Referitor la icoane, am convingerea că este foarte greu de închipuit că o biserică ortodoxă poate fi lipsită de pictura murală. Aşa cum sunt sigur că aţi observat cu toţii, aceasta acoperă de obicei întreaga suprafaţă interioară a zidurilor bisericii şi, uneori, cu precădere în cazul bisericilor româneşti din nordul Moldovei, chiar şi suprafaţa exterioară. Folosirea şi venerarea icoanelor a fost integrată în chip fiinţial manifestărilor cultului divin public. Intrând în biserică, orice credincios se închină mai întâi la icoanele de pe iconostasul din mijlocul naosului şi la cele de pe catapeteasmă şi numai după aceea îşi caută un loc din care să participe la sfintele slujbe. Pentru acest credincios icoana nu este doar o simplă imagine sacră. Ea ne dă sentimentul real al prezenţei lui Dumnezeu şi a sfinţilor.
Ce reprezintă, ce este, de fapt, iconografia? Ea este arta creştină a picturii icoanelor care îi reprezintă pe Iisus Hristos, pe Maica Domnului şi pe sfinţi, dar şi episoade din vieţile acestora. În acelaşi timp, iconografia presupune şi înfăţişarea unor episoade biblice, cât mai multe cu putinţă, chiar şi scene alegorice, astfel încât acestea să nu rămână simple imagini nereprezentative, ci să se însumeze într-o formă de manifestare vizuală, în timp şi spaţiu, a realităţii dumnezeieşti invizibile. Firesc, Biserica Ortodoxă priveşte şi admite icoana ca obiect de cult, ilustrând pictural învăţătura creştină prin alăturarea ei Sfintelor Moaşte, cărţilor liturgice şi aşa mai departe. De ce oare o admite şi o încurajează? Pentru că Biserica Ortodoxă este cea care recunoaşte întruparea Fiului lui Dumnezeu – a doua persoană a Sfintei Treimi, ca Dumnezeu adevărat şi ca Om adevărat, icoanele fiind, sub acest aspect, mărturii ale adevărului cuprins în Sfânta Scriptură şi nu simple compoziţii artistice. Nu veţi găsi niciodată icoana înfăţişând pe Dumnezeu ori pe Sfântul Duh, pentru că omul nu I-a văzut, nu ştie cum arată pentru a putea să-i redea în icoane. Nu le poate face statuie! Creştinul credincios nu se închină icoanei, picturii propriu-zise, ca unui idol, ci se închină reprezentării acesteia, sfântului ori Fiului sau Maicii Domnului, pe care el, prin strămoşii săi, i-a văzut în realitate, i-a cunoscut privindu-i şi ascultându-i, asistând într-un fel sau altul, în plan apropiat sau îndepărtat, la faptele lor. Închinându-se icoanei lui Iisus Hristos, acesta fiind pictat în diferite momente – naştere, botez, intrare în Ierusalim, arătarea la faţă, răstignire pe cruce şi aşa mai departe, creştinul se închină Lui Dumnezeu Tatăl – „făcătorul cerului şi al pământului, al tuturor celor văzute şi nevăzute”, întrucât în El sunt şi Fiul şi Sfântul Duh, Treimea Sfântă şi nedespărţită…
Icoanele urmează în general textul Scripturii sau al Vieţii Sfinţilor reprezentaţi în ele, astfel că figurile acestor personaje sunt recognoscibile graţie unor trăsături sau caracteristici specifice. Adevărat, acestea au fost codificate, mai târziu, în Erminii (Manuale de iconografie). Avem în vedere faptul că scopul urmărit în pictura bisericească nu este reprezentarea carnală veridică a personajelor arătate mai sus, ca şi când chipurile lor ar fi vii, ci se urmăreşte, mai degrabă, o reprezentare asemănătoare Sfintelor Moaşte. De aceea figurile sunt prezentate stilizat – ascetice, transfigurate.
De obicei, fondul icoanelor este auriu pentru cele lucrate pe lemn, sau albastru în cazul frescelor, sugerând lumina dumnezeiască şi harul Duhului Sfânt în care sunt scăldate chipurile sfinţilor. Desigur, veţi observa, dacă nu aţi constatat deja, că imaginea este bidimensională, pentru că, aşa cum precizam mai sus, nu se doreşte în credinţa ortodoxă o reprezentare a realităţilor materiale, ci dimpotrivă. Icoana foloseşte perspectiva inversă, adică personajele reprezentate să privească spre credinciosul care, la rândul său, le priveşte. Ea este întoarsă spre privitor, stabilind cu el un contact direct. În acest fel icoanele sunt ferestre deschise spre Împărăţia Cerului, pe care o lasă să se întrevadă.
