Semnal publicistic și editorial…

Din seria „Aghiografia și aghiofania”


Pr. Dr. Alexandru Letea – „Nebuni și nebunie pentru Hristos. Aghiografie și Aghiofanie în Spiritualitatea Ortodoxă” (Teză de doctorat)

Volum publicat cu binecuvântarea Preasfințitului Părinte Nestor – Episcopul Devei și Hunedoarei, Editura Episcopiei Devei și Hunedoarei, Deva, 2026, 565 pagini


Motto: “Nebunia întru Hristos ar trebui să fie o formă anonimă de sfințenie, care este dezvăluită numai după moartea dreptului. Totuși, acest construct convențional a fost în mod inevitabil subminat odată ce nebunia întru Hristos s-a transformat într-o instituție socială. Dacă cineva începe să bănuiască, câtă vreme nebunul întru Hristos este încă în viață, că ar putea exista un anumit sens în nebunia lui, atunci, în teorie, el ar trebui să-și piardă sfințenia. Pentru a evita acest rezultat, de-a lungul secolelor, comportamentul extravagant al nebunului întru Hristos devine din ce în ce mai puțin agresiv și din ce în ce mai profetic: nerușinarea sa nu mai este o dovadă suficientă că el aduce beneficii spirituale societății; are nevoie de altceva.” (Serghei A. Ivanov)


Sunt extrem de onorat, foarte bucuros și plăcut surprins pentru faptul că am fot invitat să scriu câteva pagini referitoare la munca, jertfelnică însă bogată și rodnică de cercetare, de asemenea, și la produsul acesteia, concretizată în această vrednică lucrare de doctorat și materializată în apariția acestui binecuvântat volum, redactat și realizat de colegul meu de studii teologice (de) la Facultatea de Teologie Ortodoxă “Episcop Vasile Coman”mdin Oradea – Părintele Dr. Alexandru Letea, lucrare de doctorat elaborată sub părinteasca și competenta îndrumare științifică a Părintelui Profesor Vasile Vlad, și susținută în cadrul Școlii Doctorale a Facultății de Teologie Ortodoxă “Ilarion V. Felea” din Arad.

Cu privire la teza sau lucrarea de față, pot afirma cu toată convingerea și asumarea, că se (va) înscrie în panoplia cercetărilor teologice, universitare și acdemice de referință, în domeniul spiritualității ortodoxe universale, cu privire la existența, evoluția și importața acestui fenomen aghiografic și aghiofanic al nebuniei și nebunilor pentru Hristos, acesta fiind un motiv în plus care mă face să-l felicit în mod deosebit pe autor!

Biserica, aşezământ al harului şi arenă a desăvârşirii, este spaţiul sfinţirii omului, al unirii cu Hristos, paleta ei hagiografi că uimind însă prin diversitate. Pleiada de sfinţi – jucând pentru poporul credincios rolul de etalon – adevereşte varietatea harismelor în Biserică, în conformitate cu particularităţile naturii umane. Există totuşi o categorie de sfinţi care contrariază prin ineditul ei, neinspirând în masse vreun imbold de imitare tocmai pentru că tipologia ei sfidează simţul comun şi aspectul raţional al omului. Sunt nebunii întru Hristos, oameni caracterizaţi de un nonconformism social absolut.

Potrivit spuselor autorului, genul lor de asceză poartă incontestabil amprenta Duhului Sfânt, chiar dacă pentru păturile largi treceau drept oameni lipsiţi de minte. Manifestările nu au nimic patologic. Doar mimând nebunia (fapt cunoscut doar de vreun duhovnic), ei sfidează intenţionat rânduielile acestei lumi şi aspiră la o altă înţelepciune, de neînţeles pentru cei lipsiţi de credinţă, potrivit Sfântului Apostol Pavel: „Pentru că fapta lui Dumnezeu, socotită de către oameni nebunie, este mai înţeleaptă decât nebunia lor” (1 Co 1, 19). Acelaşi apostol subliniază radicalismul vieţii în Hristos, în sine ireconciliabilă cu duhul acestui veac şi, de aceea, dispreţuită până la martiriu. „Noi suntem nebuni pentru Hristos; voi însă înţelepţi întru Hristos… Până în ceasul de acum flămânzim şi însetăm; suntem goi şi pălmuiţi şi pribegim, şi ne ostenim, lucrând cu mâinile noastre. Ocărâţi fiind, binecuvântăm. Prigoniţi fiind, răbdăm. Huliţi fiind, ne rugăm. Am ajuns ca gunoiul lumii, ca măturătura tuturor, până astăzi” (1 Co 4, 10-13). Hristos însuşi a spart tiparele acestei lumi, scandalizând şi provocând adversitate, dusă până la patimă şi moarte pe Cruce. Pentru că a contrazis formalismul religios şi mentalitatea îngustă a epocii, a fost hulit şi dispreţuit. O ipostază kenotică, asumată ulterior de sfinţi, în mod absolut de sfinţii nebuni întru Hristos. Pe acest Hristos L-au vestit în lume apostolii. „Noi propovăduim pe Hristos cel răstignit: pentru iudei sminteală; pentru neamuri, nebunie” (1 Co 1, 18).

