CARMEN POPESCU: Vocile din zâmbetul vitraliilor (”Lumina din vitralii”, Liliana Trif)

Vocile sufletului și ale minții își coordonează traiectoria spre un punct comun: evoluția. Terestrul și teluricul zâmbesc unul spre celălalt, căutând lumina. Perfecțiunea încearcă să își facă loc în fiecare trăitor, chiar dacă talerele balanței simt un disconfort. ” Nu privi înapoi, că-napoi cale nu-i,/ nu ofta prigonind bucuria , destui/ ani s-au dus, dar și-acum eu mai vin să-ți colind,/ poate n-ai să mă știi, dar m-auzi viscolind// iar prin sufletul tău, ca atunci, la-nceput,/când la capăt de zări magii stea au văzut/ și-au urmat-o știind că un prunc vor găsi/ într-o iesle cu fân. Hai, iubire! Nu vii?”( ”Prin suflet îmi colinzi”)

Definirea contrariilor este realizată cu un bagaj de inflorescențe, impresionant, de autoarea volumului ”Lumina din vitralii”, Liliana Trif. Pentru poetă, iubirea este Lumina căreia îi realizează o construcție monumentală, folosind cuvântul. Își împachetează trăirile în profunzimea gândirii  altor înțelepți, pe care le simte ca fiindu-i far în creațiile sale. Volumul apare într-un moment în care iubirea este o dominantă a sufletului uman.

Eul liric al primelor volume deschide în ”Lumina din vitralii” alte comori ale subiectului cunoașterii. Drama cunoașterii umane conduce la conștientizarea superiorității ființei prin artă. Liliana o realizează în poezie. Labirintul legilor existențiale, universale desăvârșește o creație printr-o nouă creație, prin condeiul poetei. Spectacolul propus de aceasta este unul al luminii universului, liant al celor două lumi. ” De-atunci de la botezul dintâi al bucuriei,/ de-acum când stau culcată sub cerul poeziei,(…) Ești lângă mine-n noapte și-n zi de la botezul/ Iubirii absolute. Acesta-mi este crezul!” (”Mai ții minte, Doamne”)

            Stări eliberatoare sunt încorsetate de poezia cu formă fixă, rareori, sunt transmise  prin versul alb, care le permite zborul. Autoarea este o înveșnicită a versului clasic, această formă a descătușării mentale, oferindu-i posibilitatea realizării unor aspecte sociale și morale ale existenței. Poezia cu formă fixă implică o rigoare a scrierii, reguli stricte care nu sunt la îndemâna oricărui scriitor( versuri cu ritm, rimă și măsură). Uneori, poeta simte nevoia unui răsfăț emoțional și folosește semi rimă. Asta nu înseamnă că poezia nu este la fel de spectaculoasă.

Volumul ”Lumina din vitralii” este dăruită spiritualizării prin iubire, prin contopirea cu Divinitatea, prin mersul spre lumină prin culoare sau opacitate. Trăirile nu sunt superflue, sunt profunde, puternice, aducătoare de spațiu eliberator și împrăștiere pe câmpul de flori al tihnei totale. ”Azi din izvorul Vieții bem și noi,/ cei ce-am plecat pe drumul înnoirii, crezând în El și-n viața de apoi, Iisus e Calea strâmt-a mântuirii.”(Ai auzit, creștine?)

          Evenimentele vin și pleacă, desenând o sinusoidă care o răvășește pe creatoare. În momentul în care obosește, își propune să fugă în ea, să se reculeagă, să mediteze și să se recompună. Veritabile salturi de pe un taler pe celălalt, neuitând niciodată de tihna lui Dumnezeu. ”Războiul acesta stupid ne dărâmă/ nu ziduri, ci vise, mai mult ca oricând,/ din sufletul meu recompun o fărâmă, din sufletul tău văd o umbră plecând.// Nu-s granițe, nu, între noi nu există/ și chiar dac-au fost Dumnezeu le-a trecut,/ mai spune-mi, te rog, că iubirea rezistă/ oricât de pustii ne-am simți la-nceput.”(” Dumnezeu a trecut granița”)

Sunt trăiri comune fiecăruia dintre noi, minuțios elaborate și oferite cititorului  spre meditație și discuție. Trăirile pământene, când obosesc, sunt metamorfozate în cele celeste. Ele nu trișează niciodată, nu mint, nu plictisesc doar bucură. ” Tot spațiul dintre noi e-un cer confuz,/ iar timpul

încetează să existe,/ întineresc și pot să mă amuz,/ când prin portaluri roz, avangardiste// trec să deschid un netăgăduit/ tunel spre universuri paralele/ și-apoi mă pot supune, în sfârșit,/ examenelor vieții.”(”Portal”)

Trimiterile de la începutul poeziilor sunt darurile lecturilor realizate în urma unui studiu de o viață. Apropierea de credință îi deschide un orizont al păcii, o întărește pe calea spre adevăr, îi dă forța următorului pas. Este ca o înviere în veșnicie, o bucurie a desăvârșirii de sine, o protecție a formei-lut. Fuziunea mamă-copil o alătură Maicii Universale care își pregătește pruncul să își poarte, cu înțelepciune, crucea. Îi stă alături, îl veghează, îl ocrotește, dar este, totuși, în lumea de jos și este neputincioasă în protecția totală.

