Savel Rădulescu și acțiunea diplomatică a României (1914-1916)

Constantin Moșincat

O frescă excelentă a diplomației românești relativ la o perioadă extrem de complicată cum a fost aceea în care era strâmtorată România înainte de a fi angajată în războiul său de întregire. O sursă documentară de primă autencitate emanată de către autorul implicat în eveniment apărută în 2025 la Editura Cavallioti.

Obiceiul de a felicita pe truditorii unei cărți, de regulă se lasă la sfârșit, fiind în fața unui exemplu de cinstire a înaintașilor diplomați de către doi mari demnitari – Excelența Sa dr. Adrian Năstase, prim-ministru și de Externe al României și prof. dr. Dumitru Preda, Ambasador – se cuvine a face o reverență cavalerească de recunoștință și pentru că personajul adus la lumina tiparului, de către Fundația Europeană Titulescu, se detașează prin valoarea analitică a strategiei și diplomației românești. Savel Rădulescu a fost liantul care a menținut Româna legată de interesul și idealul național, având ca scop final: Unirea.

Pentru o mai facilă înțelegere a contextului sau/și a unor momente relatate diplomatul Savel Rădulescu, prof. univ. dr. Dumitru Preda adaugă note și informații explicative pentru că el însuși a parcurs toate etapele procesului complex de făurirea României Mari, motiv pentru care opera sa științifică este una de referință pentru oricine cercetează perioada istorică.[1]

Acțiunea diplomatică (1914-1916) s-a desfășurat în condițiile date de atmosfera și relațiile României față de cele două blocuri militare care se conturase și interesul strategic pe care trebuia să și-l impună țara, context în care Rusia, alături de care România a sângerat la Plevna, Rahova, Vidin și Smârdan, s-a arătat nerecunoscătoare și i-a luat 3 județe din sudul Basarabiei, iar Austro-Ungaria practica cea mai cruntă exploatarea a românilor din Transilvania. Opțiunile diplomației oscilau între cele două posibilități față de Antanta și anii fatali față de Rusia și politica externă promovată de Sazanov, până la „descărcarea” poverii ce o purta Carol I în legătură cu pactul secret semnat cu Puterile Centrale. În starea de incertitudine s-a menținut poziția de neutralitate a României până când „garanțiile” oferite de Antanta au fost parafate prin Convenția politică și militară (4/17 august 1916), până atunci însă grâu și petrolul românesc nelivrate puterilor Centrale, mențineau stabilitatea frontului occidental și oriental în Europa, dar și  statu-quo-ul țării. Celelalte teritorii românești – Transilvania tranșată politic iar Bucovina – era supusă principiului naționalităților la încheierea războiului, în urma unor demersuri diplomatice constante, purtate la toate nivelurile – de la Casa Regală, prin Regina Maria– , la primul-ministru I.C. Brătianu, diplomați și militari.

Cartea galbenă franceză[2] – care încorporează 160 de documente ale ministrului francez de externe, identifică responsabilitățile și cauzele primului război mondial, subliniind tendința de hegemonie a împăratului Wilhelm al II-lea, pe baza legii militare din anul 1912, prin care dorea redobândirea faimei expansioniste din urmă cu un secol.

Atentatul de la Sarajevo a fost doar pretextul declanșării războiului, fiindcă el era deja pregătit de austrieci şi susținut de magnații unguri. Toate încercările Antantei de a se continua pacea au fost zadarnice. Regatul Român se afla între ciocan şi nicovală: Transilvania sub habsburgi, Basarabia şi Nordul Bucovinei sub ruși, iar monarhul nepământean mustea de germanism, garnisit cu o camarilă filo-hohenzollernă. Grație însă patriotului premierului, boierul pământean Ionel I. C. Brătianu, țara  s-a declarat neutră și a cochetat diplomatic pe arena europeană. În 20 Septembrie 1914, primul ministru Brătianu a încheiat o convenție secretă cu Rusia, prin care o constrângea a „se împotrivi oricărei atingeri aduse frontierelor, recunoaşterea drepturilor de anexare a teritoriilor din Austro-Ungaria cu populaţie românească, ocupare ce se va produce când se va considera de cuviinţă”[3].

