Your message has been sent, you will be contacted soon
Revista Armonii Culturale

Call Me Now!

Închide
Prima pagină » INTERVIU » 20 DE ÎNTREBĂRI – 20 DE RĂSPUNSURI: SIBIANA MIRELA ANTOCHE – INTERVIU CU SCRIITOAREA NADIA URIAN, CRISTEȘTII CICEULUI, BISTRIȚA NĂSĂUD

20 DE ÎNTREBĂRI – 20 DE RĂSPUNSURI: SIBIANA MIRELA ANTOCHE – INTERVIU CU SCRIITOAREA NADIA URIAN, CRISTEȘTII CICEULUI, BISTRIȚA NĂSĂUD

20 DE ÎNTREBĂRI – 20 DE RĂSPUNSURI

SIBIANA MIRELA ANTOCHE – INTERVIU CU SCRIITOAREA NADIA URIAN, CRISTEȘTII CICEULUI, BISTRIȚA NĂSĂUD

SMA: Pentru persoanele care nu au avut ocazia să vă cunoască, ne puteți spune câteva lucruri despre dumneavoastră?
NU: M-am născut, am locuit și am muncit la sat, (după ce mi-am terminat studiile la Năsăud și Cluj -Napoca). Sunt absolventă a Liceului Pedagogic Năsăud-promoția 1984, a Facultății de Psihologie și Științe ale Educației, 2008, finalizat cu un master în Consiliere și Asistență Psihopedagogică, 2010, Cluj-Napoca, și a unui program de Reconversie Profesională-Istorie, a Facultății de Istorie și Filosofie, Cluj-Napoca-2012. Lucrez împreună cu soțul meu, în școala din localitate, de ani mulți aici am amenajat și un muzeu, o expoziție muzeistică, la etajul Căminului Cultural din localitate. Cărțile, muzeul, activitățile extrașcolare, multe în parteneriat cu biserica, toate fac parte din același proiect de salvare sau măcar de conservare a ceea ce mai păstrăm în satele noastre.


SMA: Citindu-vă biografia mi-am dat seama că, în fața mea, am un scriitor cu o activitate literară complexă! De când pasiunea pentru scris? Este talent nativ sau moștenire de familie?
NU: Încerc să vă răspund la această întrebare prezentându-mă ca fiică de dascăli, funcționari mai târziu, care a crescut văzându-și părinții citind și studiind, cumpărând sau împrumutând cărți, chiar dacă locuiau la sat. Peste ani, găsind în bibliotecă câteva caiete rămase din anii de liceu ai tatălui meu, am găsit acolo ceva ce semăna atât de mult cu ceea ce scriam eu. Poate că astfel am reușit să răspund la întrebarea d-voastră…
Mesajul patriotic din scrierile mele își au rădăcina în dragostea de neam și țară a părinților și a bunilor mei, în pământul în care își găsesc odihna. De mic copil, auzeam în casa poveștile războiului spuse de cei ce l-au trăit. De fratele mamei, prizonier în Siberia, așteptat de bunica în biserică, rugându-se și de bunicul din partea tatei, veteranul de război, ce purta în corp zecile de schije, ca o amintire tristă a vieții de soldat ce fusese rănit în sângeroasa luptă de la Cotul Donului, în cel de al Doilea Război Mondial. Pentru merite deosebite, a fost înaintat în grad și s-a întors rănit, purtând pe piept decorația militară. În zilele de sărbătoare îl găseam ascultând la magnetofonul vechi, cântecele „Treceți, batalioane române, Carpații!” sau „Bum, bum, bum, bum, toba bate, bum, bum, bravi români!” Le asculta și plângea amintindu-și de război, de bombardamente sau de mitralieră cu care trăgea, apărându-și viața. Îi zicea „Cățeaua, mare”. De la dânsul am învățat poezia „Doina” lui Eminescu, ca apoi să o învăț cu elevii mei. Zicea: „Mă, voi nu sciți când să scimbă vremea! Eu șciu. Aestea mă anunța! Purta bunicul schijele în corp, dar era mândru de ele. A fost rănit de o grenadă aruncată în fața buncărului din care trăgea. Așa mult a iubit haina militară, că și-a dorit ca să aibă urmaș în Armată română. Când fratele meu a venit acasă, îmbrăcat în haină militară, dânsul s-a ridicat, căci stătea pe scaun și l-a salutat militărește, apoi a plâns de fericire. Nu-i asta, oare, dragoste de neam și țară? A dat Dumnezeu, ca din neamul Linenilor, nepotul cel mare să-i ajungă general, să poarte pe umeri gradele militare, spre mândria întregii familii, lucru copiat apoi, de mulți copii de rebrișoreni, fii de țărani, mulți.