Trecerile spre altă dimensiune, ale celor dragi, par devastatoare pentru privitori. Este un spectacol ritualic, cu metamorfozări interioare și exterioare. Năvalnice porniri sunt părăsite teluricului, doar trupul ei ”eteric” și trupul lui, ”din cețuri decupat” își continuau viețile într-o altă apartenență. Vocile timpului rămâneau ca să continue povestea. ”când trupul ei părea eteric// iar trupul lui, din cețuri decupat,/ trecea prin gândul ei ca o fantasmă,/ mă-ntreb, și-acum, ce voci au ascultat/ de n-au văzut acea catapeteasmă// a templului crăpând în urma lor,/  s-au așezat pe cruci, bătuți în cuie,/ deși știau c-o să le fie dor/ de tot ce-a fost cândva și astăzi nu e…// Nu și-au propus s-ajungă nicăieri,/ și totuși au ajuns până departe,/ luau, de la reduceri, primăveri…” (”Coroana de spini”)

Veșnicia iubirii alimentează bucuria, speranța, râul care curge spre și dinspre Dumnezeu. Chiar și atunci când ”spinii lumii-n piept mi-au înflorit/ mușcau din carne-adânc”, ei au fost transformați tot în iubire. ”Acea durere / cu mine am purtat-o și-am iubit/ orice blestem și orice mângâiere” (”Spinii lumini-n piept mi-au înflorit”)

Renașterea prin poezie îi înnobilează ființa. ”Simt pielea despicându-se încet/ și-un mugur alb ieșind la suprafață,/ voi deveni o floare și-un poet/ mă va aduce într-o zi la viață// Dar pân-atunci dă-mi voie să mă nasc/ în fiecare zi zâmbind spre soare,/ că spinii lumii i-am trecut prin teasc/ și-am distilat o lacrimă pe care//am s-o păstrez dobândă pentru tot…”(”Spinii lumini-n piept mi-au înflorit”)                     

Poeziile autoarei sunt trimiteri în spații nebănuite ale sufletului. Sunt locuri din care irump darurile celor două talere, în funcție de frământările clipei și de oportunitățile care se zbenguie, ulterior, în trăinicie.” Azi inima mi-e pusă la-ncercare/ și totuși pot trăi-n absența ei,/ surprinzător de calmă ca o floare/ sub ploaia nemiloasă. Ce idei// mă mână înainte, ce-ndrăzneală/ îmi dă curaj să-naintez și-acum?/ Convingerea, când tocul în cerneală,/ că nu aici e capătul de drum,// îl moi și trec pe punțile iubirii/ spre alte lumi, de unde mă hrănesc/ cu roua picurată-n trandafirii/ pe care încă-nvăț să-i altoiesc.”(Am vindecat o karmă”)

Limpezimea formulărilor, la întâlnirea cu partenerul sau cu Divinitatea, dă greutate volumului. Descleștările sau încleștările clipei îi impun autoarei formatul poeziei: uneori, rebel, fără limite în abordare, alteori, strâns, opac, ermetic, frustrant, declanșat de introvertiri.

Legătura cu trecutul este de neoprit, părinții, și ei, realizând balansul unei vieți normale, autentice.

În biserica poetei, vitraliul interior are o cromatică prin care lumina sufletului se contopește cu lumina celestă, dăltuind, pentru posteritate, cuvântul. Răgazul dintre stări este răgazul înțelepțirii, care, la autoare, este vizibil. Fiecare poezie a volumului pare o acuarelă solitară, o frescă a unui timp tras la indigo sau un studiu ferm al unui lut cu devieri și imperfecțiuni. Lumina, prin forța harului divin, sugerează misterul existențial.

Cu sufletul în palma vieții, Liliana Trif își înveșmântează cuvântul cu toate figurile de stil, impetuos alese din varietatea nuanțelor vitraliului. Cu ajutorul lor își desăvârșește creația.

Sentimentele, cu fiecare volum propus de poetă, cunosc o evoluție vizibilă, prin adăugarea unor experiențe noi, oferite de trecerea timpului.” Pășesc ușor, pe vârfuri, dar se-aud/ ecourile pașilor pe apă…/Iubirea asta toată o să-ncapă  într-un ocean adânc, cu părul ud.”