De toate aceste amănunte a ţinut seama şi prietenul meu, preotul Pavel, încă de atunci când a întocmit planul picturilor pe zidurile interioare ale bisericii construite prin osârdia sa şi a enoriaşilor, ţinând seamă, atent, de suportul pe care urmau a fi executate icoanele şi de pregătirea acestui suport, iar pictorul Virgil Moraru şi echipa sa au ţinut seamă cu sfinţenie de regulile de bază ale iconografiei creştin-ortodoxe. Eu am fost convins de aceste aspecte încă de atunci când mi-a arătat, pentru prima oară, biserica, în linişte, fiind doar noi doi în faţa acelor picturi magistral executate, cel puţin pentru ochiul şi înţelegerea mea. Mai apoi, aproape la fiecare biserică vizitată, făcea scurte aprecieri şi comparaţii cu pictura din biserica sa, fie că ne aflam la mănăstiri din judeţul Iaşi, Neamţ sau Olt, fie că ne aflam în interiorul unor biserici ale mănăstirilor şi schiturilor din Sfântul Munte Athos. Nu era vorba, obligatoriu, de comparaţii de dragul picturii din biserica sa, după cum nu era vorba de laudă de sine, ci erau momente prielnice reluării unor relatări referitoare la tipicul picturii bisericeşti, dar şi la greutăţile depăşite şi la bucuriile avute în timpul construcţiei sfântului locaş.
Bunăoară, odată ajunşi în interiorul bisericii de la Schitul Sfântul Ilie (Athos), am avut ocazia să-l văd pe Pavel, poate pentru prima oară, uimit de ceea ce ni se înfăţişa ochilor. Nu doar spaţiul generos şi înălţimea impresionantă sau grosimea pereţilor şi a stâlpilor de susţinere încorporaţi în aceştia, cred că au fost izvorul acestei atitudini. În mod sigur, l-a uimit deschiderea mare şi bogăţia de culori a catapetesmei lucrată în lemn şi acoperită de icoane pictate de mână binecuvântată. Şi eu am făcut ochii mari şi nu-mi venea să-mi dezlipesc privirea de pe acele picturi atât de frumoase. Lumina soarelui pătrundea puternic în interior prin ferestre multe şi largi operate, chiar şi sus, în pereţii înalţi ai cupolei, făcând ca auriul de fond general de pe iconostas şi de pe ramele masive ale icoanei făcătoare de minuni a Maicii Domnului (Cea care lăcrimează), precum şi de pe icoana Sfântului Proroc Ilie ori a Sfântului Arhanghel Gavriil şi de pe altele, să strălucească. Iar acest „fenomen” era amplificat şi întreţinut de curăţenia desăvârşită a întregului interior. Nu se zărea fir de praf pe nicăieri.
L-am întrebat în şoaptă:
– Ce părere ai, amice? Te-a încremenit cu adevărat înfăţişarea acestei biserici…
– Măi, omule, adevăr grăieşti! a şoptit el de îndată. Este o imagine de ansamblu cum rar întâlneşti… Când ieşim afară, să-ţi mai povestesc câte ceva, până să ne urcăm în microbuz, că mi-am amintit acum.
– Desigur, cu mare plăcere te ascult, am zis şi aşa am făcut, nerăbdător să-l ascult.