Contextul istoric al veacurilor primare favoriza o trăire maximală şi eshatologică a creştinismului, iar când acesta devine religie de stat şi îmbracă haina conformismului, idealul acestei trăiri îl vor asuma monahii prin abandonarea lumii şi fuga în pustie. Când însă şi monahismul se instituţionalizează excesiv şi, prin anchilozare spirituală, pierde vocaţia preocupării pentru realităţile ultime, în lume îşi vor face apariţia nebunii întru Hristos, personaje excentrice şi necatalogabile, care sfidează orice formă de conformism. „Sfinţenia ascunsă a nebunului este o reacţie împotriva sfinţeniei prea oficiale a ascetului, a cărui virtute recunoscută face din el un om de onoare” („L`Homme sans honneur ou le saint scandaleux”, în Annales E.S.C. 4/1990, p. 930, apud T. Baconsky, Râsul patriarhilor, Anastasia, 1996, p. 350). Antagonismul celor două feluri de înţelepciuni e surprins din nou de Sfântul Apostol Pavel: „Dacă i se pare cuiva între voi că este înţelept în veacul acesta, să se facă nebun ca să fie înţelept” (1 Co 3, 18).

Prin „nebunia” afişată, aceşti sfinţi proclamau un protest la adresa contemporanilor lor. Suficienţa unei etici convenţionale, falsul confort spiritual în care se aşeza societatea, părutul creştinism manifestat de concitadini, „îmburghezirea spirituală” despre care vorbea Olivier Clement, toate acestea nu erau decât semnele unei maladii înfierate de nebunii întru Hristos. Aceştia aveau capacitatea de a observa aplecarea oamenilor spre interese pământeşti, dublată de o împuţinare a dragostei pentru aproapele, cu atât mai mult cu cât acesta lua chipul unei arătări hâde. Credincioşii au fost mereu ispitiţi de un creştinism aseptic, confortabil şi cât mai puţin solicitant. Printr-un cuvânt sau o purtare neobişnuită aceşti „nebuni” scandalizau; de fapt, trezeau la realitate prin gesturi şi prin rostirea unor adevăruri usturătoare (Ioan Kovalevsky), prin „răsturnarea pseudo-valorilor” şi „denunţarea monstruoasei înţelepciuni a lumii” (Michel Evdokimov, Pelerini ruşi şi vagabonzi mistici, Pandora, 1999, p. 60).

Potrivit afirmațiilor Părintelui Alexandru Letea, aici se întrevede vocaţia lor profetică. Dispreţuind lauda şi aprecierea oamenilor, luând calea Crucii şi privându-se de bucuriile lumii, dobândeau o mare libertate interioară şi dreptul de a proclama adevărul. Îl mărturiseau cu îndrăzneală chiar în faţa mai marilor vremii, nu de puţine ori înduplecându-i. Dar şi oamenii de rând erau pătrunşi la inimă de cuvintele lor „nebuneşti”, iar cei credincioşi îi cinsteau cu mare evlavie.

Costul acestei libertăţi era plătit de aceşti „nebuni” cu o viaţă plină de privaţiuni. Neavând ce mânca, unde dormi, trăiau din mila publică. La vreo proprietate renunţaseră de mult. „Trăiau fără casă, fără haine, printre câinii fără stăpân, pe grămezile de gunoaie. Uneori ajungeau printre prostituate, hoţi, vagabonzi”, dar „noaptea se rugau, posteau, aveau viziuni” (Cătălina Velculescu, Nebuni întru Hristos, Paideia, 2007, pp. 10-11). Acest tratament social pentru ei însemna o formă de asceză, deşi difi cilă, însă suferinţa lor era grea nu atât din această perspectivă. Grozăvia crucii lor era determinată de felul în care îşi goliseră sinele (simulând nebunia, renunţaseră, prin urmare, la cea mai de preţ podoabă a omului – raţiunea, şi, de aici, la orice demnitate), dar mai ales de felul în care se raportau la ei ceilalţi: fiinţe asociale, erau sortite mereu singurătăţii; purtau „stigmatul colectivităţii” (Teodor Baconsky), erau batjocoriţi, huliţi şi expuşi mereu unui martiriu al deriziunii – un parcurs spiritual realmente kenotic.