În primăvara anului următor, același premier I.C. Brătianu comunica harta cu pretențiile româneşti, cunoscute de Rusia, grupului anglo-francez, pentru ca în 4/ 17 August 1916, să încheie cu reprezentanţii Antantei o înțelegere secretă care ne garanta refacerea graniţelor iniţiale ale României, prin obligaţia ţării  de a intra în război la 15/ 28 August 1916. În Iunie 1916, guvernul țarist era condus de Boris von Sturmer, care pentru a preveni revoluția bolşevică a dus tratativele încheierii păcii separate cu Germania, care stipula, între altele, împărţirea României: „ruşii să i-a Moldova până la Carpaţi; Galiţia de la Austria urma să treacă la Germania, iar în locul Galiţiei  Austria să primească Valahia (Muntenia) şi Oltenia”[4].

De remarcat este faptul că toate demersurile diplomației românești aveau la bază interesul național pe care I.C. Brăteanu l-a promovat, inclusiv prin asigurarea materialelor de război necesare și coordonarea strategică și operativă a fronturilor din Galiția și Salonic odată cu intrarea României în război. Chiar dacă nu s-au realizat unele din aceste prevederi, din vina aliaților, cel puțin teoretic – diplomatic – s-au intreprins demersuri și acțiuni, cu toată opoziția Rusiei, în chestiunea nerecunoașterii Bucovinei, Maramureșului și Torontal, a traficului de arme și muniții din occident peste teritoriul rusesc, sau a dislocării trupelor rusești în Dobrogea sub pretextul că România se apără pe Siret! În context aflăm din notele diplomatice atitudinea părților față de chestiunea românească de ducere a acțiunilor militare contra vecinilor –bulgari, sârbi și austro-unguri. Și toate aceste aspecte tratate printr-o atentă analiză a frontului francez de la Verdun, și primejdia de a fi cucerit vestul Europei de către trupele germane. Abia atunci când Poancare realizează gravitatea situației, atunci garantează românilor primirea Bucovinei și a Transilvaniei. În atare situație Savel Rădulescu avea să confirme valabilitatea zicerii cum că „regele (Carol I) e prea bătrân, și că țara e prea tânără” (p. 96).

Scrierile, notele diplomatice și comentariile lui Savel Rădulescu, își păstrează valoarea informativă, logica și peste 100 de ani, datorită realismului vizionar al analizei făcute într-o perioadă foarte agitată (1914-1916) în care glasul și poziția diplomatică a României au cântărit și decis balansul forțelor înnaintea adoptării deciziei de a intra în războiul mondial. Ca un argument solid al intuiției diplomatice de asigurare a garanțiilor necesare prin Convenții adăugăm faptul că tot suntem la capitolul convenţiilor, al înţelegerilor secrete, al împărţirilor samavolnice, al răpirilor hegemonice râvnite, – dezvăluite de noi în lucrarea dedicată generalului francez berthelot-, faţă de care istoriografia românească n-a cutezat a spune nimica, raportat la Conferinţa de Pace de la Paris (1919-1920), când Clemenceau i-a spus lui Brătianu între patru ochi: „Domnule, Dumneavoastră, România, să faceţi abstracţie de tratatele secrete semnate cu Franţa, cu Anglia, cu Rusia, dinainte de război.” „NU”! (expresie care nu se folosește în diplomație), a răspuns premierul român și a părăsit Parisul. Preşedintele Americii, Woodrow Wilson, a venit la Conferinţa de Pace de la Paris însoţit de propunerea sa „bomba” – planul de fondare a Israelului european cu capitala la Lemberg şi cu anexarea tuturor teritoriilor din jur ce cuprindea, în acea propunere: toată Galiţia, Slovacia, Maramureşul, Bucovina, Moldova. Basarabia şi o parte din Ucraina şi făcea un stat: Israelul european, cu capitala la Lvov… Anglia (Lloyd George David) şi Franţa (Clemeceau) au refuzat planul propus de preşedintele american pe motiv că ţările lor nu pot plăti tot. Când a auzit Senatul american că ei trebuie să plătească tot, s-a supărat şi l-a rechemat pe Wilson. Planul a rămas doar ca o iniţiativă, ca proiect de viitor. Dacă nu s-a putut fonda acest Israel european cu capitala la Lemberg? Lvov?, să se fondeze cel puţin altul, chiar mai mic – şi ochii au căzut pe Basarabia, teritoriu care nu era inclus în nici un tratat secret. Şi a rămas să se facă Israelul european doar în Basarabia”[6]. Atunci n-a întrunit adeziunea tuturor. Dar oare acuma după finele războiului din Ucraina?