– La biserica noastră, precum ţi-am povestit cândva, am început pictura de sus, cu chipul Domnului Iisus, la care mă rugam eu adeseori după aceea… Eu am făcut documentaţia picturii bisericeşti, ţinând seama de toate canoanele în domeniu, dar şi de dorinţa mea neexprimată. Am decis să merg pe un stil neobizantin, în ideea că numai acesta poate să ofere, prin pictura respectivă, un element de învăţătură religioasă. Este un stil care poate oferi credincioşilor, prin icoane, o sumă a adevărurilor creştine. Am mers pe ideea ca şi acel credincios care nu ştie să citească, să poată înţelege, privind icoanele, la fel de mult ca şi când ar fi citit despre Iisus şi Maica Sa, despre Dumnezeu şi Sfântul Duh, despre sfinţi şi faptele tuturor celor pictaţi. În mintea lor, icoana ţine legătura dintre ei şi ceea ce înfăţişează, respectiv, pe Domnul Iisus, pe Maica Sa, pe sfinţi…, în diferite ipostase reale, aşa cum i-au avut oamenii în faţa lor pe pământ, dar, în acelaşi timp, înfăţişează ochilor ideea morţii şi a vieţii de dincolo de mormânt. Am dorit ca icoanele să „vorbească” despre înfrângerea dorinţelor trupeşti, despre curăţenia sufletului şi nevinovăţia creştină. Eu cred că numai aşa, vorbind de rolul picturii, aceasta poate convinge despre rolul credinţei în ceea ce priveşte dispreţuirea frumuseţii trecătoare şi a lumii stăpânite de patimi. Iar expresia chipurilor înfăţişate, culorile folosite, fondul general al icoanelor, au un mare rol în această direcţie. Aşa am gândit eu că trebuie să fie şi pictura de pe stâlpii turnului mare, după cum am observat că îi numeşti tu, Mariane, care stâlpi sunt, în fapt, scheletul naosului. Pe ei sunt pictaţi cei patru evanghelişti, dar aminteşte-ţi câtă lumină este în ochii lor, câtă blândeţe, smerenie şi cuvioşie… Acel plan-deviz pentru pictură, despre care am amintit, l-am prezentat la Bucureşti şi află, prietene, că mi l-a aprobat Comisia de pictură bisericească!
Exclamaţia sa plină de încântare, a sunat ca o mare izbândă, de unde am concluzionat că acel plan, pentru oricine, este foarte important, că trebuie să conţină schiţe şi explicaţii ample, dar şi de amănunt, care să convingă. Nu mai vorbesc despre hermeneutica picturii bisericeşti, obligatoriu de respectat. Pauza a fost scurtă, necesară unui schimb rapid de priviri şi impresii cu ceilalţi preoţi. Părintele Pavel era foarte nerăbdător să-mi povestească amintirile ce l-au năpădit în Biserica Sfântului Ilie, ceea ce a şi făcut imediat, până să ajungem la maşină.
– Deci, am plecat de la icoana mare, Pantocrator, am mers în jos şi am ajuns la altar. Eu, care urmăream zilnic cât şi, mai ales, cum s-a lucrat, odată ajunşi aici cu lucrul, am chemat meşterii, adică toată echipa pictorului, la o mică discuţie. Nu eram mulţumit de felul în care arătau genunchii Maicii Domnului. Ei au înţeles şi au întrerupt puţin lucrul să se sfătuiască despre ce se poate face şi cum anume, pentru a corecta ceea ce le-am arătat. În ziua aceea nu au mai lucrat. Cred că le trebuia o vopsea anume sau timp necesar uscării lucrării făcute. Eu, stând, cum îmi făcusem deja obiceiul, de vorbă cu mine însumi, o priveam pe Maica Domnului şi-mi trimiteam în tăcere cuvintele spre ea şi parcă îmi veneau înapoi şi atunci m-am trezit şi i-am vorbit din suflet aşa: Binecuvântează-mă, Maică a Domnului! Luminează-mă atunci când puterile mele de om mă lasă! Şterge-mi mie lacrima neştiută şi roagă-te pentru biet sufletul meu! Mă rugam şi plângeam în singurătatea aceea şi iarăşi tresăream, pentru că atât de intens mi se părea că îşi înclină capul şi privirea i se încălzeşte, încât, uneori, cred că se întâmplase chiar aşa…. Nu! Categoric, nu aş fi rezistat fără acest sprijin, pe care l-am simţit de multe ori, nu numai în legătură cu pictura… Este încăpător geamantanul meu cu amintiri, Marian, dă pe dinafară, a şoptit Pavel când tocmai ajunsesem la maşină şi trebuia să urcăm şi noi, ceilalţi fiind deja în aşteptarea noastră.