În conformitate cu referințele autorului, nebunul întru Hristos (salós) este întâlnit destul de rar în creştinismul bizantin, începând cu secolele V-VI (primul monah salós consemnat în Sinaxar e Simeon din Emesa, deşi Istoria lausiacă o aminteşte, înainte de anul 400, pe Isidora din împrejurimile Tabennisiei; în secolul X, la Constantinopol, se bucură de notorietate Andrei Salós), însă fenomenul ia amploare spectaculos după secolul XIII în Rusia medievală, sfinţi de acest gen (yurodivy) marcând spiritualitatea rusă până în contemporaneitate. Calendarul Bisericii ruse numără zeci de sfinţi de felul acesta, ceea ce arată o compatibilitate între această harismă şi etosul poporului rus, predispus uşor spre extreme. Fenomenul devenise la un moment dat aşa de răspândit în secolul XVIII încât ţarul Petru cel Mare, suspectând impostura unor „bizari profeţi populari”, dispune, în 1732, înregimentarea acestora în mănăstiri (cf. Tomáš Špidlík, I grandi mistici russi, Città Nuova, Roma 1987, p. 145).

Existenţa acestor sfinţi rămâne o provocare pentru orice timp, spre a vedea în ce măsură, în dosul aparenţelor, putem descoperi omul şi, prin el, pe Hristos.

