte, la Stroiești, la casa părinţilor. Pe de altă parte, la München, unde se află tânăra generaţie. De fiecare dată când se întoarce din Germania, poetul se simte stresat de atmosfera de acasă, fiind nemulțumit de a trăi în dezordinea, improvizația şi haosul de la noi. De lipsa de „normalitate” de aici… De vulgaritatea comportamentului public…, de mizeriile lumii politice…, de absenţa unei agora intelectuale, a unui posibil topos de întâlnire constantă şi civilizată cu alți oameni de cultură…, așa cum ar fi un club sau o cafenea literară. Desigur, şi în timpul șederilor în Germania, apar nemulțumiri, tensiuni, gândul de a nu mai reveni acolo. Nesimțindu-se „acasă” în viața zilnică, autorul imaginează expatrieri în spaţii ideale şi neutre…, în chilii de călugări…, în Tibet…

Dar anii trec… cu succese literare, cu aprecierea altora… chiar dacă fără un orizont luminos… Şi totuşi, de la un moment dat, pare a interveni ceva… După vizita unor scriitori spanioli în Timișoara, relația cu aceștia se dezvoltă… Apare oportunitatea traducerii unor poezii. Urmează corespondenţa… lărgirea familiarizării cu limba şi cultura hispanică… proiectul unei călătorii în Tenerife… Apoi, trecând prin Germania, o vacanţă petrecută, cu soția sa de atunci, în această insulă vulcanică, liniștită și curată. De unde, reîntoarcerea în vacarmul românesc e, desigur, resimțită dureros. Corespondenţa cu oamenii de cultură din Spania se menţine şi chiar se amplifică… Şi, culmea, aceștia continuă să se intereseze de România,  de viața culturală de la noi:

„Am primit încă un e-mail de la Coriolano. Îmi scrie că Fulgencio Martinez, care a fost, recent, la Timișoara, e fascinat de România. Coriolano mă întreabă care este secretul magiei acesteia, pe care o exercită țara mea. Pare a o spune cu convingere, nu din gentilețe. Eu știu că, atunci când ești oaspete sau turist, vezi altfel lucrurile. Mă întreb dacă nu cumva un scriitor vede dincolo de aparențe (de fapt, nu mă întreb, știu că este așa). Ca urmare, acești poeți spanioli (Rosa, Coriolano, Fulgencio) simt, intuiesc România profundă, tainică, adevărată, cea stabilă și durabilă, situată dincolo de anecdotica suprafeței. Îmi zic – mă încurajez astfel – că tabloul oferit de ei e cel adevărat. Așa cum, sper, Tenerife e Insula văzută de mine, nu – eu știu? – cea cunoscută de un locuitor prea familiarizat cu ceea ce se întâmplă în cotidianitatea ei. România eternă – eterna Tenerife. Eugen Dorcescu – Coriolano González Montañez. El tânjește după România, eu tânjesc după Tenerife. Peste tot e la fel. Todo es vanidad y correr tras el viento”.

Şi viața din Timișoara se deapănă în continuare…, cu toate detaliile ei obișnuite…, inclusiv cu puzderia mizeriilor deja notate… Dar şi cu – parcă –  deschiderea unui nou orizont. Drumul la Tenerife e transpus într-un poem…, ce se traduce în limba spaniolă…, poem bine primit  pretutindeni… Autorul simte că se petrece și o schimbare interioară…

Vineri, 6 februarie 2009.  Autorul menţionează că a mers la Universitate pentru a lua, de la editor, cartea deja tipărită, Drumul spre Tenerife. Iar în continuare notează:

„Poate, odată cu acest volum, bibliografia mea s-a încheiat. Poate, odată cu el, s-a încheiat și biografia mea, nu neapărat cea empirică. Oricum, după ce voi trece marele prag, nu voi mai reveni niciodată în lumea aceasta. De ce m-ar mai interesa acum, când sunt aproape de ziua aceea, Jurnalul, opera, lumea aceasta, în ansamblul ei? Mai degrabă, îmi iau rămas bun și mă pregătesc pentru cealaltă. Și mă bucur, senin, de ce-a mai rămas”.

La capătul Jurnalului, dincolo de consemnarea acestei mutații existențiale (de tip metanoia), mai sunt două scurte grupaje de notații. Unul consemnează moartea mamei, în 26 octombrie 2009, şi desfășurarea înmormântării ei la Stroiești… Iar ultima mențiune, cea din  13 septembrie 2010, punctează începerea scrierii, în Austria, la Bad Hofgastein, Hotel Germania,   apartamentul 404,  a ciclului de Elegii…. care îi sunt dedicate mamei.

Dacă Jurnalul astfel se încheie, nu mai rămâne decât să integrăm universul       său în cele ce le mai știm despre Poet. Și anume, faptul  că, intrând în deceniul al doilea al secolului XXI, el a scris şi a publicat şi alte creații de mare valoare. Că a suferit întâmplări nefericite – precum moartea soției Oli; dar şi reașezări, întru o nouă ordine de viață, lângă soția sa de acum, Mirela-Ioana. Că împlinirea sa, a monumentului său artistic, progresează spre conturul unei Opere Totale.

Iar, în măsura în care mai invocăm, pentru o ultimă dată, paginile Jurnalului-Adam, ne putem gândi că acest om-singur a avut totuşi parte de o singurătate specială. În preajma unei fiinţe din înalturi. Ființa pe care a lăudat-o în felurite chipuri, precum:

„Lăudat să fii, Doamne,

pentru lumină şi soare,

lăudat pentru alba ninsoare,

lăudat pentru ploi, pentru grâne,

………………………………

Lăudat pentru înmiresmatele ierburi. Pentru

frunze şi flori.

                          Lăudat că-n final

                          mă omori….”

20 octombrie 2020.

by

Referinţă Bibliografică

PROF. UNIV. DR. MIRCEA LĂZĂRESCU, SINGURĂTATEA LUI ADAM/ Revista Armonii Culturale, ISSN: 2247-1545. Adjud, Vrancea, RO/ Ediția: 20 octombrie 2020