Privise, odată cu aceste cuvinte, peste mine, dincolo de mine, către un teren ceva mai înalt după care se putea observa sau ghici marea cu adâncul său acoperit de ape incredibil de limpezi şi albastre. Am înţeles din acea privire că doar maniera în care voi şti să scotocesc prin cufărul său doldora de întâmplări îmi va da posibilitatea să declanşez povestiri din care să pot încropi jurnalul unui preot-ziditor de biserică…

*

Au fost destule clipe, situaţii, împrejurări, care să-mi prilejuiască dezvelirea amintirilor de către acest om cu desăvârşire dedicat muncii la care se angajase cu toate forţele sale intelectuale, fizice şi spirituale. Îndestulătoare au fost cu adevărat, dar nu am ştiut întotdeauna să le exploatez în folosul scrisului şi regret sincer acest aspect. Am avut întotdeauna impresia că am golit sacii datelor de care am nevoie. Nu a fost aşa. Printre altele, mi-a adus, ca din întâmplare, oameni în curtea casei lui, la masa lui, alteori. Am fost cu dânsul şi soţia sa în vizită la alte persoane, în oraşul Paşcani, cum ar fi doamna profesoară Nicoleta Maria Rotariu, cea care a corectat după editare volumul „Dor de Bucovina” şi, mai apoi, cartea dedicată copiilor – „Captiv pe tărâmul copilăriei”. Am fost, de asemenea, în vizită la doamna profesoară Cazacu Viorica, al cărei soţ, preot, decedase nu de mult timp. Am auzit din gura acestor două doamne o parte din opiniile pe care au dorit să le exprime, dar nu mi-am notat imediat ajuns acasă. M-am bazat pe memorie, de parcă nu aş fi cunoscut că şi ea este erodată în timp. Şi a trecut ceva vreme de atunci şi până acum. Un aspect este sigur, totuşi. Toate gândurile împărtăşite au fost laudative la adresa părintelui Pavel şi pline de înţelegere a tuturor încercărilor şi greutăţilor prin care a trecut prezbitera, prietena noastră comună, Mariana, în toţi acei douăzeci de ani lungi şi încărcaţi de grijă, emoţie, muncă, răspundere, zbatere fără de sfârşit.
Cu toate acestea, am să trec în revistă câteva alte opinii aparţinând altor oameni, care răspunseseră la câteva întrebări ale prietenului nostru Andrei Pavel, înainte de ziua sfinţirii bisericii, pe care le-a imortalizat în filmul dedicat Bisericii de la Dumbrăviţa şi ctitorului său. Nu au fost oameni departe de satul acela şi nici de biserică, ci enoriaşi apropiaţi cu sufletul şi inima de noul locaş de cult şi de păstorul lor. Parţial, am auzit şi eu părerile exprimate, dar în alte împrejurări şi mai târziu, de la aceleaşi persoane şi de la altele cunoscute acasă la părintele Pavel, la grădiniţa unde lucra soţia dânsului, la Centrul cultural şi aşa mai departe, dar după ce ecoul sărbătorii sfinţirii se stinsese. Oricum şi oriunde, fondul aprecierii şi al cuvintelor despre biserică şi preot, despre construcţie şi eforturi, era mereu acelaşi. Prima întrebare suna cam aşa: „Aţi lucrat 20 de ani împreună cu preotul la ridicarea sfintei biserici. Se apropie un moment important: sfinţirea bisericii… Cum aţi colaborat pe şantier, cum aţi depăşit anumite dificultăţi, care este satisfacţia pe care o aveţi acum?”
– … La început, cu şantierul, o fost greu, o fost muncă…, a subliniat domnul Ioan (Nică) Nechifor, epitrop, în cuvinte ce purtau accentul graiului specific locului, uneori greu de înţeles de un neavizat ca mine, cu licăr de mare bucurie în voce, de la bun început. S-o muncit foarte mult. Eu om fost aici tot timpul, să spuie părintele! Tot timpul eu om fost prezent aicea. Şi prin sat şi cu banii… Eu om fost prezent tot timpul şi-acum om ajuns la momentul…, la momentul fericirii. E momentul de fericire, că om ajuns de atunci la timpul ăsta, când am început… şi aveam 60 de ani şi am ajuns acum la 82 de ani… Este o satisfacţie nepomenită, în primul rând, eu spun aşa: O satisfacţie prea mulţumită, prea mult am făcut… Da, s-o tras, s-o muncit… s-o cheltuit. Şi cu bine