(Eugen Dorcescu, ÎNGERUL ADÂNCULUI. Pagini de Jurnal(1991-1998), Editura Mirton, Timișoara, 2020, 537 p.)

I

Tocmai am isprăvit o lectură fabuloasă: Îngerul Adâncului. Pagini de Jurnal(1991-1998) de Eugen Dorcescu. O lucrare, pur și simplu, monumentală.

Încă din Prefața semnată Mirela-Ioana Dorcescu, am ,,intrat” în lumea textului. Consider că trebuie să dăm dovadă de empatie pentru a înțelege cu adevărat trăirile unui scriitor. Așadar, de la prima pagină, am încercat să stabilesc o serie de similitudini între mine și autor. Eugen Dorcescu a început să-și aștearnă gândurile, trăirile la 48 de ani. Nu am împlinit încă această vârstă, dar și eu am trecut pragul celor 40. Revoluția din 1989 am simțit-o și văzut-o cu ochi de copil (aveam 14 ani atunci, dar mi-a rămas bine întipărită în memorie), fiincă m-a marcat profund. De asemenea, am observat dezastrul care s-a instalat mai apoi. Oamenii nu au înțeles așa cum trebuia termeni ca: libertate, democrație, posibilitate de exprimare. S-a creat un haos în care oricine avea impresia că poate să acționeze după bunul plac, că poate să-i strige oricui orice, că totul este permis, sfidând astfel buna cuviință, comportamentul civilizat. Ca să nu mai spun că valorile erau date la o parte, iar incompetența promovată.

Munca Doamnei Mirela-Ioana Dorcescu este remarcabilă: cu încântare, nerăbdare, curiozitate și cu un superior atașament față de opera soțului său, a parcurs paginile Jurnalului, le-a ordonat cronologic, ținând cont de criteriul estetic. Referitor la realizarea artistică, reține, între altele, ,,bogăția sinonimică, varietata lexicală, polisemia subliminală, subtilitățile simbolice memorabile”. Drept exemplu este luat sângele vărsat, ca simbol al morții, ,,în faptul cotidian…” (A) și ,,în faptul excepțional…” (B). (Cf. Prefața, intitulată Opera totală).

Poezia Templierul – pagină de manuscris ce precedă opera – conferă veridicitate întregului text, facilitează apropierea de cititor, un cititor în privința existenței căruia scriitorul este la început pesimist, însă, mai târziu își dă seama, că cineva, totuși, va parcurge aceste pagini.

Templierul are trei catrene, în care e prezentat un ,,trup cicatrizat în bătălii”, o gâlceavă a omului de geniu cu lumea dominată de haos, de păcat, pe care nu o poate înțelege și de care se delimitează, el fiind ,,brav oștean al lui Hristos”. Înaintarea ,,la trap, spre-o mănăstire” simbolizează dorința acerbă de purificare, graba cu care eul liric lasă în urmă teluricul, îndreptându-și atenția spre celest. Aspru încercat, nedreptățit, năpăstuit de dușmani (,,oamenii lui Filip cel Frumos”), eul liric rămâne, „lângă crucea Domnului străjer”.

Metaforic, amurgul este aidoma unui ,,cheag de sânge vinețiu”. Sângele poate fi interpretat atât ca simbol al vieții, cât și ca simbol al morții. Atunci când devine ,,cheag… vinețiu” sugerează boală, decadență, extincție. Soarele ,,de spuză și de scrum” vine să completeze imaginea trecerii, a unei vieți sfârșite. Însă cele două elemente – ,,amurgul” și ,,soarele” – sunt cele care preiau ,,destinul meu postum”.Strigătul final este unul de biruință, de revenire la viață: ,,Și iată peste vremi sunt iarăși viu”.

Cu multă răbdare, credință, luptă permanentă cu el însuși, poetul se detașează de ceilalți, așa cum mărturisea și Mihai Eminescu ,,Numai poetul/Ca păsări ce zboară/Deasupra valurilor/Trece peste nemărginirea timpului/În ramurile gândului/În sfintele lunci/Unde paseri ca el/Se-ntrec în cântări” (Numai poetul).