Între sfinţenie şi nebunie „cu acte în regulă“, aflându-se pe un fir subţire, întins deasupra tenebrelor pericolului de a se trufi prin îndrăzneala de a se smeri „ostentativ“, „nebunul pentru Hristos“ alege poate cea mai complicată cale, îmbinând, în mod paradoxal, lepădarea completă de sine cu traiul în mijlocul lumii. Renunţă la tot, şi mai ales la propria bună imagine de sine, renunţă la aparenţa creştinului cuminte, care nu-i judecă pe ceilalţi, pentru o şi mai aparentă judecare aspră a lumii, strigându-i în faţă toate adevărurile pe care altfel aceasta nu vrea să le audă.
În conformitate cu aprecierile sau descrierile autorului, „Nebunul pentru Hristos“ pare violent, intolerant, de-a dreptul rău şi periculos în manifestările sale extreme, dar sub faţa de om murdar şi neatent cu sensibilităţile celorlalţi, s-a văzut, nu de puţine ori în decursul istoriei, un sfânt autentic, sensibil şi complet iubitor de semeni, pe care nu îi judeca, aşa cum părea la prima vedere, ci doar îi oglindea, spunând la răspântii şi-n pieţe, în gura mare, ce ar fi trebuit să spună fiecare, ghemuit sub patrafirul duhovnicului.
Fenomenul creştin al „nebuniei pentru Hristos“ îşi are rădăcinile în Bizanţul secolului al XI-lea, însă a luat o amploare mai mare în Rusia de după secolul al XIII-lea.
Potrivit analizei Părintelui Alexandru Letea, nebunul pentru Hristos îmbină ascetismul sever – nepurtarea de haine şi încălţăminte în zone cu climat aspru, suportarea unui lanţ greu legat de trup, lipsa oricărui adăpost permanent, cu lepădarea completă de sine prin afişarea în lume ca „nebun“, vorbind provocator, violent, acuzator sau fără noimă, jucând pentru întreg norodul rolul de bufon al curţilor regale din vestul Europei, care, prin rolul asumat de sine şi recunoscut de toţi, putea strecura prin glumele şi giumbuşlucurile sale adevăruri pe care nimeni nu i le putea spune suveranului, ţinându-l astfel „cu picioarele pe pământ“.
Nebunul pentru Hristos nu are în comun cu un nebun autentic decât o parte din pojghiţa manifestărilor, însă conţinutul a ceea ce spune şi face este plin de tâlcuri duhovniceşti, invitaţie la normalizare, centrare în firescul relaţiilor umane şi al relaţiilor omului cu Dumnezeu.
Spre exemplu, doi asemenea asceţi „nebuni pentru Hristos“, Nicolae şi Teodor, care au trăit în secolul al XIV-lea în Novgorod, unul de-o parte a fluviului Volchof, celălalt de cealaltă parte, aveau obiceiul de a se întâlni pe pod, începeau să se insulte, se certau zdravăn şi sfârşeau îmbrâncindu-se şi aruncându-se în apă, „amendând“ astfel purtarea locuitorilor care adeseori se certau pe acel pod.
O pedagogie excelentă, amuzantă şi tragică în acelaşi timp, iniţiatică şi, aşa cum se cuvine oricărui act autentic de căutare a desăvârşirii, purtând un văl de mister, actul lor putând fi citit atât în cheie lumească – doi nebuni care se bat -, cât şi în cheie duhovnicească – iată ce hidoşi suntem când ne certăm.
Oglindind lumea şi chiar caricaturizând-o, smerindu-se şi făcând benevol, cu tâlc şi complet conştient ei înşişi de prostiile pe care le făceau oamenii, dădeau o şansă corecţiei, restabilirii relaţiilor fireşti.
Nu de puţine ori aceşti sfinţi umbriţi de harul Duhului Sfânt aveau şi darul prorocirii, prin care făceau cunoscute oamenilor diverse evenimente, cu scopul îndreptării credincioşilor spre Dumnezeu şi căile Sale. Temeiuri scripturistice ale acestui fenomen extrem al vieţii creştine găsim în spusele Apostolului Pavel: „Zicând că sunt înţelepţi, oamenii au ajuns nebuni“ – Epistola către romani 1:22; „Au n-a dovedit Dumnezeu nebună înţelepciunea lumii acesteia?“ – Întâia Epistolă către Corinteni 1:20; „Omul firesc nu primeşte cele ale Duhului lui Dumnezeu, căci pentru el sunt nebunie“ – Întâia Epistolă către Corinteni 2:14 şi în multe alte locuri găsim idei care susţin acest tip de ascetism şi propovăduire.
Nebunie pare în ochii lumii neîngrijirea de sine sistematică, înfricoşată şi compulsivă şi lăsarea în voia lui Dumnezeu, nebunie pare să-ţi pierzi în ochii oamenilor orice valoare, să nu ai grijă de ce cred oamenii despre tine, să „te faci de râs“, să mori astfel, simbolic, pentru a renaşte în Hristos. Iată și câteva exemple ori paradigme, în acest sens:
Ivan cel Groaznic şi Nicolae, Nebunul pentru Hristos