SMA: Povestiți-ne despre debutul literar!
NU: Debutul meu literar are punctul de pornire în anii de facultate, acolo unde d-na prof. univ. dr. Paula Sorina Bolovan ,,m-a descoperit’’, observând originalitatea lucrărilor trimise în cadrul disciplinei Didactica Istoriei. Dânsa a fost cea care m-a încurajat să pun pe hârtie totul și să păstrez această ,,istorie’’, o ,,istorie a zilelor noastre’’.
– „Scrie, Nadia! Continuă să o faci! Tu scrii o altfel de istorie, o istorie a zilelor noastre. Este o literatură de frontieră, partea beletristică cu stil, cuvânt potrivit și pentru istorie, oameni, sub vremurile trăite de nevoie”.
Îi mulțumesc d-nei profesoare, cu mult respect și admirație! Am scris prima mea carte, un roman, iar după ce am terminat-o pe a doua, un volum de proză scurtă, am început să colaborez cu ziarul online Bistrițeanul.ro, acolo unde, la rubrica ,,Povești din sat’’ publicam tot ceea ce apoi am prins în cărțile de proză, toate având în titlu cuvântul ,,Sat’’ sau ,,Povești’’. Miile de vizualizări de pe ziar mi-au fost motivația să continui să scriu, să caut și să public. Mulțumesc Claudiei Andron pentru invitația de a scrie la ziarul dânsei! Am început să scriu în anul 2013. Atunci am scos prima carte, romanul autobiographic „Spin”. În toate cărțile mele scriu despre satul românesc, atât cât a mai rămas, încercând să mă înscriu în acel demers de salvare sau măcar de conservare a ceea ce mai dănuie, în acest spațiu plin de mister și natural. Satul este o realitate care trebuie sa ne îngrijoreze. De aceea, încerc să imortalizez fapte, întâmplări, oameni, pentru că pierdem și poate, nu realizăm, aceste valori ancestrale ale neamului romanesc-o dată cu cei care au trăit cândva, în alte vremuri. De aceea am ales să fac acest lucru. Cum am ajuns la aceste povești? Trăind în mijlocul oamenilor, ascultându-le păsul, bucuria si durerea, încă de mic copil, căci ușa casei noastre era totdeauna deschisă pentru țăranul simplu ce căuta sfatul și ajutorul tatălui meu, om școlit, crescut între țăranii Gersei Rebrișorii, din bunici țărani, ajuns dascăl pentru copiii lor, împreună cu mămica.


SMA: Scriitorii sunt adesea asociați cu persoanele singuratice sau care trăiesc intens propria lor singurătate, fie ea în doi! Există vreun adevăr în această zicere?
NU: În ceea ce mă privește, nu aș spune acest lucru. De ce? Subiectele mele sunt „culese” de la oameni, scoase din valiza amintirilor, chiar a celor dureroase, precum războiul. Îmi place să stau pe băncuța din drum, alături de cei bătrâni, să ascult povești, expresii și cuvinte vechi, unele doar de dânșii cunoscute și să le folosesc apoi în textele mele. Chiar și modalitatea de a expune ceea ce găsesc este „Poveste în poveste”, un procedeu mai rar folosit.

SMA: Ce ați simțit atunci când ați publicat prima carte? Ce sentimente v-au încercat?