II

Jurnalul este structurat în trei părți, sugestiv intitulate: MOTH TAMUTH (ebr. „Vei muri negreșit”; Vineri, 1 februarie 1991 – Miercuri, 15-Joi, 16 iulie 1992), ABADDON (ebr. „Îngerul Adâncului”; Luni, 26 iulie 1993 – Marți, 7 februarie 1995) și HAVEL HAVALIM (ebr. „Deșertăciunea deșertăciunilor”; Duminică, 10 septembrie 1995 – Sâmbătă, 14 noiembrie 1998), care conțin o selecție, puternic semnificativă, din însemnările realizate de Eugen Dorcescu în aproximativ șapte ani.

,,«Noi vom muri și vom fi ca apa vărsată pe pământ, care nu se mai poate aduna. Dumnezeu însă nu voiește să piardă sufletul.»” (2 Regi 14, 14) este citatul de început folosit de scriitor. Imediat după aceea, mărturisește că rostește adesea această frază, fiindcă „e necruțătoare și blândă totodată. E ucigător de frumoasă. E ADEVĂRATĂ!” Sintagma ,,ucigător de frumoasă” amintește de construcția oximoronică eminesciană ,,dureros de dulce” din Odă (în metrul antic).

Activitățile cotidiene la care se face referire în Jurnal ne revelează o personalitate complexă, un om deplin, care analizează, meditează, îi ajută pe ceilalți, respectă legile divine, dar e în permanent zbucium, sfâșiat de conflictul dintre trup și suflet (duh). Confruntarea aceasta lăuntrică ne duce cu gândul la Dimitrie Cantemir și la lucrarea sa Divanul sau Gâlceava înțeleptului cu lumea sau Giudețul sufletului cu trupul. Gustul amar, pe care i-l lasă lui Eugen Dorcescu societatea, oamenii, viața însăși, nu prea îl părăsește. Se simte în ,,vocea” sa un strigăt, dar și o teamă. În prima parte, este teama de a nu-și pierde soția. Rugămintea ei de a fi înmormântați alături îi declanșează o trăire intensă, o adevărată angoasă. ,,Vântul durerii și al deșertăciunii mi-a pustiit sufletul. Ce sens mai au toate? Niciunul”.

Printre gânduri sumbre mai pătrunde uneori credința, singura care îi dă putere. ,,O, Doamne! Pentru omul metafizic nu există nicicând singurătate. Sunt fericit că năzuiesc spre Tine și că Oli e în preajmă, că-i aud vocea și pasul. Lasă-ne împreună și ia-ne împreună!” Dar spectrul morții revine cu insistență – ,,O sfâșiere cumplită îmi năruie iarăși ființa”; ,,Nu pot reproduce nici cuvintele, nici tonul, nici privirea ei. Și nici nu vreau să le reproduc. Pentru ce să le reproduc? Și pentru cine? Simt cum mă umplu lacrimile și cum răbufnesc, aidoma unui val. Nu știu de ce, dar mi-e limpede că întâmplarea acesta va marca, a marcat deja, un punct decisiv în existența mea”. Sau: ,,O tristețe neagră îmi îngheață sângele”. Societatea îi oferă un spectacol al deșertăciunii, al decadenței, o scenă în care unii, din interes, sunt predispuși să se ,,prosterneze” în fața altora. Dumnezeu este singurul capabil să aline suferința, îi este singura consolare: ,,Singurătatea omului metafizic e comuniunea cu Divinitatea. Solitudinea lui e de fapt libertate”.

Adevărații scriitori sunt cei care au har, cei care se nasc, pot fi cunoscuți după limbaj. ,,Miza marilor, adevăraților scriitori, e abisul. Ei pot câștiga, sau pierde tot. Pe ei îi obsedează cuvântul profund, izvorând din tainele lumii. Ei plutesc în Ocean, sprijinindu-se doar de plasa nevăzută a Verbului. Mulți dintre ei se rătăcesc. Firește. Caută adevăr acolo unde nu e”.

Dacă Eminescu se includea în categoria epigonilor (,,Iară noi? Noi, epigonii?… Simțiri reci, harfe zdrobite,/Mici de zile, mari de patimi, inimi bătrâne, urâte,/Măști râzânde, puse bine pe-un caracter inimic;/Dumnezeul nostru: umbră, patria noastră: o frază;/În noi totul e spoială, totu-i lustru fără bază;/Voi credeați în scrisul vostru, noi nu credem în nimic!”), în volumul dorcescian simțim tendința îndepărtării de pseudoliterați, de veleitari, a ruperii de o lume coruptă, rece, murdară. După cum însuși suține, poetul preferă termenul scriitor, considerând că autorul este unul singur – Dumnezeu.