Întâlnirea dintre sângerosul Ivan, care pornise în anul 1570 într-o campanie de pedepsire a celor care nu i se supuneau, şi Nebunul pentru Hristos Nicolae a avut loc în oraşul Pskov. Ţarul voia să treacă prin foc şi sabie locuitorii, dar în cale i-a apărut zdrenţărosul Nicolae, care i-a oferit carne crudă. Ivan a spus că el nu mănâncă carne în post, şi oricum nu crudă, iar atunci „nebunul“ i-a deschis ochii strigându-i: „Dar sângele creştinilor îl bei!“ Şi l-a ameninţat că de se va atinge de locuitori, va muri precum calul său. Ţarul s-a mâniat, a vrut să-l pedepsească pe zdrenţăros, însă acesta s-a făcut nevăzut şi imediat a apărut un slujitor al ţarului care i-a spus că tocmai murise calul său, din pricini necunoscute. Ivan cel Groaznic a renunţat la orice răzbunare, temându-se.
Sfânta Xenia din Sankt Petersburg
Această nebună pentru Hristos a trăit în secolul al XVIII-lea, în Rusia. După ce la vârsta de 26 de ani a rămas văduvă, ea a ales să îmbrace hainele militare ale soţului ei, să-şi doneze casa şi tot ce avea şi să pornească pe drumul lepădării complete de sine, al nebunilor pentru Hristos. O vreme a fost insultată, batjocorită, umilită, dar cu timpul darurile ei duhovniceşti au ajuns să fie vizibile de către toată lumea. Primea bani puţini, pe care îi dăruia mai departe săracilor, prezicea evenimentele care aveau să se întâmple, binecuvânta oamenii, care considerau vizita ei în casa lor drept un dar dumnezeiesc. Este sărbătorită pe 11 ianuarie.
Sfântul Vasile Fericitul
Mulţi sunt sfinţii de acest tip, dar poate cel mai cunoscut nebun pentru Hristos este Vasile Fericitul. S-a născut lângă Moscova în anul 1468, într-o familie de ţărani şi a fost dat ca ucenic la un cizmar. Aici a învăţat meserie până în ziua când, venind un om înstărit şi comandând multe perechi de încălţări, pe Vasile l-a pufnit râsul. Fiind admonestat de cizmar şi întrebat de ce s-a purtat aşa, Vasile, care deja avea darul înainte vederii, a spus: „Ce-i trebuie unui mort atâtea încălţări?“ Nu după multă vreme, cel care făcuse comanda a murit. A fost începutul lungilor peregrinări ale Sfântului Vasile, care până la urmă a fost apreciat inclusiv de familia regală, Ivan cel Groaznic şi ai lui având o deosebită evlavie pentru acest sfânt. Când şi-a dat obştescul sfârşit l-au înmormântat în Catedrala „Sfântul Vasile Blajinul“ din Moscova.
Fenomenul „nebunilor pentru Hristos“ este unul deosebit de complex, uneori existând printre aceştia şi simpli cerşetori şi falşi profeţi, motiv pentru care tot Ivan cel Groaznic scria într-o scrisoare către Sinod:
„Falşi profeţi, bărbaţi şi femei, se plimbă de la un sat la altul, goi şi fără încălţăminte, cu părul în dezordine. Se agită, se bat şi merg strigând că Sfânta Anastasia sau Sfânta Parascheva le vorbeşte.“ Petru cel Mare a dat chiar un decret, în anul 1732, prin care interzicea „să se mai admită în biserici jurodivye în haine bizare şi ridicole“ şi cerea ca aceştia să fie încadraţi în mănăstiri sau puşi la muncă pentru toată viaţa, ca să nu înşele norodul.
Mai multe lucruri despre acest subiect pot fi consultate în lucrarea „Mari mistici ruşi“, de Tomas Spidlik, Editura Episcopiei Dunării de Jos, 1997.
În altă ordine de idei, drumul greu și măreț al nebuniei pentru Hristos, adică drumul renunțării la tot ceea ce este pământesc și omenesc, drumul permanentei ei ascensiuni deasupra căderii spirituale, care te duce până acolo încât să-ți oferi și propriul suflet pentru binele aproapelui tău, este una dintre cele mai mari fapte ale evlaviei.
Nebunii pentru Hristos au renunțat nu numai la toate bunurile și la tot confortul vieții pământești, dar au renunțat adesea chiar și la normele unui comportament social normal. Iarna și vara ei umblau desculți, iar cei mai mulți dintre ei umblau și dezbrăcați. Adesea încălcau cerințele moralei, dacă avem în vedere morala ca o îndeplinire a unor norme etice stabilite de societate.
Mulți dintre Nebunii pentru Hristos, având darul clarviziunii, au primit „nebunia” dintr-un profund sentiment al smereniei, pentru ca oamenii să nu le atribuie lor darul clarviziunii, ci lui Dumnezeu. De aceea, ei spuneau adeseori lucruri care păreau a nu avea nici o logică, vorbeau prin aluzii sau spuneau un lucru în locul altuia. Alții au ales nebunia pentru a suporta umilința și dezonoarea, de dragul Împăratului Ceresc.
Nebunii și-au ales în mod conștient drumul celor mai mari umilințe și jigniri. Prin acestea, ei au vrut să răstignească în ființa lor mama tuturor păcatelor lumești – mândria și pe capul mândriei – diavolul.