şi cu răul, am mers înainte… Ce alte dificultăţi? Dificultăţi am întâmpinat destule, aşa cum sunt oriunde este de muncă… Or fi fost destule şi descurajări din partea oamenilor… Că, uite aşa, o fost cărămidă de la Ciurea, de la Slobozia, dar nu o fost bună. O fost schimbată şi au adus alta, adică altă muncă şi alţi bani şi altă nemulţumire… Apoi, e adevărat că o fost dificultăţi mari cu oamenii, cu mersul prin sat, tot la fel… Aveam un grup… Om fost câţiva oameni care om umblat şi ne-om ţinut de treaba asta… Da’ mergea şi părintele cu noi, mergea când putea, de multe ori… Că mai avea treabă în şantier, n-o putut să fie cu noi mereu. Duminică dimineaţa la slujbă, pe urmă hai prin sat, zî de zî, dar eu, de părintele nu m-am dezlipit niciodată… Păi da, mulţumim lui Dumnezeu că ne-au ţinut roatele, picioarele! Ha, ha! Ce să facem? Asta-i treaba! Asta e şi mulţumim că am ajuns la zilele aiestea s-o vedem şi sfinţită şi-om vedea ce ne-o mai da Dumnezeu…
La aceeaşi întrebare, la care s-a adăugat şi rugămintea de a spune ce simte, ce părere are despre oficierea sfintei slujbe de sfinţire a bisericii de către însuşi ÎPS Teofan, doamna Coca Elena Miron, femeie între două vârste, localnică, energică şi cu privire directă, membră a Comitetului Parohial, a fost fericită să aibă ocazia de a fi intervievată şi a răspuns pe un ton aproape oficial, ca la o conferinţă, aşa cum mi s-a părut şi în acea zi de sărbătoare, vorbind mulţimii din altarul de vară:
– În calitatea de cetăţean al comunei Ruginoasa, sunt mândră că am ajuns la acest moment şi suntem oarecum pregătiţi să îl primim pentru a doua oară pe ÎPS Teofan, să vină în rândurile noastre pentru sfinţirea acestui locaş. Am sprijinit părintele, întrucât atunci când s-a gândit să facă acest sfânt locaş era un preot tânăr şi… o trebuit să fie sprijinit de enoriaşi, că aşa este omeneşte şi aşa este creştineşte. Şi l-am sprijinit şi în legătură cu renovarea bisericii vechi, care era de foarte mulţi ani folosită şi care era micuţă, şi nu mai făcea faţă, că ne-am mai înmulţit şi noi, populaţia. Şi ne-a rugat preotul să ne apucăm de treabă, să contribuim de la mic la mare să ridicăm o biserică nouă, cu toate că greutăţile s-au ştiut dinainte că sunt enorme. Dânsul ne-a explicat treaba asta şi ne-a întrebat dacă suntem de acord să facem ce-a zis. Noi am spus că ajutăm părintele şi pornim la drum, cu bine-cu rău, să facem acest locaş. Şi Dumnezeu ne-a ajutat şi acum suntem mulţumiţi că o sfinţim şi îi mulţumim şi lui Dumnezeu pentru tot ajutorul…
– Sunt, totuşi, 20 de ani. Cum vi se pare că…?
– Douăzeci de ani, s-a grăbit doamna Coca să răspundă înainte de a auzi întreaga întrebare, douăzeci de ani o fost foarte greu, să ştiţi, foarte greu o fost. Când o pornit părintele la început, era criza mare, era…, ştiţi şi dumneavoastră cum era… Lumea nu prea voia, nu prea se învoia, dar s-o dat de partea părintelui încet-încet, că avea dreptate dânsul în ce ne spunea. Iar ca o pildă…, pot să dau exemplu de la noi, din casă. Părinţii mei au fost primii care în Ruginoasa le-o spus de la început: „stai binişor, părinte, că nu ne mai trebuie o biserică, că o aveam pe asta mică!” Tatăl meu a fost primul enoriaş care i-a spus să nu se implice la ridicarea acestui locaş…, dar tot el, după ce-o văzut că părintele o hotărât aşa, o venit şi i-a spus: „părinte…, eu…, murise de acum mama, şi o spus aşa: eu am rămas singur. Aşa că, la fiecare pensie a mea am să dau câte cinci sute de lei”. Ei, aşa s-o ţinut de cuvânt până acum doi-trei ani când, înainte cu o săptămână de a muri, o venit şi o spus:
„Părinte, ăştia sunt ultimii bănuţi a mei.” Că pe urmă, la patru zile, o murit, dar el o fost şi o spus: copiilor, de acum să continuaţi voi, că şi eu am dat, dar au fost nişte credincioşi mereu… Şi pentru asta îi mulţumim părintelui că o muncit tare mult să ridice această biserică! Nici nu o crezut lumea că la noi, în Ruginoasa, se va ridica… nu o biserică, ci o Catedrală! Înainte, hramul bisericii era la noi, cu cea veche, „Înălţarea Domnului”. Ei! Acum, de când s-o făcut pentru Sfinţii Petru şi Pavel, hramul va fi atunci. Se organizează hramuri frumoase, de când s-a ridicat şi este toată lumea mulţumită…
Şi noi am umblat prin sat de-am strâns bănuţi. Am contribuit şi noi cu toată lumea, plus că s-au schimbat rânduri întregi de meseriaşi şi o fost nevoie să contribuim şi cu mâncare, că nu s-o putut altfel… Şi iar îi mulţumim şi Părintelui Preaînaltul că şi el vine acum la noi pentru a doua oară… A doua oară în slujbă aşa mare şi ne-a ajutat şi dumnealui şi părintele protopop de la Paşcani ne-a ajutat foarte mult aşa că… ne bucurăm şi le mulţumim. Ne bucurăm iar că această biserică este făcută numai cu sprijinul părintelui şi al enoriaşilor. Cu munca lui, că o muncit toţi anii ăştia pe rupte. El, cred că nu dormea… liniştit… acasă. Se ducea cât mânca… şi venea la treabă iar. A venit un copil şi, acum, când am terminat biserica, o ajuns… în vârstă! Nu putem să spunem cum ne simţim! Nu putem să spunem… Aşa de greu trăim într-un fel anume momentele astea…, că ne bucurăm aşa de mult… Mai sunt patru săptămâni, dar parcă aş vrea să spun că timpul zboară! Am anunţat toate neamurile, toate! Să vină să se bucure cu noi toţi, aici, că suntem fericiţi…
Mai grăitor decât atât cred că nici nu s-ar fi putut exprima cineva din mulţimea enoriaşilor. Bucuria lor era prea mare să mai poată lega cuvintele şi gândurile într-o altfel de exprimare. Se uitaseră zilele lungi şi pline de greutăţi, se uitaseră zilele de neîncredere şi de aşteptare, dar nu-şi pierduseră credinţa şi speranţa. Erau uimiţi, în felul lor, cum de putuseră să facă tot ceea ce acum se înălţa maiestuos sub cer, cu turlele şi crucile strălucind sub lumina soarelui mângâietor. Erau fericiţi ca atunci când aşteptau ziua botezului fiului sau nepotului din casa fiecăruia. Aşa se exprima şi doamna Magda Ungureanu, profesoară de limba română, care a fost o viaţă de om directoare, sub conducerea domniei sale înălţându-se Şcoala Dumbrăviţa. Acum este pensionară. Se ocupă de gospodărie, preocupată de sănătatea dânsei şi a soţului, cu grija copiilor aflaţi în străinătate. Se îmbracă la fel ca restul lumii din sat şi citeşte, îndrăgostită încă de literatură, cu deosebire de poezie. Este vecină a familiei Pavel şi, după cum m-am convins de câte ori reveneam în Ruginoasa, este o bună prietenă cu Mariana Pavel. Ne împrietenisem, mijlocitoare în această relaţie fiind cărţile mele şi unele poezii publicate pe internet şi pe care le citeau împreună, la cafea, le analizau şi le comentau înainte ca preoteasa să plece la şcoală. Domnia sa era aşa de mult doritoare să-mi citească noile cărţi, încât a făcut un efort mare să vină la Câmpulung Moldovenesc pentru a fi martoră la evenimentul lansării volumului „Dor de Bucovina”, pe care-l citise deja în stadiu de ciornă fiind, pe episoade, împreună cu prietena noastră comună. Pe lângă discuţiile despre literatură, aduceam vorba, pe nepusă masă, despre biserică…
– Ei bine, aveţi biserica aproape, auziţi clopotul şi chiar slujba de acasă, doamna Magda… Vă mai obosiţi să mergeţi până acolo sau…?!
– Ha, ha, ha! Domnule Marian, înţeleg că vreţi să mă prindeţi cu minciuna, dar nu este nevoie, că vă spun eu singură. Merg la biserică pentru că aşa trebuie şi pentru că-mi este drag să particip la slujbe… Da, merg, dar nu întotdeauna. Mai sunt zile în care sănătatea nu-mi permite, mai sunt plecată de acasă cu treburi şi, uite aşa, trec zilele şi nopţile. Ce să facem şi noi? Ne împărţim timpul, cât îl mai avem dat să-l trăim, acolo unde nevoile ne cheamă…
– În legătură cu biserica, altele decât cele auzite de mine de obicei, ce amintiri aveţi, doamna Magda?
