SILVIA-GABRIELA ALMĂJAN

DESPRE LIRISMUL EXTATIC: EUGEN DORCESCU, „MIOZOTIS”

Volumul la care mă voi referi, pe scurt, în cele ce urmează, MIOZOTIS.POEME REGĂSITE, semnat de poetul Eugen Dorcescu, a văzut lumina tiparului la Editura Eurostampa din Timișoara, în toamna acestui an (2023). El încheie și, aș zice, desăvârșește procesul anevoios, dar cât de luminos și de pilduitor, al tipăririi manuscriselor dorcesciene, poezie și proză, proces declanșat în 2019, cu AGONIA CANICULEI, poeme, Editura Mirton, Timișoara, și continuat cu cele două ample tomuri de Jurnal, ÎNGERUL ADÂNCULUI și ADAM (peste 1000 de pagini), apărute în 2020, la Editura Mirton, și, în 2022, cu APROAPELE. 111 PSALMI ȘI ALTE POEME, și LEVIATANUL. POEME UITATE (Editura Eurostampa, Timișoara). Toate aceste cărți sunt ediții critice, realizate de Mirela-Ioana Dorcescu, care a beneficiat, pe tot parcursul recuperării și editării manuscriselor, de implicarea totală și, în final, de fiecare dată, decisivă a poetului însuși. De altfel, în Cuvântul înainte la MIOZOTIS. POEME REGĂSITE Mirela-Ioana Dorcescu enunță, deslușit, metodologia ce a conferit rigoare și credibilitate selecției și definitivării spre publicare a multitudinii de texte manuscris (p. 8-9, cf. infra).
MIOZOTIS. POEME REGĂSITE, carte de factură pronunțat spirituală, poate fi cercetată din multe perspective, din unghi artistic, semiotic, prozodic, ideatic etc. Lăsând, eventual, pentru mai târziu un posibil excurs extins și amănunțit, în comentariul de acum îmi propun să subliniez doar echilibrul, statornicia, devotamentul autorului față de existența întru lirismul extatic, precum și exigența sa cu propria creație – POEZIA – și cu propria persoană – POETUL. Mirela-Ioana Dorcescu, Conf. univ. dr. la Universitatea de Vest din Timișoara, semiotician, hermeneut, prozator și eseist de prestigiu, specialist în editarea și interpretarea textelor dorcesciene, (re)cunoscut dorcescolog, alcătuiește, și de data aceasta, o ediție critică fără cusur. De Postfața volumului se ocupă Livius Petru Bercea, critic literar, stilistician, prozator și profesor reputat. Așadar, normele profesionalismului filologic și istorico-literar sunt strict respectate.
Conținutul poetic se desfășoară între imagini grafico-tipografice foarte sugestive. Pe prima copertă este înfățișat un colț de natură, cu o căsuță în fundal, totul fiind luminat de lampioane, iar pe cea de-a patra găsim fotografia poetului (un instantaneu) în semiîntuneric, în timp ce scrie o adresă pe un plic ce urma să-l expedieze. Expresia feței sugerează echilibru lăuntric, siguranță, preocupare, implicare, iar pixul folosit este un semn discret al modestiei, al simplității.
De o emoție covârșitoare au fost mărturisirile referitoare la manuscrise, la care am avut plăcerea să iau parte, când a fost lansat Leviatanul, iar expunerea profesionistă din debutul acestui volum vine în completarea lor. Astfel, Poet și Editor permit cititorului observarea până în cel mai mic detaliu a demersurilor ce au precedat apariția cărții. După o lectură atentă (sarcină care i-a revenit Mirelei-Ioana Dorcescu), au fost lăsate în arhiva familiei poemele neterminate, eboșele, unele variante abandonate și au fost reținute doar textele ce păreau publicabile, inserate în fișiere tematice și cronologice. De extragerea substanței artistice s-a ocupat poetul însuși. Doar 10% au fost reținute spre a fi publicate. Cea mai elocventă probă de exigență a Poetului cu propria-i muncă.