Prin aspectul lor ciudat, prin comportamentul lor ciudat, iar uneori prin demascarea într-un mod tăios și grosolan a minciunilor și fărădelegilor omenești, ei atrăgeau asupra lor, în mod conștient, râsul celor din jur, insultele, înjurăturile, loviturile. Dar Nebunii pentru Hristos, privind cu ochii minții spre mărețul și resemnatul martir Hristos, suportau toate acestea cu resemnare.
Cu alte cuvinte, potrivit calendarelor, sinaxarelor și însemnărilor sau scrierilor existente, toate accesate și consultate de vrednicul autor, cea dintâi Nebună pentru Hristos a fost Sfânta Isidora, o ascetă a secolului al IV-lea, care trăia într-una dintre mănăstirile Egiptului (probabil în jurul anului 365).
Printre alți Nebuni se numără și aceia care aparțin Bisericii din Grecia: Preacuviosul Serapion Sindonit, Preacuviosul Visarion Făcătorul de minuni, Sfântul Simeon, Preacuviosul Toma, Sfântul Andrei și alți câțiva.
Chiar din primii ani de după încreștinare, în Sfânta Rusie au apărut și Nebunii pentru Hristos. Primul a fost Preacuviosul Issac, călugăr al Lavrei Pecerska din Kiev.
Renunțarea totală la lume și slujirea lui Hristos, bunătatea, dreptatea și adevărul – numai acestea erau pentru Nebuni scopul vieții. Curajul lor excepțional în demascarea nedreptăților puternicilor lumii și faptul că erau gata să-și dea sufletul pentru aproapele lor au făcut ca Nebunii să fie în ochii poporului „oamenii lui Dumnezeu” – care trăiesc în Dumnezeu și pentru Dumnezeu.
Numeroasele situații ale unei neobișnuite clarviziuni, prezicerea viitorului sau darul extraordinar al facerii de minuni, pe care le aveau mulți dintre Nebuni, au întărit această părere.
Astfel, Sfântul Andrei Nebunul s-a învrednicit o dată de o vedenie neobișnuită a Maicii Domnului care, împreună cu o puzderie de îngeri, apostoli și sfinți, se ruga pentru lumea creștină și îi acoperea cu Sfântul său Acoperământ; altă dată, s-a învrednicit să-i vadă pe locuitorii Raiului; tot el i-a spus unui gropar că va orbi, dacă se va hotărî să profaneze un mormânt. Groparul nu a ținut cont de cuvintele Nebunului, a profanat mormântul și în aceeași clipă a și orbit.
Nebunul pentru Hristos Vasili Blajenâi din Moscova, stând în Moscova la un ospăț dat de țar, a stins un incendiu în Novgorod. Tot în Moscova fiind, a salvat pe niște negustori din Persia, care din cauza furtunii căzuseră în Marea Caspică.
Iată pentru ce, încă din timpurile primilor creștini, atât în Grecia, cât și în Rusia, mulți dintre Nebuni au fost trecuți în rândul sfinților pentru viața lor ascetică și plină de evlavie, iar în cinstea lor au fost înălțate biserici.
Așa, după cum am remarcat deja, în Novgorod sunt proslăviți Nicolai Koceanov, Mihail Klopski; în Pskov – Nicolai Sallos; în Usting – Prokofiev și Ioan; în Rostov – Isodora, în Moscova – Vasili Blajenâi și Maxim; în Kaluga – Lavrentie.
Nu numai în timpul vechii Rusii au existat Nebunii pentru Hristos, ci și în secolele al XVIII-lea, al XIX-lea și chiar în secolul al XX-lea. Pot fi amintiți, de exemplu, Faddea cel Nebun din Petrozavodskz; Aleksei Stepanovici cel Nebun de la Mănăstirea Borisoglebski, din Rostov; Pelagheia Ivanova cea Nebună din Diveevo; Anton Alekseevici cel Nebun din Zadonsk, dar și mulți alții.
Ase vedea, în acest sens: “Sfânta Xenia cea smerită și nebună pentru Hristos”, traducere de prof. Elena Călin, Editura Egumenița, Galați, pp. 20-23.
Altfel spus, în conformitate cu aserținile autorului, nebunul întru Hristos este uneori, parţial, confundat cu omul necultivat. Se ştie că, în Faptele Apostolilor, Sfinţii Apostoli Petru şi Ioan sunt consideraţi drept „oameni fără carte şi simpli”, şi că mulţi Sfinţi Părinţi revendică drept o calitate spirituală faptul de a fi altfel. Totuşi, această valorizare vine mai puţin dintr-o opoziţie între înţelepciunea potrivit cu lumea şi nebunia potrivit cu Dumnezeu, cât din incompatibilitatea înţelepciunii care vine de la Dumnezeu cu înţelepciunea lumii, Dumnezeu pierzând înţelepciunea înţelepţilor şi nimicind ştiinţa celor învăţaţi, care constituie de fapt o pseudocunoaştere, pentru a dărui prin Duh adevărata cunoaştere celor care sunt demni de ea, în virtutea nu a aptitudinilor lor intelectuale, ci a gradului de puritate şi de virtute pe care le-au dobândit în punerea în practică a poruncilor. O astfel de simplitate poate fi, din acest punct de vedere, revendicată de orice ascet creştin, şi n-ar putea fi considerată drept proprie nebunilor întru Hristos, care, de altfel, n-o exhibă atunci când vorbesc despre ei înşişi, „nebunia” lor descalificându-i îndeajuns faţă de înţelepciunea şi ştiinţa acestei lumi.