E consemnată ideea că trăim într-un coșmar continuu – în timpul dictaturii am suferit cu toții de frig, sărăcie, propagandă, iar la căderea ei, avem parte de ,,vărsare de sânge, rafale în plină stradă, moarte, violență, dezastru”. Întrebarea ce se pune este dacă ,,ne vom vindeca sufletul vreodată de pe urma acestor șocuri?”. Până și noțiunea de revoluție este discutabilă. Nu e altceva decât Havel Havalim! Vanitas vanitatum! Oamenii înșiși devin ,,Biete marionete, într-un magic joc, într-o mascaradă deopotrivă comică și sinistră, fără sens și, poate, fără țel”. Până și Cetatea, cândva elogiată, acum e pângărită, se află în decadență, în mizerie. Strada oferă, la rândul ei, un peisaj grotesc, dominat de bețivi, ,,hoție, zbierete, scumpiri, mitinguri, tâmpenie, ticăloșie, absența sensului, sărăcie”.

Nici măcar la Teatru nu mai este moralitate, cultură. Piesele dobândesc o turnură deloc dezirabilă, obscenă, sub paravanul libertății de expresie. Lucrurile se precipită și la Editură, al cărei faliment devine iminent, căci oamenii capabili sunt dați la o parte, iar incompetența tiumfă. Scriitorul reușește să se detașeze de toate aceste intrigi, îți păstrează sufletul curat, nu e părtaș la toate nedreptățile care apar, e preocupat de ,,esență, transcendență, forța creatoare și recuperatoare a Verbului”. Este artist, așa cum, de altfel, declară: ,,Sunt pe de-a-ntregul artist, sunt poet, nici mai mult, nici mai puțin, nici altceva, cât mai am de trăit, voi trăi numai și numai așa. În acestă sublimă ascultare, cea a imperativului divin, cosmic și artistic”.

În vara lui 1991, societatea pare a se fi domolit, oarecum, în sensul că nu mai sunt mitinguri sau alte manifestări și îmbulzeli de genul acesta, Timișoara își regăsește farmecul de odinioară, însă au loc mai multe cutremure. Într-un astfel de context, scriitorul este zguduit de gânduri antitetice, e mereu încercat de un puternic sentiment de ,,inautenticitate”. E ca și cum ,,misterul terestru s-a micșorat, dar a sporit fascinația misterului metafizic”. Aceeași preocupare pentru metafizic, pentru mister o găsim și în lirica artistului.

Biblia îl preocupă cel mai mult, apropierea de Dumnezeu, încercarea de a fi bun creștin. Sesizăm o suferință intensă, o tristețe incomensurabilă, nu strict pentru propria persoană, ci pentru lume, în general, pentru români, în special.

Bătrâna, soacra lui Ghiță, din nuvela lui Ioan Slavici, Moara cu noroc, rostea în íncipit: ,,Omul să fie mulțumit cu sărăcia sa, căci, dacă e vorba, nu bogăția, ci liniștea colibei tale te face fericit”. Mulți dintre români, după 1989, au fost cuprinși de dorința de înavuțire, de patima banului, au fost, poate, fără să conștientizeze, preocupați de câștig cât mai ușor și în timp cât mai scurt. Atitudinea scriitorului este, firește, una dezaprobatoare. E de părere că astfel de oameni au o personalitate fragilă, sunt dispuși să se dedice unor activități care nu le fac deloc cinste. ,,După 1989, cuprinși de febra acțiunii, a câștigului, a schimbării, mulți s-au lansat în tot felul de întreprinderi. De ce? De ce trebuie, la vârste potolite, să-ți schimbi complet existența? De ce s-o negi? […] Medici care își pierd vremea, organizând ședințe de partid? Plăcintari care concep reviste? Scriitori ce se înhăitează cu oricine pentru miting? Nebunia omenească!” E ca și cum nu ar mai exista valori, ierarhie, indivizii nu-și mai agreează țelul pe care și l-au ales în viață.

