IUBESC
Când primăvara înverzește
Bătrânul codru de la munte,
Îmi place să aud, adesea,
Cum păsările-ncep să cânte.
În cântul lor poți regăsi
Frumoase clipe neuitate
În care inima-ți zglobie
Mai fericită parcă bate.
Nimic nu-i minunat ca vara
Când susurul unui izvor
Timid l-asculți și-ți pleci urechea
S-atingi pământul roditor.
Iubesc și vântul când adie
Și răspândește peste tot
Mireasma fânului uscat
Și-a grâului din holdă copt.
Pe malul mării când privesc
Un răsărit aprins de soare,
Îmi place astrul când se scaldă
În dulcea mării sărutare.
Mi-s dragi potecile umbroase
Ce duc spre vârful munților,
Pe unde rătăcesc ciobanii
Când urcă către turma lor.
Iubesc și stropii grei de ploaie
Ce fac ca totul să renască,
Un fir de iarbă sau o floare
În lumea vie să trăiască.
Frumoasă-i noaptea înstelată
Cu minunatul ei decor,
Când pentru prima oară-n viață
Auzi spunându-ți te ador.
Și luna, care te privește
De pe înaltul ei tărâm,
Romantică-i când se ascunde
Pe după frunze de salcâm.
Iubesc ființa ce mi-e dragă
Și-o simt alături, lângă mine,
Trăind și respirând adânc
În dimineți de mai senine.
FRUNZE-NGĂLBENITE
Cad frunzele,
și cad îngălbenite…
azi cade una, cad două…
cad o mie,
și mâine sau poimâine,
sau poate altădată,
nu știu când or să cadă,
dar toate or să cadă…
Sunt toate-ngălbenite,
nu au nicio putere
de-aceea vântul toamnei,
grăbindu-le sfârșitul,
le scutură în aer,
le leagănă un pic,
le spulberă
și-acoperă pământul.
Aceste frunze mor,
și-n veci doar au să moară,
se-ngălbenesc în toamnă,
se troienesc sub tei,
și cad, cad toate,
acoperind cărarea
ca un covor de-aramă,
foșnind sub pașii mei.
Autor: Dumitrache (căs. TUDOR) Georgeta, clasa a XI-a I, Revista Lic. M. EMINESCU „NĂZUINȚE” Buzău, nr. 4-5, TRIM. II-III 1969-1970