NU: Prima mea carte a fost un roman autobiografic. Am început să scriu încurajată de cei ce mă auzeau povestind. Simțeam că trebuie să scriu despre casa părintească, despre moștenirea sufletească ce mi-a rămas, despre sentimentul patriotic, etc. Era dorința mea să pun pe hârtie, să nu se piardă, „necoafat”, pur, așa cum  am trăit totul. De la tata, plecat prea devreme, de la mama si bunici am primit îndemnuri, sfaturi. Îndemnul cel mai mare? Să trăiești demn, să te ridici prin muncă și trudă, să-ți iubești țara și glia, satul și casa părintească, să-ți câștigi un nume trăind cinstit și muncind, așa cum și dânșii au făcut-o. Orice om care trudește este respectat. Bunicii, țăranii „de la rădăcina stejarului” și-au dat copilul la școală, să învețe carte. Tata, copil de țărani, a terminat liceul, ca unul sau doi din sat, pe vremea aceea. Dragostea pentru portul popular și nu numai, acesta l-am învățat, în primul rând de la mămica mea, dăscălița mea de acasă, încă din în primii ani de viață. Tata, crescut de bunicii dânsului, mai mult, și-a dorit să aibă în casă, o cameră cu „cingeauă și blide”, pe pereți, în amintirea anilor când era copil. Mămica, frumoasa bârgăoancă, dăscălița venită să învețe, în tinerețe, copiii de pe dealurile Gersei, le-a cusut și le-a pus pe cuie. Așa am crescut, privind și apoi, cosând, alături de mama. Și, nu la bec, ci la lampă, așa cum am scris și în cartea „Spin”. De la dânsa am învățat să prețuiesc costumul popular și munca cu care femeile își confecționau în casă îmbrăcămintea, pentru întreaga familie. De aceea, am amenajat la Cristeștii-Ciceului, localitatea unde lucrez ca dascăl de 35 de ani, un muzeu, o cameră țărănească, la întreg etajul Căminului Cultural din localitate. Ca dascăl, cu preocupări spre istoria neamului, am început să adun de prin sat, obiecte care ar fi putut ușor să se risipească, prin nefolosirea lor. Este al cincilea spațiu, în care am adunat, am expus și am păstrat atâta material.

 

SMA: Aveți un loc anume unde vă așterneți gândurile?
NU: Da, acest loc se cheamă ,,ACASĂ’’, dar nu numai. De obicei aici scriu, la măsuța de lucru, dar notez gânduri, expresii auzite, idei, în carnețelul ce-l port mereu în geantă. Țin mult la aceste expresii populare, la limba neaoșă a Năsăudului. Doamne, ce bogăție avem în această limbă, în expresiile populare românești! Tresărim când mai auzim câte un cuvânt care aproape că nu se mai folosește. Spun, de multe ori că vom ajunge, noi, dascălii de țară, să sa predăm cu dicționarul de regionalisme pe masă. Eu îmi fac timp, atunci când pot, să stau pe lăițuca din drum, cu femeile din vecini. Nu prea am timp, dar încerc să îmi fac, Dânsele îmi „servesc” subiecte, căci știu ce anume caut. De aceea, îi sfătuiesc pe toți acei ce au în preajmă bunici, vecini, prieteni, să culeagă, să înregistreze asemenea subiecte, ce aparțin altor vremuri, mai grele, dar curate, bune, cu credință în Dumnezeu și dragoste de țară. Satul, din păcate, se află într-o stingere ușoară, într-un impas. Așa am descoperit o altfel de istorie, de literatură, am găsit basme, povești, cântece sau poezii, nescrise nicăieri.


SMA: Până la momentul interviului câte volume aveți tipărite?
NU: Până la acest moment am tipărite opt volume. Toate, cărți de proză scurtă, doar primul fiind roman. Tot ce am prins în ele este publicat pe Bistrițeanul. ro la rubrica „Povești din sat”. Va urma și un volum de poezii.


SMA: În afară de scris, legat tot de literatură, mai faceți și altceva? Considerați scrisul o meserie din care se pot câștiga bani?
NU: Sunt dascăl într-o școală de sat. O spun cu multă mândrie. Este școala în care lucrez de 36 de ani, împreună cu soțul meu. Nu consider că scrisul este o meserie din care să vrei să câștigi. Poți câștiga ceva mult mai de preț, dăruind cărți celor ce își doresc să le citească. Acesta este adevăratul câștig.

SMA: La care editură v-ați tipărit cărțile și de ce o considerați preferata dumneavoastră?
NU: Cărțile le-am scos la mai multe edituri. Didactica-Nova, Cluj-Napoca, Școala Ardeleană, Cluj-Napoca ,eCreator-Baia-Mare și Gutenberg-Arad. Este importantă, nu editura ci susținerea, sfatul și încurajarea de care ai nevoie, ca debutant. Ai manuscrisul în mână și nu știi încotro să te îndrepți.


