I. Ca să încep în cheie muzicală, uşor burlescă, jucăuşă, dar, totodată, afectuoasă: Mirela e un nume prin excelenţă muzical.
Un triolet: MI-RE-LA. Graficul ce rezultă dintr-un asemenea fragment melodic aduce cu o scară cu trei trepte: „trei trepte de măgean” (vorba poetului Ion Barbu).
Mi-ului, ca treaptă incipientă, îi urmează una inferioară, anume adiacentul Re, contiguu, însă mai jos (spaţial vorbind, nu altfel).
Acesta e urmat subit de un salt ce numără cinci trepte, până la treapta ascendentă La.
O scurtă analiză de ordin onomantic (şi nu fără un dram de sare, cum grano salis, aşadar) ne dezvăluie această evoluţie pozitivă: o stare neutră, incipientă; o cădere relativă, după; urmată afectiv (ca şi, nu mai puţin, profesional) de o ascensiune.
Aşadar, o viaţă cuprinsă într-o cvintă.
II. Pe lângă forma feminină a adjectivului celest, – celesta semnifică un instrument (în vârstă, el, de cam un secol şi un sfert) de percuţie, care aduce a pianină, cu claviatură ale cărei sonuri sunt produse prin lovirea unor plăci sau a unor lame de metal, cu ajutorul unor ciocănele capitonate, ca şi ale pianului, cu pâslă, având sub ele nişte cutii de rezonanţă, din lemn ş.a.m.d.
Sonorităţile acestei simili-pianine (clavirul fiind un instrument, după Stravinski, de… percuţie!) sunt pure şi egale, optime pentru, mai ales, arpegii şi melodiile ce nu solicită sunete lungi sau prelungite, – un, aşadar, ceea ce cheamă-se tenuto.
Celesta e un soi de Glockenspiel, limpede şi încântător…
Cele mai multe instrumente de percuţie (idiofonele, în primul rând) se manevrează la vedere: vedem cu toţii mâinile ce acţionează aşa-zisele beţe ale tobei, ca şi sursa ropotelor ei.
Sunetul emis de o celesta, vine „de undeva” din interior, dintr-un „adânc”, ca şi al orgii.
Numai că sunetul celei dintâi este, să zicem, unul punctiform, pe când al orgii ar fi unul „tensorial”.
Orga e barocă, precum Bach; pe când celesta, fie şi dacă, muzical vorbind, e mult mai simplă, – din punct de vedere tehnic e, relativ, sofisticată.
Oricum, nu orga este paradigma, modelul stilului Mirelei, care e unul, în sens optim, simplu şi eficient la modul clasic, fără meandre şi cursiv, de o limpiditate mozartiană, precum uitata, astăzi, artă a romanului epistolar din Ottocento.
Dar instrument e una şi muzică e alta: celesta are o sonoritate apriată (cu un termen, astăzi, revolut); sunetu-i e incompatibil cu pedala, ce, prelungindu-l, îl obligă să vibreze. Accentul nu se pune pe durată, ci pe limpida clinchetire voios-amară, ca la, un Serghei Esenin, dacă vreţi, – clopoţeii saniei căruia răsună până la râsetul cu lacrimi sau până la plânsul propriu-zis…
De unde o strălimpezime, ziceam, specifică celestei, – ca şi scriiturii cărţii omonime.
III. O, în sfârşit, chestiune ultradelicată. Aproape că-mi e imposibil să-i dau glas. Îmi fac, totuşi, datoria inclementă, adesea, de hermeneut…
În carte, numele celei ce spune „eu” este Arina.
Arina, care e, altminteri, o simplă deformare a Irine-i grece (prin intermediu rus), ar proveni, aici, ca nume propriu, dintr-un subtantiv comun, arena, care semnifică, „nisip”, – arenosus fiind un loc, un situs, prin excelenţă, nisipos, deşertul purtând numele, pe vremuri, de ariniş, confundabil, prin omonimie, cu „crângul de arini”/”ariniştea” (eminesciană)
Arena romanilor a fost preluată şi de alte limbi neolatine (cf. Punta Arenas, bunăoară, în spaniolă, – vocabul ce mă fascina pe vremea romanului de aventuri marine, al lui Radu Tudoran, faimos).
Această arenă, cu derivatul arenosus, ajunsă în română „arină”, „nisip” adică, e o substanţă granulară fină, friabilă, pulverulentă, furfuracee ca o pleavă sau făina.
În genere, aceleaşi atribute le are şi cenuşa, sorgintea căreia e, însă, una de ordin mai ales organic.
Premergătoarea personajului Arina, în inima lui Teodoru, a fost incinerată, din voia ei expresă, adică prefăcută în cenuşă. Cinis et umbra sumus, vorba străvechiului adagiu.
Substanţa ce se cerne în clepsidre este, de obicei, nisipul, – şi ar putea fi şi cenuşa…
Pe toţi, altminteri, ne ia vântul, ca pe nisip, ca pe cenuşă.
Suntem, dincolo de mitologii, cu toţii, odraslele lui Cronos cel vorace, ale Timpului, un timp ce se măsoară, uneori, graţie nisipului, graţie cenuşii…
Să fie asta, oare, o subconştientă „emulaţie”, dacă vreţi, cu, pentru Teodoru, multă vreme, incomparabila Celesta, – căreia Arina îi ia locul şi, complexată la-nceput, are mereu impresia că este, numai, o simplă înlocuitoare, o dublură, o vioară a doua (cu trei coarde: MI, RE, LA) ?
Nicio psihologie abisală, nicio analiză a străadâncului obscur, a negurei lăuntrice opace, nu va răspunde la această întrebare, – care poate fi una fantezistă, extravagantă şi, la limită, chiar şi indecentă.
Nu poate răspunde, dar poate să şi-o pună.
______
*E vorba de doamna Mirela-Ioana Borchin-Dorcescu și, pe scurt, de romanul acesteia, Celesta (Editura Mirton, Timișoara, 2018).
by 
Array
A trecut ceva timp, de la atacul informatic direct, de foarte rea-credinţă, prin care revista universală de creaţie şi atitudine culturală ARMONII CULTURALE (www.armoniiculturale.ro, înfiinţată la Adjud în februarie 2011), a fost desfiinţată aproape în totalitate. Dispariţia din spectrul online a acestei reviste, devenită în scurt timp valoroasă, prin numele care şi-au adus contribuţia la construirea acesteia, a constituit un real motiv de regret pentru cei peste 900 de colaboratori, de pe cinci continente. În perioada activităţii sale online, revista Armonii Culturale s-a constituit într-un pol pozitiv de atragere a scriitorilor valoroşi, atât din ţară, cât şi din diaspora..