În alegerea textelor prezente în acest volum (102 poeme inedite, scrise în perioadele 1972-2002, respectiv 2019-2023) s-a aplicat criteriul tematic, fapt ce contribuie la ,,consolidarea direcției mistice (pe linia Aproapelui și a Leviatanului) care, îndepărtându-l poate de poeții români contemporani, îl apropie, decisiv, pe Eugen Dorcescu, așa cum observase Andrés Sánchez Robayna, de misticii occidentali” (p. 10). Permanenta legătură cu Dumnezeu, cu Divinul este observabilă în ținută, atitudine, discurs poetic ireproșabil. Poemul cu numărul 1 (din secțiunea Răstigniri), scris în 21.07.1997 conține versuri de o impresionantă gravitate. Rima se întemeiază pe asocieri dintre cele mai variate – substantive, adjective, verbe la gerunziu: ,,Lumea, în gând/ e un lujer de/ viță de vie/ plăpând,/ pe care-l ating, rând pe rând,/ roua și ploaia și boarea de vânt,/ șerpii de ceață izvorând din pământ,/ șerpii de negură dinspre boltă curgând,/ destrămările sângelui meu sângerând,/ în coșmar, în neant, când eu însumi și sunt,/ și nu sunt,/ lângă lujerul lumii, fantomatic și/ frânt,/ în iluzia lumii: eu plecând, ea/ plecând”.(p. 21)
O poezie tulburătoare este cea cu numărul 10 (din Solilocvii), scrisă în toamna anului 1998. Legătura om-Dumnezeu, adorarea Creatorului, conștientizarea propriei ființe și ființări sunt surprinse în exclamații retorice: ,,Ce liniște, Doamne!”, ,,Ce enigmă! Ce dulce durere” sau în versuri de o densitate ideatică greu de imaginat: ,,să mă faci să exist și/ totuși să fiu o părere,/ să știu că nu sunt/ decât vis. Și această/ știință/ să fie-o distinctă ființă”.
Remarcăm totodată motivul vieții ca vis, întâlnit și în opera eminesciană (poezia intitulată Miozotis, ce deschide și închide volumul – este prezentă și pe coperta a IV-a – invocându-l pe „sublimul Calderón”, declară, fără echivoc, identitatea viață – vis). Drumul spre cunoaștere, spre conștientizarea Sinelui și recunoașterea Divinității sunt semne ale unei înțelepciuni revelatorii, abisale: ,,Poate că toate aceste/ mirări genuine/ sunt urmele palmelor/ Tale în lutul din mine”. (p. 43) Acest enunț ar merita, categoric, o analiză separată.
Cu un vers-sentință se deschide poemul 13 (din Revelații): ,,Cel mai bine-i să tac”, urmat de o succesiune de verbe la conjunctiv, cu formă negativă: ,,Să n-alerg, să nu vreau, să/ nu fac./ Să n-ascult, să nu-ntreb, să/ nu răspund, să nu zic”. Căutarea esenței, a Sinelui este privită precum o retragere în ,,chilie, ca/ sămânța în spic”, ,,Să mă retrag așadar, spre/ a fi./ Spre a fi lângă Tine. Să/ mă retrag, spre-a rodi”.(p. 79)
Mai mult, existența Secțiunii de aur în versurile dorcesciene (raportul dintre silabele neaccentuate și cele accentuate, echivalentul numărului Phi – 1,61803) este o dovadă a situării Poetului în arealul Valorii, al Desăvârșirii. . Potrivit destăinuirilor sale, principala inspirație vine ,,din lumea impregnată de prezența Divinității”. Grăitoare sunt și titlurile secțiunilor: Răstigniri (9), Solilocvii (30), Revelații (La Clopotiva) (33), Clipe (28).
Așa cum ne-a obișnuit și demonstrat în repetate rânduri, Poetul Eugen Dorcescu se află mereu în căutarea formei perfecte. Fiecare poem din volum este așezat precum piesele unui puzzle, fiecare cuvânt din textul poetic este așezat la locul său. MIOZOTIS. POEME REGĂSITE este o carte în care totul este orânduit până în cel mai mic detaliu.
Omul-Dorcescu urmărește respectarea poruncilor, își trăiește după legi sacre existența. Poetul-Dorcescu nu-și ,,irosește timpul pe altarul somnului”, ci caută, neobosit; forma perfectă, se caută pe sine prin Divin:

(Numai El)
Plec, am plecat, voi pleca, nu
mai sunt
decât sumbrul pământ ce devine
pământ.
O să vină o zi
când doar eu –
numai eu, chiar fără mine însumi –
voi fi.
Fără cărți, fără prieteni, fără
planuri, ambiții sau țel.
Numai eu (cel de-atunci!). Numai El.

(01.10.1997)

by

Referinţă Bibliografică

SILVIA-GABRIELA ALMĂJAN, DESPRE LIRISMUL EXTATIC: EUGEN DORCESCU, „MIOZOTIS”/ Revista Armonii Culturale, ISSN: 2247-1545. Adjud, Vrancea, RO/ Ediția: 30 octombrie 2023