Către mamă…
Cum stai nopţile cu plânsul
Ca o jertfă din iubire,
Carnea ta cumplit mă doare,
Vine iarna s-o deşire.
Tâmpla toată numai râuri
Mă îndeamnă să tot caut
Taine îngropate-n tine
Ca un scâncet lin de flaut.
Sub aripi se-ncinge somnul,
Cum e zborul greu de lut
Şi eu te rostesc de-a pururi
Şi cu sufletul te-ascult.
Mult nevrednic pas de iarbă,
Frunţii tale îi dau seamă,
Când în somn s-or naşte iară
Flăcările tale, mamă…
*
Presemne
Când te doare sufletul, e semn
că morile de vânt macină
căderile în brumele din noapte;
când îţi plânge sufletul, e semn
că liliecii gândurilor au căzut din cuib
şi s-au lovit de razele lunii…
Dacă lacrimile sufletului
s-ar vărsa în afară, el ar seca
pierzându-şi veşnicia.
Când îţi plânge gândul, e semn
că tu eşti chematul să-mbraci cămaşa
înspinată a unui Iov brăzdat
de alt fel de lacrimi.
Orgolii policrome
Orgolii măreţe desculţe bizare,
ascunse în zâmbet lăuntric-
obeze varietăţi ale frustraţiilor…
Orgolii din infirmităţi de taină,
orgolii hulpave de urcuşuri facile
pe scări de serviciiu…
Orgolii nutrite de verii taipani
raţionali, lucizi, ne-ndurători, urcaţi
în măriri tenebroase din aste vremuri nebune…
Orgolii lovindu-ne brusc fără decenţă,
fără clemenţă, eclipsându-ne lumina
respiraţia până la amiaza răbdării…
Iată-i renăscuţi pe Satan şi pe Iago,
în costume sobre de orgolii multicolore,
pozând în apostoli supermoderni…
Iată-i pe semănătorii de moarte
mestecând lacomi rătăcite pofte
de infinite capricii, delicii…
ADEVĂRUL, CREDINŢA, CINSTEA
zac sechestrate în temniţa lui Satan
înconjurat de medaliaţii lui rechini.
Orgolii de sfertodocţi cu feţe fardate
şi respiraţii nocive…
Slăvite Cicero , O, tempora! o, mores!
Graţie lor ajuns-am pauperi
cu sufletul în două luntre…
A u t o p o r t r e t
N-a fost „mare poet”,
deşi a scris miresme, dureri,
şi alte „nimicuri” pe care
cei „mari” nu dădeau niciun ban.
El era poate un codru, poate
un izvor sau poate un anotimp
despre care
nu-i plăcea să se vorbească.
El doar descânta stelele
şi săruta pătimaş apa, luna,
închinându-se la aer
la strigătul deznădăjduit ,
la cer şi la oftatul oricărui cerşetor.
N-a fost filozof, deşi a căutat
piatra filozofală, chipul
vieţii de dincolo şi taina ultimei respiraţii,
ca să-i adâncească poruncile.
N-a fost pictor, deşi a pictat
pe oglinzile unor lacuri
sumedenie de tablouri care
se văd cu ochiul ochiului în
dispreţuita lui viaţă…
N-a fost compozitor deşi a compus
simfonii stelare care irigă
artere de-a lungul insomniilor.
N-a fost nimic din gloriile
care azi se trâmbiţează zgomotoos…
Aşa că nu-l mai slăviţi înjurându-l
în faţa fostei statuii demolate de voi!