În jur – moarte (e înmormântat un băiețel care s-a înecat în Timiș), degradare, psihoză, totul prevestește parcă un rău inevitabil. De remarcat empatia, sensibilitatea scriitorului la durerea umană. ,,Nu ne iese din minte tragedia înmormântării de ieri”. Aceeași compasiune o manifestă și față de oamenii din Moldova, greu încercați din cauza unor inundații de proporții. ,,Bieții oameni! Nefericiții de ei! Ți se rupe inima văzând gospodăriile distruse, lacrimile celor ce-și plâng morții”. Singura consolare rămâne tot Cartea Cărților, spusa lui Iov: ,,«Ce, dacă le primim de la Dumnezeu pe cele bune, nu le vom primi și pe cele rele?»” și solitudinea, lăsând vanitățile în seama altora: ,,«…mais il y a longtemps, comme tout le monde sait, que jʼai renoncé à toutes les vanités du monde»” (Scarron). În drum spre Editură, altă imagine dezolantă – o femeie cu piciorul însângerat. Precum bunul samaritean, o ia de braț și o duce la spital. Ajuns la Editură, este așteptat de Profesorul Mihai Cazacu și de Doamna sa, care l-a însoțit pentru a-l ajuta să se deplaseze, dar și pentru a-l cunoaște pe cel care a făcut posibilă publicarea cărții soțului ei.

Fiindcă rămâne consecvent cu sine însuși, om al culturii și al literaturii, ghidat de valori morale și ascultând ,,vocea” divină, ajunge să un mai aibă prieteni. Îi îndepărtează cu o ,,răceală politicoasă”, din simplul motiv că nu se regăsește printre ei, că nu se dedă la obiceiurile lor. Tăria de caracter nu-i permite compromisuri: ,,Eu nu m-am prefăcut. Eu nu mă prefac. Eu – o declar cu tărie – am caracter. Eu sunt scriitor, cărturar. Eu nu mă pot asocia decât cu cei de teapa mea. Eu nu accept orice și nu sunt prieten cu oricine”. Utilizarea în poziție inițială a pronumelui personal ,,eu”, într-o succesiune de enunțuri, subliniază antiteza dintre scriitor și ceilalți (cei care nu au nicio reținere în a-și etala ifosele și să profite de ,,ispititoarele ciolane”).

Apropierea de 50 de ani este prilej de meditație. Se întreabă, deloc retoric, deloc emfatic, ci pur și simplu dilematic, existențial: Dacă viața ar putea fi derulată de la început, oare ar alege același drum? Desigur, posibilitățile ar fi multiple (carieră în matematică, biologie, latină, limbi străine), dar scrisul a fost pentru Eugen Dorcescu un imperativ: ,,Nu eu l-am ales, ci el m-a ales pe mine”. Concluzia acestei analize este mulțumitoare: ,,Am trăit. Nu m-am risipit. Mi-am urmat, atât cât am fost în stare, destinul și chemarea”.

Primăvara anului 1992 este umbrită de îmbolnăvirea soției. În 27 martie 1992, vestea unui infarct îl năucește de-a dreptul. Rugăciunea, devenită laitmotiv, cu care se încheie fiecare consemnare, până în 16 iulie 1992, este: ,,«Trimite, Doamne, Cuvântul Tău și tămăduiește-o!»”

Dacă, până în acest moment, observam un suflet tulburat, odată cu această nenorocire, toate trăirile se amplifică. Implicarea în treburile gospodărești, drumurile până la spital și acasă, încercarea de a nu-i împovăra pe ceilalți cu propriile necazuri, răceala fratelui și tot ce se petrece în jur îl slăbesc fizic, dar îl întăresc în credință. Devine precum argintul șlefuit, mai curat, mai pur, mai contemplativ, mai aproape de Dumnezeu: ,,În Dumnezeu mi-e singura nădejde. El m-a nimicit. El mă poate ridica. Dar nu de mine e vorba. La Oli mă gândesc”.

III

În cea de-a doua parte, Abaddon (ebr. Îngerul Adâncului), însemnările sunt reluate după mai bine de un an. Vestea cea bună – ruga i-a fost ascultată: soția i s-a vindecat. Apariția volumului Psalmii în versuri este urmată, firește, de interviuri, felicitări, satisfacții. E definitivat și volumul de poeme Cronică. Dar, când să se obțină un sprijin financiar, precum în opera lui Caragiale, Editurii îi este impus un director ,,trimis de la centru”. Zilele devin agitate. Muncă multă, meditație, scris, suflet pustiit.

