bunicii mele Mãriuca
Zorile se iviserã de mult şi animalele zbiereau de foame în curte dar ea tragea de ea încã sã se ridice… O moleşealã nemaiştiutã o lipise de pat. Se îmbrãcã fãrã chef şi se îndrepta târşâindu-şi încãlţãrile cãtre poiata pãsãrilor pe care le hrãni cu grãunţe. Râni coteţul porcului, scoase apã din fântânã şi o rãsturnã în gãletar…
Un junghi îi fulgerã mijlocul şi se opri speriatã, apoi se încinse cu un fular de lânã întrebându-se în gând: “Nu eşti tu cumva, nu eşti Moartea mea, care-o sã mã ia?!…”
Împlinise de de curând 77 de ani dar asta nu era chiar un motiv ca s-o termine cu viaţa; erau încã femei prin sat mult mai bãtrâne decât ea şi tot umblau ca fetele mari… Ileana lui Vasile, Parascheva de peste drum, Tanţa lui Ghiţã, Maricica lui Ilie…tot un leat[1]! Veştejite şi uscate, cu picioarele strâmbe, unele fãrã dinţi, altele aduse din spate… Ptiuuu! Îşi fãcu semnul crucii, scuipã în sân şi deschise uşa chilerului[2]. Aici era locuşorul ei, refugiul în ceasul greu al încercãrilor, aici îşi petrecea puţinul rãgaz ori lungile seri ale iernilor vrâncene… torcând, ţesând sau cosând cu fire de lânã colorate chiar de ea dupã cum învãţase din vechime… „Din vechime” pentru cã învãţase carte numai de la alţii cãci mama o pãrãsise încã de la naştere pentru a merge în Ceruri, sus, la Dumnezeu. Crescuse şi ea cum putuse, mai cu una mai cu alta, mai mult cu lipsurile, pânã la vârsta mãritişului când, frumoasã fiind, pusese ochii pe ea un soldat proaspãt întors de pe front şi cu numele Ion. “Nicã”, aşa cum îl alintase de la bun început ea, o cucerise cu voioşia lui, cu uniforma şi cu melodiile populare cântate la muzicuţã, cu glumele lui . Şi apoi, era atât de frumos cã multe‚ multe femei i-au purtat râcã[3] sau i-au fãcut cu ulcica[4] prin sat!… „Cât am mai avut de tras pentru el, în viaţa asta, Doamneeee!”. Apoi au venit copii, doi bãieţi şi douã fete, Gicã, Mãrioara, Anişoara şi Titi pe care i-a crescut, i-a dat la şcoli mari şi s-au împrãştiat apoi prin lume lãsând-o singurã pentru a se bãlãbãni doar cu unchiaşul aista al ei…
Înconjurã cu privirea camera şi pereţii proaspãt spoiţi cu var… “Cât necaz şi cu pãreţii ãştia! Şi câtã muncã!” Întâi adunase balega uscatã, lãsatã de puţinii cai pe uliţã. Pe urmã lutul galben, clisos, de la Lutãrie. Pe urmã cãlcase lutul, balega şi apa frãmântându-le îndelung cu picioarele goale… ”Aveam putere pe atunci!” Pe urmã fãcuse chirpicii turnând lutul amestecat cu paie în forme pentru a se usca la soare… „Nicã, dragul de el, bãtuse împreunã cu un vecin leţurile, zdravãn, ca sã ţie! Şi a ţinut… cinzeci de ani!…”
Ţolici de coade colorate, covoare de lânã ţesute iarna trecutã zãceau, aşezate palii[5], palii, peste lada cu zestre, plinã cu cerşafuri frumos brodate tot de mânuţa ei… De la o vreme mânuţa asta a cam început sã-i tremure… iar la bucãtãrie mai scapã lucruri pe jos… Lâna covoarelor era de la oile ei, pe care le dãduse la ciobani, la stâna satului; mai pãstrase însã pânã nu demult, în podul casei, câteva gheme toarse, … Când a venit Colectiva i-a luat oile ; nu i-a mai lãsat nici una. Doar lâna lor îi mai rãmãsese, doar atât… Ce sã facã, n-a putut sã se împotriveascã hoţilor de comunişti… „Deh! Femeie amãrâtã cu patru copii!” Oile erau puţine dar bune, le dãduse la stânã dar când trecea anul, ciobanii îi dãdeau pe ele la schimb, caş, lapte şi lânã… „Ei, tot a fost bunã şi lâna asta la ceva! Mi-am mai facut cu ea treaba… Covoarele aistea, zestrea fetelor, o flanea lui Nicã, o fanşonetã[6] pentru mine, ciorachi…”. Acum lâna s-a terminat, fetele i s-au mãritat la oraş… ”Nu mai pun ele pe jos cioarsele mele!” Pentru cine sã mai ţeasã? “Am auzit cã au ieşit altele acum; lumea vrea dintr-alea, persiene… chiar şi pe la noi prin sat. Ţaţa Ioana cicã şi-a luat şi ea… cã-s prea frumoase! A lãsat cu limbã de moarte la nurori când o fi, sã i le dea peste groapã[7]. Aşa mãcar s-o bucura de ele ãi mai tineri, cã ţolici[8] azi nu se mai poartã!”
