Să nu-mi spui că plâng copacii lacrimi frunzele, şoptind.
De priveşti sub geana mea, vezi doar fluturi fără vină
cum aripile-şi întind peste pleoapa tot mai grea,
să prefacă în lumină toamna ce-a venit, murind.
Să nu-mi spui că bate vântul tot mai rece şi posac,
pune-mi degetul pe gură, în tăcere să tresară
buzele ce se desfac şi ne ard fără măsură
în sărut aprins în seară ca o flacără de mac.
Să nu spui e tristă roua şi a înghețat de frig,
sau că fug spre sud cocorii alungați de vremea rea,
pieptul meu aşează-l dig, lasă ploile şi norii,
ce nu ştiu că eşti a mea în povestea ce te strig.
Spune-mi dacă simți în vene cum se-nalță ciocârlii
când te strâng sfios, uşor, şi în inimă tresare
îngerul la care vii, depărtările nu dor
de atâta zbor spre soare, aripă cât vrei să-mi fii.
Vezi, la sânul tău în floare vin acoperit de vina
că albastrul lumii strâns într-un gând gingaş cu tine
se preface în lumina verii ce cu maci a plâns
lacrimi roşii de rubine din Înaltul Învierii.
Vai, ce mulți ar vrea să ştie când şi unde, ce şi cum,
doi nebuni, sau doi sfioşi, îngerii visându-şi miri
au deschis spre ceruri drum, aşa tineri şi frumoşi
că nuntim din amintiri în vecia de acum.
Dacă nu-nțeleg nimic, e că vor să vadă doi
pământeşte-mbrățişați cu tăcerile şi frica
unei zile de apoi, nu acei adevărați,
niciodată şi nimica, macii înfloriți în noi.
Poate zilele se surpă pe cadranul unui ceas,
dar de dincolo de vreme te iubesc fără măsură,
din țărâna de sub pas îți voi răsări poeme
şi cu macii de pe gură îți voi spune bun rămas.
octombrie 2017
VAL RĂZEŞU