Trăirile adolescentine părăsesc agitația unor vremuri apuse.” Mi-e dor de-o zi nemărginită și te blestem să mă găsești/ la cumpăna-ntre vis și moarte sau în tărâmul cu povești,/ pleca-ți-ar caii prin zăpadă și tu s-alegi în urma lor/ ca un copil, râzând cu poftă, la vânătoarea norilor.”(”Inocență”)      

Acceptarea evenimentelor pământene, așa cum vin ele, redefinește autoarea. Fuga în sine, prin rugăciune, prin credință, își înalță templul spre altă dimensiune. Este o reașezare a valorilor, o pregătire pentru întoarcerea în spirit. ” Azi port și eu smerenia drept haină,/ iubirea de aproape mi-este lege,  lumina din vitralii e o taină/ ce grâul de neghină-l va alege.”( ”Lumina din vitralii”)

Întreaga prestație lirică, a poetei Liliana Trif, este un elogiu adus iubirii. Autoarea aleargă pe tărâmul emoțiilor, al miracolului care vindecă.” Poate cândva o să plouă la pol/ și de zăpezi vom uita amândoi,/ îmi vei privi numai umărul gol/ alb ca omătul primelor foi.”( ”Prizoniera posibilităților”)

Dragostea clipelor pământene pendulează între o sindrofie elegiacă și contemplație cu nebănuite reverberații. Este un flux-reflux ideatic al îmbinărilor armonioase dintre sacru și profan.” Între sacru și profan e un voal de tul, iubito,/ lasă-l tu, încet, să cadă de pe umerii rotunzi,/ să-mi dezvăluie magia cărnii tale, fericito,/ nu-mi mai măsura răbdarea, nu ai unde să te-ascunzi…”(”Sacru și profan”)

Romantismul oferit lutului are, în celelalte volume, dimensiuni ancestrale. Autoarea simte nevoia autodepășirii în sentiment. Timpul cizelează, metamorfozează acumulările care dau năvală și  înalță viziunile. Trecutul rămâne în haina lui, hibernală, Liliana, însă, se bucură în noile modelări primăvăratice de plasarea bărbatului între aștri.” Din viață către moarte, cu tot ce nu ți-am spus,/ merg să-mplinesc povestea. Îți regăsesc esența// în fiecare mâine și-n fiecare ieri,/ doar în prezent lipsește, dar cu desăvârșire,/ cuvintele-s sincope și-un munte de tăceri/ înalt până la ceruri am ridicat, iubire.”(”Schimbarea”)        

Este o iubire a sufletelor, a întâlnirilor în spații siderale, o curgere a unui infinit în altul, cu valori superioare și odihniri între cuvinte anticipative.” Noi ne-am ciocnit ca două galaxii/ într-un big bang al sufletelor care/ și-au asumat în ceruri că vor fi/ pereche într-o viață viitoare.(…)// cu pacea câștigată într-o zi,/ când am decis să nu-mi adjudec vina/ că ne-am ciocnit ca două galaxii/ din care încă ne hrănim lumina.”(”Big bang”)

Abandonarea rătăcirilor facile, cu refugii în suflete dezgolite, este jucată, de cei doi îndrăgostiți, pe o scenă deschisă, a unei lumi divine.” Recapitulez, iubire, lecția sosirii tale,/ nodul karmelor comune, legăturile astrale// ce ne țin atât de-aproape, parcă mii de ani lumină/ ne-au trecut pe dinainte. Nu distanțele-s de vină,/ ci dorința de-a fi unul, de a împărți întregul/ înjumătățind ideea. Dumnezeu este strategul// care taie și unește după bunul plac o karmă.”

Scriitoarea se oferă, nemuririi, prin cuvânt. El nu este doar mijloc de comunicare, el devine calea spre o reflexie împrumutată și îmbunătățită de generațiile viitoare.

Într-un timp cu tușe agresive, poezia îndulcește clipele propuse de viață. Liliana Trif, jucând cuvântul în cea mai sinceră horă a iubirii, ne prinde în vraja trăirilor ei, care, de cele mai multe ori, se pliază pe construcția noastră interioară. Trimiterile versurilor autoarei lasă urme spre o cunoaștere elevată, subtilă, pe care ne invită să le cercetăm în profunzime. Poezia acesteia nu trebuie citită doar cu mintea, ci și cu inima curățită de aluviunile trecerii.

Vă invit la o lectură descătușată de rutină!

Carmen Popescu

30.10.2023

by

Referinţă Bibliografică

CARMEN POPESCU: Vocile din zâmbetul vitraliilor (”Lumina din vitralii”, Liliana Trif)/ Revista Armonii Culturale, ISSN: 2247-1545. Adjud, Vrancea, RO/ Ediția: 30 octombrie 2023