SMA: Participați la evenimente sau cenacluri literare? Sunteți membru al vreunei asociații sau uniuni de creație din România sau din afara țării?
NU: Da, sunt membră a UZPR, a Uniunii Internaționale a Oamenilor de Creație, Astra-Năsăud și particip la întâlniri literare, atât în țară cât și înafara ei. (Bulgaria, Austria, Italia)


SMA: Se scrie mult și lucrul acesta îl cunoașteți și dumneavoastră! Există piață de desfacere în România? Cărui segment de public vă adresați?
NU: Da, se scrie mult. Prin ceea ce scriu, eu mă adresez publicului de toate vârstele. Împreună cu soțul meu am scos un auxiliar didactic („Nu doar Povești”), prin care ne adresăm dascălilor colegi. Am texte pe care le dedic elevilor mei. ,,Elevilor mei’’


SMA: Sunteți o scriitoare consacrată! Unde vă pot găsi cititorii activitatea literară și de unde vă pot cumpăra cărțile?
NU: Cititorii mei mă găsesc la rubrica din ziarul Bistriteanul.ro. Am mii de vizualizări pe materiale. 2500 era cel mai mic număr .Tot ceea ce am scris este citit. Dacă se doresc cărți, sunt contactată personal.


SMA: Este scrisul o formă de eliberare emoțională a sufletului? Vă simțiți împlinită la finalul oricărui manuscris?
NU: Da, scrisul este o eliberare, dar e și satisfacția că ai salvat ceva ce se poate pierde foarte ușor, cu trăitorii vremurilor trecute. Aici trebuie tras semnalul de alarmă. Nu realizăm încă acest lucru.


SMA: Cum vă alegeți temele sau ele vă aleg pe dumneavoastră?
NU: Temele sunt legate din viață, iar subiectele mele cuprind și parte de real, dar și de imaginar. Unele se creionează dintr-un șir de experiențe de viață. Deci, și, și…


SMA: V-a trecut prin minte, vreodată, să renunțați la scris? Și dacă da, ce v-ar fi determinat?
NU: Nu m-am gândit niciodată să renunț la scris. Dimpotrivă, îmi fac timp să scriu și încerc să antrenez și alți dascăli să o facă, spre a răspândi frumosul din artă. Dacă nu prin scris, prin alte forme, căci soluții sunt. Pe lângă proiectul cu muzeul, activitățile extrașcolare, acum organizăm o expoziție de fotografie veche, la Căminul Cultural din localitate.


SMA: Considerați necesar întroducerea în manualele de literatură a poeziei și prozei contemporane?
NU: Desigur. De ce nu? Trebuie încurajată creația, dar și cititul, în rândul elevilor. Este foarte important! Am reușit să obținem noi spații pentru a amenaja o bibliotecă, din donații de carte. Acum lucrăm la ea.


SMA: Ce mesaj aveți pentru tinerele talente?
NU: Tinerele talente trebuie descoperite și încurajate să creeze. Creația face parte din viața de zi cu zi. Te ajută să găsești noi soluții, rezolvări și satisfacții. Elevii trebuie să participe la concursuri, încă de mici, încurajați și obișnuiți cu întrecerea. Nu îngrădiți, prinși în „copcile” (telefoanelor) sau ale comodității.


SMA: Ce proiecte de viitor aveți?
NU: Un proiect județean este un alt vis al meu. Se numește „Povești de viață”. Sper să reușesc! Acum lucrez la un roman.


SMA: Perioada tumultuoasă prin care trecem v-a afectat în vreun fel activitatea literară și dacă da, în sensul pozitiv sau negativ?
NU: Perioada tumultuoasă ne-a oferit și timp de creație, pe lângă alte aspecte. Cel puțin, mie. Oricum, punțile de comunicare n-au fost tăiate. Apoi, prin ceea ce scrii, chiar și un vers poate să mângâie sufletele într-o astfel de perioadă. Sunt o persoană optimistă, în general.


SMA: La final de interviu, vă rog, lăsați un gând pentru cititori!
NU: Un gând sau mai multe aș adresa dascălilor. Ce mult pot să facă, prin menirea ce o au, să contribuie la creație, influențând destine, mod de gândire, mod de viață, salvând și schimbând în bine, renunțând la confort, uneori. Trebuie doar să știi să comunici cu cei din jurul tău. Singur, nu vei reuși decât parțial. Finalul va fi unul fericit! Rămâne ceva în urma ta! N-ai trăit degeaba! Restul, toate sunt…vânt!


Sibiana Mirela Antoche,
jurnalist, membru U.Z.P.R.




Facebooktwitterby feather

Parerea ta...

You must be logged in to post a comment.