Poate, la o primă lectură a Jurnalului, vocea narativă pare prea tăioasă, prea tranșantă. Însă, ținând cont de mârșăvia unora, de caracterul josnic, de posibilitățile limitate (când spun asta, mă refer la dificultățile prin care a fost nevoit să treacă – salarii venite cu întârziere, piedici în loc de sprijin) ale unui om care nu doar că nu a deranjat pe nimeni, ci i-a ajutat și pe cei care nu meritau, putem considera că aceasta este chiar blândă. ,,Așa e la noi. Nu scriitorii care merită cu adevărat sunt mediatizați, ci oportuniștii, insolenții, aranjații, acomodabilii. Așa e de nu știu câte decenii, poate dintotdeauna, din pricina nedesprinderii vieții artistice de viața politică. Așa e și azi”.

Întotdeauna, atunci când ne așternem gândurile pe hârtie, ne simțim mai bine. Este ca o confesiune făcută unui adevărat prieten, despre care știi sigur că nu te va trăda. Și spovedania aceasta îți aduce confort psihic. Deși neîncrezător la începutul Jurnalului în privința cititorului, scriitorul readuce, acum, în discuție existența unuia. ,,Mare mângâiere acest jurnal! Câteva minute pe zi, absolut cu mine însumi și cu un posibil cititor, despre care nu știu nimic, care poate nu există încă. Îmi face bine spovedania continuă”.

Suflet sensibil, atent la frumos, la aistesis, fie el livresc, ori ambiental, preocupat continuu de probleme existențiale, nu poate să nu observe frumusețea orașului înmiresmat de tei: ,,Mirifica noastră cetate e toropită de aroma teilor în floare. Ce «farmec dureros» (eminescian)!” Splendoarea peisajului îmi amintește de un fragment din literatura franceză – «Sous le ciel balayé de lueurs», fragment extras din romanul Les Thibault de Roger Martin du Gard, în care natura rămânea pasivă, își etala frumusețea neîndurătoare, insensibilă la tragedia personajului Antoine, care era bolnav.

Pentru absența comentariilor la volumul Cronică, scriitorul identifică trei posibile explicații: ,,1) e o carte bună; 2) e încărcată de sugestii biblice și eventualii comentatori, neinformați în Scripturi, se tem de gafe interpretative, compromițătoare, iremediabil, pentru ei; 3) cartea nu cântă în strună nimănui, nu face distincție între răutăți”. În compensație inversă (ca să zicem așa), directorul cel nou se dovedește a fi un veșnic nemulțumit, îi critică pe toți predecesorii, bârfește, calomniază, iar munca o lasă în seama altora. Imaginea acestuia contrastează cu bucuria contemplării unui oraș încântător: ,,Dar în oraș era frumos, o căldură suportabilă, lumină pură, adieri intermitente, subtil înmiresmate, ale zefirului, porumbei. Și, dinspre parcuri, zburdalnicul ecou al unor glasuri de copii… Timișoara mea frumoasă, Timișoara mea minunată, Timișoara mea, atât de veche, atât de nouă, atât de fără seamăn!…” Uneori simte dor pentru locurile natale. Pe părinți îi îngrijește, le trimite cele necasare, inclusiv medicamente, deși fratele și cumnata sunt medici cu reputație. ,,Las la o parte faptul că Dinu nu m-a întrebat niciodată dacă nu am cumva nevoie pentru Oli de cutare sau cutare leac, dar cum de nu-i pasă de bătrânii noștri?”

Se pare că din greșeli se învață, iar după un necaz devii mai înțelept. Este o remarcă pe care și poetul o face vorbind despre români – ,,Noi, românii, ca est-europenii, în general, suntem, poate, mai pătrunzători și mai inteligenți, fiindcă am suferit mai mult decât alte neamuri, privilegiate de meandrele istoriei”.

Activitatea cotidiană e împărțită, precum gândurile, între trup și suflet. Dimineața merge la serviciu, deci lucrează pentru existența fizică, iar după-amiezile sunt rezervate pentru scris, meditat – hrana sufletului. Emisiunile televizate despre scriitori nu mai sunt altceva decât cârcoteli, meschinării menite să-i indispună pe ascultători (,,neliniștea, tristețea, amărăciunea, ce m-au cuprins ascultându-i)”. Menținerea Jurnalului este o activitate grea și necesară totodată. ,,Mă apropii cu greu de jurnal, dar, pe de altă parte, nu pot renunța la el. Deprindere, nevoia de confesiune, terapie lăuntrică”. Sunetul vântului constituie prilej de meditație: ,,Vântul vuind în întuneric. O dulce, o voluptuoasă anxietate”.