Poziția exprimată de diplomatul de carieră Savel Rădulescu se înscrie, fără îndoială, între merituoasele şi consecventele strădanii de reconstituire a acelui răstimp istoric memorabil, cu accent firesc pe datele şi întâmplările diplomației duse în interesul țării. Perioada făuririi României Mari poate fi considerată ca un model de acțiune, de dăruire și statornicie patriotică pentru reprezentarea interesului românesc pe frontul diplomației, în vremuri tulburi de criză și de exemplar sacrificiu al Țăranului român în tranșeele unirii, un război la care au fost angajate toate forțele europene și nu numai. De remarcat acțiunea diplomatică făcută peste ocean de Vasile Stoica, Ioan Moța și Vasile Lucaciu și activarea VOLUNTARIATULUI prin înrolarea sub steag american a românilor ardeleni[7]. Ineditul absolut al Războiului românilor ardeleni...,  se poate descifra în capitolul de bază Războiul românilor ardeleni pentru neatârnare. Subiect tabu în istoriografia românească dinainte de 1990, aspectele vizând contribuţia ostaşilor români transilvăneni la războiul Puterilor Centrale împotriva Antantei, din care a făcut parte şi Regatul român, sunt minuţios şi în detaliu analizate, începând de la faza de pregătire a războiului şi mobilizarea armatei imperiale şi apoi pe parcursul operaţiilor. Conscrişii documentelor de evidenţă al voluntarilor de la Darniţa sau Roma, la depunerea jurământului de fidelitate faţă de tronul Regatului României, pe crucile cimitirelor de pretutindeni, ori în evidenţele morţilor din lagărele de prizonieri, aceștia figurează simplu: ortodocşi plugari… Libertatea era înţeleasă de ei – de românii ardeleni – ca mod slobod de a se asocia familial, a construi, în clacă, case după nevoi şi a munci cât le era de trebuinţă, de a petrece şi a proiecta viitorul, după placul lor. Unirea, şi puterea ei o manifestau zilnic în muncă: la facerea crucilor de grâu şi secară, la cositul ierbii şi clăditul înalt al fânului şi a cazalului de paie. Voia bună, de la hora din bătătură, doina şi bocetul le pigmenta şi le făcea plăcută viaţa. Au cântat din frunza codrului şi au zis, în gând ori la horele din bătătura satului, ce ştiau: Doina lui Lucaciu, Marşul lui Iancu, imnul Deşteaptă-te române!, Sara pe deal, La oglindă… Pentru egalitate şi libertate, pentru neatârnarea lor, ardelenii au purtat propriul lor război: războiul pentru drepturi şi libertăţi politice şi sociale şi o dimensiune spiritual umană-culturală[8]. Păcat că acest mesaj n-a fost înțeles și de către cei ce purtau crucea aurită la gât și care confundau tronul cu patria în interesul ocupanților străini. Corecția a fost aplicată de distinşi militari ai Armatei Române al căror ordin ca în cazul generalului Ioan Dragalina, în Bătălia de la Jiu suna ca o poruncă străbună: „Trupa care nu mai poate să înainteze, să moară pe poziţie, iar comandanţii care vor da ordinul de retragere vor fi de îndată trimişi sub escortă şi judecaţi. Voi fi fără milă faţă de aceia care se uită înapoi în loc să se uite înainte, faţă de aceia care părăsesc poziţia şi fug din faţa inamicului”[9]. Adică, pe front se apela la  sacrificiul suprem, ordin pe care ostașul țăran l-a înțeles și urmat.

Istoriograția diplomatică românească este astăzi în câștig cu această nouă dovadă că cererile României erau juste, îndreptățite, logice în formulare și absolut necesare a fi definite înainte de orice acțiune militară concretă. Pentru înfăptuirea acestora Savel Rădulescu a depus toate eforturile și stăruința sa de diplomat de excepție. Prin acest demers de reconstituire, Fundația Europeană Titulescu pune în valoare o relație excelentă dintre doi reputați diplomați români: Nicolae Titulescu și Savel Rădulescu, relație în care cuvântul de ordine a fost interesul țării!

by

Referinţă Bibliografică

Savel Rădulescu și acțiunea diplomatică/ Revista Armonii Culturale, ISSN: 2247-1545. Adjud, Vrancea, RO/ Ediția: 7 iulie 2025