– Amintiri? Ehe! Sunt multe… Eu cu bărbatul meu am înţeles de la început că este bine ce dorea părintele să facă, dar am înţeles şi cât de greu va fi să ducă la bun sfârşit planul. Uneori, mai mult la începuturi, când toate lucrurile mergeau greoi, mă cam descurajasem şi eu, recunosc. Îmi pierdusem încrederea. Oamenii nu prea aveau de unde să adune… Eram după acea nenorocită de revoluţie care, vrem sau nu, trebuie să recunoaştem că ne-a cam dat peste cap cu multe. Dacă la început se părea că libertatea ne aduce belşugul pe tavă, nu peste mult timp ne-a adus doar sărăcie şi nefericire. Oamenii îşi pierdeau locurile de muncă, alţii plecau departe, chiar şi peste hotare, să câştige bani pentru a-şi întreţine familiile, alţii să se îmbogăţească… Din păcate, cam mulţi s-au întors cu coada între picioare, iar alţii au rămas acolo, dar familiile şi le-au destrămat. Sunt puţini care s-au realizat „afară”, dar ne mândrim că avem şi dintre aceştia. Şi eu am…, dar nu este vorba de mine…
– Da, sunt de acord şi împărtăşesc ideile exprimate de dumneavoastră. Aş dori, dacă sunteţi amabilă, despre părintele Pavel…, câteva cuvinte…
– Ce aş mai putea eu spune? Sunteţi prieteni, vă înţelegeţi foarte bine, am văzut…, aşa că…
– Nu, nu o luaţi ca o glumă. Vă întrebam, pentru că aţi fost aproape, martor ocular, participant şi…
– Da, domnule Marian, înţeleg… Părintele a făcut toate planurile şi nu permitea aproape nimănui să încerce să i le strice.
Nici nu aveţi idee cât de căpos este când îşi propune să facă ceva. Este adevărat, îşi propune după ce analizează dumnealui în mintea sa. Nu prea greşeşte, dacă asta vreţi să aflaţi. Le gândeşte adânc, nu aruncă aşa aiurea idei şi propuneri. Este cumpătat în astea şi în toate de ale bisericii. Mai calcă şi dumnealui strâmb, că nimeni nu este perfect în lumea pământeană, dar cu ale bisericii nu glumeşte niciodată. Toate sunt ca la carte planificate şi orânduite… A muncit mult, foarte mult. Cine nu spune treaba asta, este un mincinos sau un duşman şi atât. Din nefericire, pentru familie, a stat prea mult pe acolo, la biserică, cu treburile toate pe seama dumnealui şi a cam neglijat familia. Părinţelul nu mai avea timp de copii şi de preoteasă. S-a înhămat la treabă şi a mers pe drumul acela… Dar, recunoaşteţi, că aţi văzut biserica… Nu a făcut un lucru minunat? A făcut părinţelul nostru o catedrală, nu o biserică! Îţi este mai mare dragul să mergi acolo să te închini şi să te rogi Domnului…
– Da, doamna Magda. Am văzut-o de mai multe ori şi mă minunez de câte ori o văd şi intru. Este grandioasă şi neasemuit de frumoasă. Nu-mi amintesc să fi văzut la viaţa mea o biserică mai mare şi mai frumoasă undeva, la ţară, cum ne exprimăm în general. În nicio comună nu am văzut…
– Aşa este şi, de ce să n-o spun, eu, una, mă mândresc cu biserica noastră. Mulţumim Domnului că ne-a ajutat şi s-a liniştit şi omul acesta până la urmă!
– Adică…, ce doriţi să spuneţi cu expresia „s-a liniştit şi omul acesta”, doamna Magda?
– Păi…, asta spun. S-a liniştit. Stă şi părinţelul pe acasă, face treabă în curte şi pe afară, se ocupă de grădină, de pomi, merge la cumpărături şi…, uite, ne face nouă cafeaua… Eu beau cafeaua cu Mariana că-mi place cum o face părintele Măturică!