Există oameni măcinați de invidie, de răutate gratuită, oameni care nu știu să aprecieze succesul celorlalți, dar, cu siguranță, nici în ceea ce-i privește nu sunt mulțumiți, nu se simt împliniți. Deși timpul s-a scurs, referitor la Cronică nici măcar o observație, niciun comentariu. Nici lansările în public, întâlnirile culturale nu mai sunt ce au fost odinioară. Viața socială e comparată cu Țiganiada lui Ion Budai Deleanu. Munca e zadarnică, democrația e prost înțeleasă, orientarea spre ,,anticultură” se consolidează. Amărăciunea vag lirică și masculinitatea necruțătoare a sarcasmului se împletesc.

Rând pe rând, oameni de valoare dispar, de parcă Dumnezeu ar vrea să-i scoată din acest marasm. ,,Trecem dintr-o vreme dementă în altă vreme dementă. Nebunia și deșertăciunea – iată înțelesul lumii acsteia”. Într-una dintre însemnările din toamna lui 1994, întâlnim o remarcă ce se potrivește de minune zilelor actuale: ,,Au început molimele: la noi, dar și în alte țări (…). Îmbătrânim și ne stingem în imensa ladă de gunoi a Terrei, în acest tomberon pe care numai pârjolul final îl mai poate purifica”. Într-o astfel de lume, dorința de refugiu este justificată. Până și imaginile din vis sunt colorate, pline de esență, de încărcătură artistică. Moartea este privită cu seninătate, ,,fără teamă, fără grabă”: ,,Visez o pădure, un lac în miezul ei, limpede, azuriu, adânc, mai frumos, mai fascinant decât însăși moartea. Acolo aș vrea să prind, zilnic, și răsăritul soarelui,. și răsăritul lunii, acolo mi-ar plăcea să-mi aștept, fără teamă, fără grabă, fără febrilitate, doar cu senină nădejde, agonia și stingerea”.

Câtă tristețe apăsătoare și adevărată în comparația ,,Îmbătrânim încet, ca niște frunze”! Da, chiar putem fi asemănați, noi, oamenii, cu niște frunze care, toamna, prind culori aprinse, ,,gustă” fiecare moment al vieții, îl trăiesc cu pasiune, dar își conștientizează sfârșitul aproape. ,,Trecerea prin vreme rănește sufletul”. Vacanțele la Predeal revin cu insistență în memorie – clipe dragi care-au trecut prea repede, ca tot ce e frumos, de altfel. Iarna aceluiași an e dominată de sentimentul zădărniciei, al neputinței: ,,Copiii pleacă, noi îmbătrânim, părinții mei sunt departe și în vârstă, cu frate-meu nu prea am de-a face. Prietenii (aproape toți) s-au țicnit, slujba merge prost, prosperă șobolanii, hoții, adică tot ce e odios”.

Râul, element întâlnit în lirica dorcesciană, e regăsit în vis. Vorbește despre un râu limpede, a cărui oglindă se contura până departe. De pe țărm observa femei ce spălau rufe (curățenie, puritate, spălarea de păcate), iar bărbații pescuiau (hrana), folosindu-se de plase, ca în vremea lui Iisus. Memorabilă această imagine, ea persistă și dimineața, după trezire. Apoi visul capătă o altă turnură: ,,Visez mult și înfricoșător…” – chipuri bizare, soldați, un pod, noapte, graniță și, în plus, un joc de cuvinte în limba franceză: ,,Marie, tu nʼest plus Marie, parce que je te marie”, de parcă ar fi visat un vis străin, un vis ce nu era al său. Zonă de mare profunzime, sugestie abisală, trimițând spre lumea și poetica avatarilor, temă profund dorcesciană, formulată și intens studiată de Mirela-Ioana Dorcescu. Sau: ,,Am dormit greu și am visat trist”. La Stroiești e zăpadă, dar sufletul e ,,trist și pârjolit. Zadarnic ninge. Zadarnic nu ninge. (…) Provizorat prelungit, chinuitor. Asta e viața”. Repetiția adverbului zadarnic o întâlnim și în poezia dorcesciană. Rezonează prin forța cuvântului.