Tot pe nedrept, nebunii întru Hristos sunt confundaţi cu „nevinovaţii”, care corespund parţial „săracilor cu duhul” în sensul obişnuit al acestei expresii, şi care, este adevărat, au făcut adesea obiectul unei veneraţii populare în Răsărit. Nevinovatul sau „săracul cu duhul” este, într-un prim sens, o fiinţă omenească ale cărei capacităţi intelectuale rămân limitate datorită unui handicap de origine biologică sau a unei carenţe educative, în prima copilărie. El corespunde debilului uşor sau mediu al psihologiei moderne.

Într-un al doilea sens, el este un om cu o slabă cunoaştere a convenţiilor mondene şi care ignoră orice complicaţie psihologică în relaţiile sale cu ceilalţi, ca şi orice complicaţie intelectuală în modul de a lua lucrurile în consideraţie; de aici, pe de o parte, o sinceritate de prost gust într-un mediu şlefuit până la ipocrizie, o anumită stângăcie în comportamentul său şi în viaţa relaţională, care îl face să treacă drept mojic şi demn de batjocură, şi, pe de altă parte, compensând o raţionalitate limitată, o capacitate de intuiţie care dă judecăţilor lui o perspicacitate specială şi îl face uneori capabil de previziuni uimitoare.

De asemenea, potrivit afirmațiilor Părintelui Alexandru Letea, „Nebunii întru Hristos” nu corespund nici unuia, nici celuilalt din aceste două tipuri de nevinovaţi. Nu numai că ei nu sunt de fapt marcaţi de vreun handicap intelectual, dar posedă facultatea superioară de a simula, după cum vom vedea, starea lor de nebunie, de a o adapta perfect situaţiilor pe care le întâlnesc şi scopurilor spirituale pe care vor să le atingă, de a da o semnificaţie simbolică actelor şi cuvintelor lor, şi de a masca binefacerile pe care le împlinesc. Ei practică cu pricepere, pe de altă parte, inadaptarea socială, în vreme ce numeroşi nevinovaţi, numiţi de psihopatologia modernă „debili armonici”, manifestă, dimpotrivă, o capacitate remarcabilă de adaptare în mediul lor, arătându-se „docili, muncitori, harnici, metodici, dornici să lucreze bine, lipsiţi de iniţiativă şi supuşi”.

Pe de altă parte, în vreme ce nevinovatul de tip dostoievskian este mojic şi neîndemânatic în a fi simplu şi direct, dar n-are un comportament cu adevărat patologic din punct de vedere psihiatric, „nebunul întru Hristos”, din acelaşi punct de vedere, manifestă, prin actele şi cuvintele dezordonate şi incoerente, sau, dimpotrivă, prin motivul său, simptomele unei nebunii autentice. Despre Sfântul Marcu din Alexandria s-a spus că „se învârtea ca un nebun şi bătea câmpii”. Călugărul lui avva Siluan se pornea pe râs fără motiv, de îndată ce întâlnea pe cineva. José Grosdidier de Matons remarcă, în mod corect, în legătură cu Sfântul Simeon: „Ceea ce izbeşte cel mai mult la citirea Vieţii sale este coerenţa şi verosimilitatea cu care sfântul îşi susţine rolul său de nebun: un psihiatru pe care l-am făcut să citească cartea a recunoscut acolo fără dificultate un caz bine definit de manie. Regăsim maniacul în toate faptele şi gesturile sale: în cuvintele incoerente, în familiarităţile excesive, în costumările excentrice, în modul neglijent de a se îmbrăca, ce merge uneori până la exhibiţionist, şi, mai ales, în schimbările bruşte de dispoziţie şi în violenţele în voia cărora se lasă atunci când este deranjat sau când se manifestă opoziţie faţă de ceea ce trece drept capriciile sale. La Sfântul Chiril Fileotul sau la Sfântul Sabas cel Tânăr se întâlneşte, în schimb, mutismul caracteristic anumitor psihoze.