– Cum aţi zis? Nu înţeleg care este…
– Normal că nu înţelegeţi, că nu aveţi ce şi de unde, dar vă spun eu… Mulţi ani a fost şi aici, acasă, multă treabă de făcut, dar părintele mergea la treaba lui de la biserică. De când a terminat, s-a liniştit. Dimineaţa la cinci şi jumătate este cu măturica în mână prin curte şi în faţa casei la drum. Nu lasă nicio frunză. Face curăţenie mai bine ca o femeie. După ce-şi termină treaba, se schimbă şi el ca omul, îşi ia odăjdiile, dar nu pleacă decât după ce ne face nouă cafeaua… Nu, nu stă cu noi la cafea! L-am văzut o dată, l-am văzut de două ori, l-am văzut şi toată toamna, l-am văzut şi primăvara făcând de toate, dar parcă mereu este cu măturica în mână… Şi, uite, aşa, odată, nu ştiu cu cine vorbeam, cred că în casă cu bărbatu-meu… Mai scoală, măi, omule, că avem treabă! Părintele Măturică este de o oră prin curte şi prin grădină şi tu…? Da, cred că de acolo a venit vorba…
Acum ne mai distrăm şi noi la o cafea. Nu se supără când îi zic, pentru că ştie dumnealui că o zic în glumă şi nu în public…
– Şi cu făcutul cafelei… cum este? Nu înţeleg…
– Cine înţelege? Nu ştiu cum o face aşa bună. Am încercat să-l imit, că m-am uitat la dânsul cum face, dar nu mi-a ieşit la fel de bună. Nici Mariana n-o reuşeşte aşa de bună. Nu pleacă la biserică, până nu ne lasă cafeaua gata făcută în ibric.
– Da, am observat şi eu de câte ori am fost aici. Eu nu beau decât rar, la taifas, peste măsura mea… Am o cafea specială, vegetariană. Cred că părintele este mândru că vă place, o pregăteşte cu drag şi pune în ea o rugăciune, iar dumneavoastră două îl lăudaţi în cor că este grozavă, ca să aveţi zilnic cafeaua, fără muncă, gata făcută… Cred că acesta-i planul domniilor voastre!
– Ha, ha, ha! Mereu aveţi haz… Ei, nu, domnule Marian! Mai glumim şi noi…, dar să ştiţi că face cafea bună… În plus, este bun de glume părinţelu’ şi te dispune, îţi face ziua mai frumoasă. Nu refuză oamenii care-l cheamă acasă. Că plouă sau ninge, nu contează. Părintele pleacă. O fi şi el obosit sau nemâncat, nu contează. La orice oră se duce acolo unde este nevoie de el. Este foarte săritor la toate nevoile şi vorbeşte cu oamenii, ţine aproape de ei, nu este un îngâmfat. Mai glumeşte, mai râde şi, uite aşa, să ştiţi că este iubit de comunitate…
– Foarte frumos! Aşa trebuie să fie, de fapt, oricare preot şi mă bucur sincer să aud că prietenul nostru este iubit de turma păstorită de el. Doamna Magda, eu vă mulţumesc sincer! Din una în alta, de la literatură la biserică, aţi făcut portretul acestui om şi, cine ştie, poate vă aşez pictura într-un album, într-o carte, cândva…
– Aşa să fie! Să vă ajute Dumnezeu, dar nu cred că veţi scrie despre mine… Am zis şi eu, aşa, doar câteva vorbe, care nu merită să fie luate în seamă…
– Aceste vorbe se pot adăuga altora şi, uite, aşa, cum vă exprimaţi dumneavoastră, adunate toate la un loc, este posibil să fie prezentate într-un capitol despre oameni şi fapte…
Când făceam această afirmaţie, gândesc acum cât se poate de sincer, nu credeam că memoria va fi suficient de fidelă şi îmi va actualiza aceste dialoguri de care mă folosesc acum. Mă bucur şi aştern cu drag toate cuvintele, bune sau rele, pentru a întregi portretul acestui om, care, cel puţin prin ceea ce a reuşit să ofere semenilor săi, merită a se vorbi despre domnia sa prin folosirea expresiei „omul sfinţeşte locul”. Da! Părintele Pavel, cred cu toată convingerea, este unul dintre cei care sfinţesc locul, iar dumnealui îl sfinţeşte şi la propriu şi la figurat, iar convingerea mea, în parte, este împărtăşită şi de alţi oameni, voit sau întâmplător, martori ai lucrărilor şi lucrurilor petrecute aici, la Dumbrăviţa, la iniţiativa şi la chemarea părintelui Pavel Pavel…

by

Referinţă Bibliografică

RUGINOASA – Istorie, Credinţă şi Cultură – fragment./ Revista Armonii Culturale, ISSN: 2247-1545. Adjud, Vrancea, RO/ Ediția: 23 martie 2016