În colţul din dreapta al chilerului, aproape de fereastrã, aştepta cuminte şi rãbdãtor, Rãzboiul de Ţesut, prietenul de nãdejde şi pricina atâtor amintiri frumoase… Cãci cine altul, dacã nu el, sã fi mai fi pãstrat în tainã, atâtea zâmbete şi lacrimi, bucurii şi dureri? Doine, cântece de leagãn, cântece de voie bunã… ascultase (de câte ori?) vrãjit de vocea ei frumoasã în timp ce mâinile-i dibace mânuiau suveica, ghemul, furculiţa…
Se apropie de el şi îi îmbrãţişã lemnul parilor pictat dar ṣi ros de cari, îl îmbrãţişã strâns , înfocat şi strâns, cu lacrimi strivite printre gene, aşa cum îţi îmbrãţişezi omul drag ce va pleca de lângã tine în curând, la drum lung, fãrã a şti dacã mai revine vreodatã…
Apoi se duse la cuptorul din curte ca sã aţâţe focul.Vreascurile uscate se aprinserã uşor dar ca sã fie mai sigurã aruncã în vatrã şi o canã de gaz[9]… Acum putea adãuga liniştitã ṣi lemnele mai mari…
Reveni în chiler. Purta în mânã un topor şi o beşchie[10]…
Cãzurã mai întâi lemnele mici. Apoi , unul câte unul, parii groṣi …
………………………………………………………………………………………………………………..
În curtea casei de pe valea Siretului, focul cuptorului mistuia tot mai mult ceea ce mai rãmãsese din minunatul rãzboi de ţesut de altã datã. Lângã el, îngenuncheatã, o femeie bãtrânã lãcrima frângându-şi mâinile. Se stingea o viaţã…
© Mariana Bendou
NOTE__________________
[1] Leat= generaţie, vârstã
[2] Chiler=anexã a unei case ţãrãneşti cu rol de bucãtãrie
[3] râcã=picã, ciudã
[4] i-au fãcut cu ulcica= i-au fãcut vrãji
[5] palii-teancuri, vrafuri
[6] fanşonetã= şal gros
[7] sã i le dea peste groapã = sã i le dea de pomanã lângã mormânt
[8] ţolici= preşuri de coade
[9] gaz= aici cu sensul de petrol lampant
[10] beşchie = ferãstrãu
by 
 |
Referinţă Bibliografică |
Array
A trecut ceva timp, de la atacul informatic direct, de foarte rea-credinţă, prin care revista universală de creaţie şi atitudine culturală ARMONII CULTURALE (www.armoniiculturale.ro, înfiinţată la Adjud în februarie 2011), a fost desfiinţată aproape în totalitate. Dispariţia din spectrul online a acestei reviste, devenită în scurt timp valoroasă, prin numele care şi-au adus contribuţia la construirea acesteia, a constituit un real motiv de regret pentru cei peste 900 de colaboratori, de pe cinci continente. În perioada activităţii sale online, revista Armonii Culturale s-a constituit într-un pol pozitiv de atragere a scriitorilor valoroşi, atât din ţară, cât şi din diaspora..