Cu toate acestea, potrivit observașiei Părintelui Alexandru Letea, şi aici este o altă distincţie importantă, nebunul întru Hristos nu este câtuşi de puţin nebun, ba dimpotrivă, este perfect sănătos la minte. El simulează nebunia, s-a hotărât să pară nebun, face totul să pară aşa în ochii celorlalţi, să fie crezut cu adevărat nebun, stăpânindu-şi perfect fiecare act şi fiecare cuvânt, şi calculându-le precis efectele. În faţa anumitor interlocutori, care i-au aflat secretul sau pe care i-a ales el însuşi, părăseşte masca nebuniei, ca şi când s-ar fi aflat singur, dovedindu-se perfect sănătos. El cunoaşte o dedublare similară aceleia a actorului care, investind totul în rolul său, rămâne el însuşi. Avva or recomandă această practică: „Sau fugi complet de lume, sau să-ţi baţi joc de ea şi de oameni, făcând pe nebunul cea mai mare parte a timpului”. Ioan din Efes spune, despre Teofil şi Maria, că „se dedau fără încetare la comicării şi bufonerii”; aceştia se deghizau, ea în curtezană, iar el în mim apărând în acea postură ca să-i înşele pe spectatori. Biograful lui Simeon susţine caracterul de simulare al nebuniei acestuia, scriind: „Jucau tot felul de roluri, prin mijlocirea posturilor nebuneşti şi indecente. Luau când postura unui bolnav de şale, când pe cea a unui om care face salturi, când pe cea a unui olog care se târăşte pe fese, când pe cea a cuiva care întinde piciorul în faţa unui alergător pe care-l aruncă la pământ. În alte dăţi, la lună nouă, el îl imita pe cel ce priveşte cerul, cade şi se zbate. Sau chiar lua aerul unui om care mustră: spunea, într-adevăr, că , din toate posturile, aceasta convine cel mai bine şi este cea mai folositoare pentru oamenii care simulează nebunia.

S-ar putea vedea, în anumiţi profeţi comiţând acte excentrice, precursori ai nebunilor întru Hristos: astfel, Isaia plimbându-se gol şi desculţ, vreme de trei ani, pentru a prevesti viitoarea captivitate a soldaţilor egipteni (Isaia 20, 2-3), Iezechiel, culcat în faţa unei cărămizi simbolizând Ierusalimul asediat şi mâncând pâine coaptă din excremente omeneşti (Iezechiel 4), sau Osea, simbolizând prin căsătoria sa cu o prostituată, necredinţa lui Israel faţă de Domnul (Osea 3). Finalitatea acestor acte este aceea de a şoca spiritele şi a le deschide către un anumit adevăr.

În cazurile de nebuni întru Hristos, această nebunie este simulată în scopul principal de a atrage umilinţele pe care nebunul le are de îndurat în aproape toate societăţile din partea concetăţenilor săi.

În concluzie, astfel stând lucrurile, cu privire la cartea de faţă, la protagonistul şi la autorul ei, în încheierea acestui semnal editorial şi publicistic, vreau să aduc și să adresez cuvinte de cinste, laudă, apreciere şi admiraţie Părintelui Dr. Alexandru Letea, pe care ţin să-l felicit, în mod deosebit, pentru această lucrare cu vădit caracter științific, teologic, patristic și aghiografic, pe care o recomand tuturor cu toată căldura și, totodată, țin să îl încurajez să nu se oprească aici ci îl îndemn să ne mai hrănească minţile, cugetele şi sufletele noastre şi cu alte lucrări ziditoare şi folositoare nouă şi urmaşilor noştri, arătându-ne prin toate acestea dragostea sau ataşamentul faţă de valorile perene ale spiritualității noastre ortodoxe și ale Bisericii neamului nostru Românesc, precum şi vivacitatea ori tinereţea spirituală cu care l-a înzestrat Dumnezeu – Cel în Treime Slăvit şi Lăudat, pe credinciosul, devotatul şi iubitul Său fiu – slujitor, căruia îi doresc să aibă parte, în continuare, de folositoare bucurii, de binecuvântate mângâieri şi de nemărginite împliniri duhovniceşti, atât aici pe pământ, cât mai ales dincolo, în lumea cealaltă – a Împărăţiei Cerurilor, unde să se bucure de înveşnicita comuniune cu Domnul şi Mântuitorul nostru Iisus Hristos și cu toții aleșii, drepții și sfinții Săi, în lumina cea neînserată a Preasfintei Treimi! Amin!…


Dr. Stelian Gomboş

https://steliangombos.wordpress.com/

by

Referinţă Bibliografică

Semnal publicistic și editorial… Din seria „Aghiografia și aghiofania” Pr. Dr. Alexandru Letea – „Nebuni și nebunie pentru Hristos. Aghiografie și Aghiofanie în Spiritualitatea Ortodoxă” (Teză de doctorat) Volum publicat cu binecuvântarea Preasfințitului Părinte Nestor – Episcopul Devei și Hunedoarei, Editura Episcopiei Devei și Hunedoarei, Deva, 2026, 565 pagini/ Revista Armonii Culturale, ISSN: 2247-1545. Adjud, Vrancea, RO/ Ediția: 8 mai 2026