IV

A treia parte, Havel Havalim (ebr. Deșertăciunea deșertăciunilor), prezintă o toamnă frumoasă, contemplată cu un suflet zdrobit. Scriitorul îl (și-l) cercetează: ,,Sufletul meu cel mai adânc e alcătuit, oare, din apă? Visez des, foarte des, un râu…” Gândul nimicniciei și al deșertăciunii îi dă mereu târcoale: ,,Mă văd, mă simt ca un fir de nisip în palmele Domnului”. Foarte interesantă distincția dintre literat și scriitor. Literații – ghidați de șabloane, pe când scriitorii le evită, ei sunt creativi, scriu potrivit suflului divin, așa cum sunt îndemnați, potrivit inspirației.

Situația financiară pare să se fi îmbunătățit, însă volumul de muncă este enorm – presiune mare, suprasolicitare. În confesiunea din 21 octombrie 1995, întâlnim din nou visul – imaginea râului, un râu ,,înfricoșător și sublim, curgând dinspre răsărit spre apus, ocolind, agitându-se în mari bulboane la cotituri, lângă maluri. Era și un pod, pe care mergeam, singur…”

Reproșul constant pe care și-l face sieși: ,,puținătatea iubirii”. La apariția volumului Abaddon, sufletul cunoaște bucuria, este ,,aidoma flăcării ce pâlpâie-n candelă”. Dar bucuria nu e de durată, deoarece gândul se îndreaptă mereu spre condiția umană, un gând ce deprimă, căci aceasta e demnă de milă.

Călătoria în Germania este un prilej de neliniște, dar nu se opune realizării ei, pentru că simte cât de puternică este dorința soției. Mai apoi, cu multă subtilitate, face o comparație a peisajelor, pe cel german numindu-l ,,sublim”, pe cel austriac ,,încântător”, pe cel maghiar ,,parcă îndurerat”, iar pe cel românesc – ,,mistic”. În Germania, are parte și de o experință negativă (singura!) – contactul cu conaționali stabiliți acolo (inclusiv preotul, român și el), indivizi ostili, ursuzi, neprietenoși. Merge la biserică, să dăruiască un exemplar din Psalmii în versuri, iar drept răsplată e întâmpinat cu suspiciune, cu adversitate. Singura eveniment agreabil – invitația unei femei de a rămâne la parastas. De unde – concluzia: ,,Nu suntem un neam blând, bun la suflet, ospitalier etc., cum ne tot lăudăm. Dimpotrivă. Suntem răi, bănuitori, violenți, agresivi, dezbinați, refractari la civilizație, neprimitori ș.a.m.d”.

Conștient de misiunea sa pe acest pământ, de harul cu care a fost înzestrat, se autodefinește drept ,,poet mistic, care prin voia Marelui Autor, a versificat o parte din Psalmi și Eccelsiastul”. Apoi, Pildele. Viața proprie este comparată cu ,,un vârtej, o continuă rotire în vid”, existența – ,,deșartă, dar nu lipsită de sens, nu absurdă”.

Finalul aceste părți este apoteotic: ,,Ne revedem după Apocalipsă?”

V

Ce pot să spun? O carte formidabilă, care m-a impresionat profund. Aproape fiecare enunț pare o maximă. Fiecare propoziție mustește de esență filosofică și îndeamnă la meditație, la analiză până în adâncime. Au fost evocate momente pe care și eu le-am trăit. Poate că le-am observat dintr-o altă perspectivă, însă nu total opusă. Este de admirat capacitatea scriitorului de a se detașa, de a se desprinde de rău, de o societate infectă, cu oameni corupți, neimplicarea sa în politic și consecvența cu care își urmează drumul, recunoștința față de Dumnezeu pentru ceea ce este și pentru ceea ce înfăptuiește, modestia, seninătatea, luciditatea gândului.

Iar finalul e de-a dreptul răvășitor. Parcă ar fi avut viziunea zilelor pe care le trăim. Abisul continuă. Într-o singură întrebare retorică ,,Ne revedem după Apocalipsă?” e atâta zbucium, sunt atâtea sensuri ascunse. E înfricoșător de frumos!

1 Mai 2020.

SILVIA – GABRIELA ALMĂJAN „NE REVEDEM DUPĂ APOCALIPSĂ?” (EUGEN DORCESCU, ÎNGERUL ADÂNCULUI. PAGINI DE JURNAL(1991-1998), EDITURA MIRTON, TIMIȘOARA, 2020. 537 P.)/ Revista Armonii Culturale, ISSN: 2247-1545. Adjud, Vrancea, RO/ Ediția: 3 mai 2020